Geniu materializat

Sunt multe subiecte asupra cărora oamenii nu se înțeleg (vezi cazul vaccinurilor).

Însă nu cred că titulatura de geniu atribuită lui Leonardo da Vinci este unul dintre ele.

Documentare TV, dar și ficțiuni i-au conferit aura de om care a făcut și gândit de toate, de la cea mai cunoscută pictura a lumii la tentative de a pune omul în văzduh, acolo unde credea că îi e locul, cu multe sute de ani înainte de companiile low-cost și mulțimile de călători-zburători.

Latura de inventator a lui da Vinci e un domeniu care are încă atâtea de oferit, încât continuă să alimenteze imaginația publicului, ba chiar și niscaiva teorii ale conspirației.

Trei italieni dibaci și paionați – Domenico Laurenza, Mario Taddei și Edoardo Zanon – au purces la a analiza schițele lăsate de geniul renascentist și reunite în diverse codexuri și a încerca să le transpună în modele virtuale cât mai detaliate.

Rezultatul este volumul Mașinăriile lui Leonardo, care îți încântă și solicită neuronii de la un capăt al cortexului la altul.

Împărțind proiectele de invenții ale inginerului-artist în diverse categorii, cei trei specialiști ai prezentului le disecă, apoi le recompun pe baze cât mai veridice, fără a abandona vreodată principiul realismului.

Când spun le recompun, nu mă refer la o machetă simpluță, ci la un nivel de detaliu aproape copleșitor pentru mintea mea de umanist.

Însă meritul lor secundar (pentru că principalul este demersul intelectual în sine) este că au explicații și ilustrații inteligibile pentru oricine.

Așa am fost captivat de propunerea mecanismului aripilor menite să sfideze caracterul chtonian al omului.

Așa m-am delectat imaginându-mi o piesă de teatru renascentistă desfășurat într-un decor dinamic și ingenios.

Așa am scuturat mitul faimosului elicopter al lui Leonardo, care era mai degrabă un șurub aerian, nu foarte viabil, deși a ațâțat gândurile posterității (apare inclusiv în deșucheatul Hudson Hawk).

Autorii sunt oameni de știință, dar, în cel mai pur spirit renascentist, nu sunt străini de contemplarea frumosului.

De multe ori pe parcursul cărții, fac referire la desenele lui Leonardo da Vinci ca la niște mici opere de artă, nu doar ca la niște scrijelituri funcționale.

Având și această latură mentală activ angajată în lectură, pot spune că Mașinăriile lui Leonardo mi-a permis ca, pentru o scurtă perioadă de timp, să mă transform într-un veritabil artist al Renașterii, când lucrul cu capul și cu mâinile nu erau încă separate.

Și m-am simțit deștept foc.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o materializare a produselor unora dintre cele mai cele sinapse din istorie.

Urâții lui Bruegel în locul frumoșilor lui Leonardo

Câteodată, dușmanii unei creații artistice sunt cei mai mari promotori ai ei.

O parte din faima de care se bucură Viridiana vine din faptul că a supărat în așa hal Biserica Catolică și regimul lui Franco, încât s-a declanșat o operațiune demnă de Indexul Contrareformei, menită să ducă la distrugerea oricărui exemplar din acest film.

Din fericire, pompierii Fahrenheit 451 alocați nu și-au făcut treaba prea bine, astfel încât acum putem avem parte de pelicula lui Luis Bunuel și ne bucurăm de ea așa cum admirăm Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, zicând bogdaproste că încă e cu noi.

Imediat ajung la pictura aceea, pentru că este atât punctul central din Viridiana, cât și din acest eseu al meu.

Pentru cine nu e familiarizat cu adeziunea trup și suflet la suprarealism a cineastului spaniol, aversiunea bisericească și franchistă față de acest film poate genera nedumerire.

Asta pentru că Viridiana nu e vreo diatribă grosieră, nu e vreo colecție de teze acuzatoare, lipite pe poarta vreunei catedrale, ci o aiureală din care rezultă mai degrabă că religia și bunele intenții sunt în cel mai rău caz ineficiente în fața pulsiunilor animalice ale ființei umane.

Viridiana (Silvia Pinal) este o tânără călugăriță, aflată la sfârșit de noviciat, care acceptă rugămintea unchiului bogat și retras (Fernando Rey) de a petrece câteva zile la conacul lui. Motivul invocat de el este că nu mai are mult de trăit.

De aici încep secvențe după secvențe de manifestări și interacțiuni care sunt ori vag deprimante, ori atât de ermetice, încât se pretează la orice fel de interpretări generează propriul nostru psihic.

Cert este că, de la un punct încolo, Bunuel introduce în scenă un grup de trențăroși și diformi parcă desprinși din picturile lui Bruegel sau Bosch.

Mie, unuia, mi s-au părut personajele mai consistente și mai plină de vivacitate, în comparație cu aerul placid al celor mai respectabile la înfățișare. Poate că asta a și fost intenția regizorului, să sublinieze goliciunea sufletească a celor civilizați, ceva similar cu La Dolce Vita a lui Fellini, apărut nu cu mult timp înainte.

Nașparlii cei pitorești ocupă o bună parte a filmului și atenției privitorului, totul culminând cu o recreere în bășcălie a Cinei cea de taină.

O pictură care mai fusese pastișată și parodiată înainte și care a mai beneficiat de același tratament în continuu după aceea (vezi poantele cu izolarea din timpul pandemiei).

Însă modul cum o recreează Luis Bunuel nu e o glumă pasageră, ci apoteoza unei estetici a urâtului pe care o acumulase cu bună știință până atunci, astfel încât această anti-Cină cea de taină este un sacrilegiu într-adevăr mușcător.

Trebuie că nu sunt singurul care a simțit asta, însă alții au luat-o personal.

Concluzia e că pe un artist mare nu îl poate batjocori decât un alt artist mare.

Viridiana validează ambele ipostaze.

Sa privim pictura! (VII)

Mona Lisa

Mona Lisa

„IN SFARSIT!”, va striga o mare parte a world wide web-ului. Evident, oameni buni, doar nu va imaginati ca am sa trec cu vederea cea mai controversata, admirata si fotografiata pictura a tuturor timpurilor.

Cam greu sa va spun eu ceva ce nu stiti despre ce infatiseaza Mona Lisa sau despre toate versiunile urzite in jurul acestei imagini, despre care a ajuns sa se spuna ca ar fi chiar Leonardo da Vinci, feminizat. Ce ma incanta, insa, cel mai mult la acest tablou nu este imaginea in sine, ci tot misterul care s-a perpetuat si a evoluat de-a lungul timpului.

Mona Lisa nu este doar opera unui artist, este sufletul intregii omeniri, care migreaza de la epoca la epoca si le reaminteste muritorilor sa viseze. Nat King Cole a cantat-o, o revista de umor a folosit-o ca sa faca haz de Iliescu si chiar acum, cand va uitati la acest zambet unic, puneti o frantura din voi in ea si dati viata legendei.

Cercetatori si exegeti din toate zarile, nu incercati sa deslusiti misterul Mona Lisei, pentru ca este tot ce are mai de pret!