Așa că decizia de a mai scoate o a cincea producție din acest univers arheologico-aventuros, cu un Harrison Ford care era bătrân încă de la al patrulea film, a fost primită cu sprâncene ridicate a scepticism.
Iar cedarea de către Spielberg a frâielor regizorale către James Mangold n-a avut darul să îl risipească.
Însă cineastul nou învestit a dovedit că pălăria lui Indy n-a fost prea mare pentru el și a procedat cu o înțelepciune de dat exemplu.
Știind că mitologia e deja construită și n-are nevoie de adaosuri și nici de retușări, s-a concentrat să facă un film distractiv, nu exagerat de sentimental și nici de complicat.
Indiana Jones and the Dial of Destiny se învârte în jurul unui artefact, o versiune îmbogățită a mecanismului Antikythera, pe care naziști nostalgici vor să-l folosească să rescrie istoria. Schemă clasică, bine garnisită cu detalii factuale și stropită cu supranatural.
Sunt câteva incursiuni în trecut, veritabile demonstrații de virtuozitate tehnologică, pentru că n-am simțit nicicum efectul de uncanny valley la vederea unui versiuni tinere de Harrison Ford.
Ce-i drept, momentele când ipostaza actuală a actorului avea de călărit, sărit, pilotat mi s-au părut ușor ridicole. Cum să cred, chiar și cu indulgența autoimpusă de întunericul magic al sălii de cinema, că octogenarul nu crapă la cel mai mic efort?
Anii ăia mulți se văd în toate, dar prezența scenică a lui Harrison Ford a rămas intactă.
Morocănos, în acord cu etatea, dar la fel de fermecător și sarcastic, acest interpret monumental încă mai are resurse să te convingă să îl însoțești în peripeții.
Îl ajută și companionii. Accentul britanic e o armă șfichiuitoare în sine, iar Phoebe Waller-Bridge o pocnește cât de des poate. Puștanul Ethann Isidore e un Gavroche de ți-e mai mare dragul, iar apariții ale unor veterani precum John Rhys-Davies sau Antonio Banderas presară mirodenie asupra narațiunii.
Mads Mikkelsen are figura și ochelarii rotunzi pentru un rău de serviciu, pentru care nu nădușește prea mult, dar nici nu e nevoie.
Scenele de acțiune sunt prelungi, antrenante și neverosimile, așa cum cum se cuvine, destinațiile sunt pitorești, iar legendara coloană sonoră a lui John Williams e folosită judicios, nici prea des, nici prea rar.
E vară, iar Indiana Jones and the Dial of Destiny e ce trebuie.
Filmele care își asumă fățiș poziția ideologică și intră direct în acțiune beneficiază de un cupon de reducere a exigenței din partea mea.
Exact așa se întâmplă cu Fantastic Beasts: The Secrets of Dumbledore.
Încă din debut, apare cenușa pe care J. K. Rowling (producătoare și scenaristă) și-o pune în cap, ca penitență la comentariile de acum ceva timp despre transsexuali.
Apoi, deoarece este deja a treia peliculă din serie, această regizată de David Yates (cineast cu ștate vechi în universul Harry Potter) n-are nevoie de expozițiuni ample și de introduceri de personaje, așa că te aruncă deja în mijlocul unor scene intense și excelent realizate.
Narațiunea este mai degrabă firavă din punct de vedere al evoluției, totul învârtindu-se în jurul alegerii unui nou președinte al Confederației Mondiale a Vrăjitorilor (titulatură aproximată de mine), iar aici paralela cu PSD-ul în perioada Dragnea, pe care o dibuiam în anteriorul Fantastic Beasts…, se vădește din nou. Dacă-i dai voie unui nemernic să candideze, să nu te miri că recurge la magie neagră a.k.a. fraudă, ca să câștige.
Dacă nu se întâmplă multe în film, măcar se întâmplă cu stil. Fiecare secvență e generoasă vizual și auditiv, chiar și acelea în care nu e agitație furibundă, iar tendința Hollywood-ului de a explora spații din ce în ce mai exotice primește o încununare spectaculoasă spre final.
Interpretările se integrează festinului efectelor speciale: cu deja familiara figura ca muncită de crampe stomacale, Eddie Redmayne are un moment haios, cel din închisoarea sinistră, unde adastă un monstru care mi-a adus aminte de o parte memorabilă din legendarul joc Half-Life; Jude Law nu muncește prea mult ca Dumbledore, dar reînvie ceva din ciudățeniile simpatice ale personajului, așa cum i le știm la senectute; nici Mads Mikkelsen nu nădușește, dar figura-i unică în peisajul cinematografiei este mai în tonul cu tensiunea evenimentelor vrăjitorești decât ar fi fost ciuful de papagal al lui Johnny Depp; Dan Fogler, grăsunelul Încuiat și haios smulge cota alocată de zâmbete; și tot așa despre ceilalți.
Spre deosebire de Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald, unde animăluțele sunt ca și inexistente în economia acțiunii, aici, deși le lipsește varietatea irezistibilă și inventivă din primul film al seriei, joacă totuși roluri consistente, oferindu-ne ocazia să îi revedem pe Frunzuliță și pe ornitorincul cleptoman care m-au fermecat de când i-am văzut prima dată.
Politica e murdară, iar politica vrăjitorească e și mai murdară.
Dar, cu o gașcă pestriță și dedicată, cu sprijin din partea regnurilor de tot felul, precum și cu integritate, putem spera că democrația merge înainte.
Tot gândindu-mă la potențialul irosit a lui Rami Malek ca personaj negativ în No Time to Die, mi-a dat prin cap să trec în revistă, în ordine crescătoare a pitorescului, pe 7 dintre răii care i-au dat cel mai mult și mai palpitant de furcă lui 007.
Se impun niște precizări, totuși.
Primo, deoarece nu am văzut chiar toate filmele din universul James Bond, această listă este extrasă din materialul pe care l-am avut la dispoziție. Dacă, între timp, mai bifez încă una dintre pelicule și consider că e cazul, o să revin cu adăugiri sau revizuiri ale acestui top.
Secundo, justificările de la multe dintre personaje includ dezvăluiri referitoare ale tramei narative și chiar momente-cheie ale acesteia. Dacă remarcați vreun titlu care nu vă e cunoscut, feriți privirea de urgență și reveniți după ce îl veți fi vizionat.
Nu în ultimul rând, pentru mine nu există distincția dintre maleficul principal și mâna sa dreapta, pentru că, uneori, acest din urmă personaj e simțitor mai vizibil, fie prin modul cum este compus, fie prin simpla prezență scenică a interpretului.
Acestea fiind spuse, să vedem cine a încercat marea cu sarea de plutoniu și aproape i-a venit de hac lui Bond. James Bond:
Mr. White – Personaj secundar, dacă nu chiar episodic, jucat de Jesper Christensen, care apare în trei dintre filmele erei Daniel Craig. Momentul care l-a evidențiat este în altminteri dezamăgitorul Quantum of Solace. Membrii numitei organizații mafiote au un fel de conferință telefonică prin hands-free-uri în timpul unei spectacol de operă în aer liber (ceva nu foarte logic, din varii motive, dar să trecem peste asta). După ce Bond le strică întrunirea, respectivii, în frunte cu boss-ul Mathieu Amalric, se zburătăcesc care încotro, mai puțin Mr. White, care rămâne la locul lui, își scoate calm dispozitivul din ureche și îi spune soției: I guess Tosca isn’t for everyone. Excelent.
Xenia Onatopp – În primul rând vă invit să analizați puțin numele acestei femme fatale interpretate de Famke Janssen în Goldeneye. După ce aflăm că este un asasin care își suprimă victimele (bărbați, cum altfel) zdrobindu-i între coapse, găselnița lingvistică e și mai savuroasă. Inutil de spus că scena în care se înfruntă cu James Bond al lui Pierce Brosnan este memorabilă.
Scaramanga – Numele, actorul, duelul. Ce-i drept, Christopher Lee a fost mai impunător la senectute, dar chiar și aici, în floarea vârstei, salvează The Man with the Golden Gun, candidat serios la titlul de cel mai slab film Bond, de ridicolul suprem. Ținuta-i stilată și amenințătoare, care îl trece în plan secund pe însuși protagonistul Roger Moore, pare și mai pregnantă după ce asculți versurile melodiei omonine, cântate de Lulu.
Le Chiffre – Așa cum Daniel Craig este un James Bond mai vulnerabil, și personajele negative pe care le are de înfruntat au slăbiciunile lor. Acesta din Casino Royale este departe de aerul demiurgic al răilor pe care un Sean Connery i-a avut de înfruntat, dar asta îl face cu atât mai interesant. De la încrederea vecină cu aroganța de la început, Madds Mikkelsen, cu chipu-i de un estetic aparte, ajunge în pragul disperării, iar încleștarea de voință dintre cei doi, abstractă la masa de poker, devine ulterior dureros de fizică.
Golfinger – Personajul jucat de Gert Fröbe n-are nimic spectaculos în înfățișare. Dimpotrivă. Însă planul pe care îl pune la cale este al doilea ca deșteptăciune din tot acest clasament (pentru primul, așteptați până la lider), este înconjurat de figuri legendare, precum Oddjob al lui Harold Sakata, cu pălăria lui ucigașă, sau Pussy Galore (Honor Blackman), al cărei nume este de un comic de neconceput în corectitudinea politică a prezentului. Dacă toate astea nu v-ajung, să mai spunem că este cel care, folosindu-se de un laser, încearcă să-l văduvească pe Sean Connery de cea mai importantă armă a sa, prilej cu care are loc și acest schimb de replici: Do you expect me to talk?No, Mr. Bond, I expect you to die.
Elektra King – ați ajuns în cel mai nevralgic punct al acestui articol, dacă nu ați văzut The World Is Not Enough, derulați rapid mai departe, căci vă voi divulga cel mai seamă aspect al filmului. Pe tot parcursul lui, Sophie Marceau pare o femeie fragilă, numai bună de sedus și de protejat de către un Pierce Brosnan la apogeul virilității și priceperii cascadoricești. Numai că agentul nostru, și nu numai el, este plămadă moale în mâinile unei dame ucigător de abile în a-i manipula pe alții și cu un plan atât sanguinar, cât și pragmatic, care aproape îi reușește. Frumoasă așa cum numai franțuzoaicele știu a fi, cu un accent irezistibil și cu un nume cu rezonanță de tragedie antică, Elektra King e stăpâna acțiunii și prefațează belelele pe care următorul Bond le va avea cu femeile.
Elliot Carver – un mogul de presă vrea să iște un conflict între China și Occident, ca să aibă exclusivitate în a-l reda mediatic. Nu e 2021, ci 1997, iar planul îi aparține lui Elliot Carver, în care contemporanii l-au văzut cu atotputernicul Rupert Murdoch, iar eu pe William Randolph Hearst (vezi episodul biografic cu războiul dintre SUA și Spania). Cu vervă, nu, cu stridență chiar, Jonathan Pryce se delectează cu tot ce face și, mai ales, cu tot ce spune în Tomorrow Never Dies, inclusiv în duelurile verbale cu Pierce Brosnan. Iar dacă nu mă credeți, iată-l mai jos făcându-și intrarea în expozițiunea filmului:
– Mr. Wallace, call the President. Tell him if he doesn’t sign the bill lowering the cable rates, we will release the video of him with the cheerleader in the Chicago motel room.
– Inspired, sir.
– And, after he signs the bill, release the tape anyway.
Acum îl așteptăm pe noul 007, dar și pe cel sau cea care îi vor face zile fripte.
Făt-Frumos e lipsit de sens în absența unui zmeu pe măsură.
Îți mulțumesc, Joahne, m-ai agasat rău în liceu cu versurile de la Paraziții, dar măcar uite, acum, la senectute, pot să le folosesc pe cele pe care mi le-ai vârât în cap fără voia mea.
Pericolul care îi pândește pe patru membri de sex masculin și vârsta a doua ai corpului profesoral al unei școli din Danemarca este plictisul, rutina, lipsa libidoului și alte cele.
Unul dintre ei are ideea spumoasă de a demara un proiect (controlat în mici detalii, firește), prin care fiecare dintre ei va consuma o cantitate limitată de alcool, în scopul monitorizării efectelor benefice în plan socio-pedagogic.
De aici pornește Druk (a.k.a. Încă una și mă duc), o peliculă care nu te îmbată cu umor, nici nu te pleoștește cu zădărnicia, ci le livrează într-un cocktail shaken, not stirred.
Ca un bețiv veritabil, producția dirijată și co-semnată de Thomas Vinterberg (autor și al gravului Jagten) se balansează permanent între a promova și înfiera băutura, dar nu cade niciodată într-o extremă. Această echilibristică strălucită face uitate scăpările regizorale, precum imagini zdruncinate sau prim-planuri de chipuri omenești, pe care mai că nu ți le bagă pe gât, precum berea aia pe care colegu’ deja matol ți-o împinge în mână la petrecerea corporatistă de final de an și început de analiză KPI.
In vino veritas, așa că o să recunosc că și eu, în locul regizorului, m-aș folosi de astfel de cadre apropiate, dacă l-aș avea la dispoziție pe Mads Mikkelsen, al cărui chip frumos în sens sublim, nu neapărat absolut, este îmbogățit de o tehnică expresivă reținută, dar eficientă.
Merită menționat că, deși îi este alocată cea mai complexă partitură și are cel mai mult timp de ecran la dispoziție, nu îi umbrește pe ortacii din cvartetul de sugative experimentale.
Fiecare dintre ei are momente de zenit și de nadir bahic și fiecare dintre noi are astfel prilejul de a-și vedea deșteptată memoria care înmagazinează astfel de situații în care ne-am găsit cândva.
Asta dacă nu cumva erați prea praf să vă mai aduceți aminte ceva.
Druk e dat drept favorit la Oscarul pentru film internațional (așa-i spune acum filmului străin, corectitudinea politică, bat-o vina), cu o condiție – ca mult lăudatul Minari să fie plasat în cursa cea mare.
Om vedea ce-o mai fi, iar până atunci vă las cu un banc pentru că, vorba ceea, mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie:
Un cetățean cu probleme cu ficatul se duce la doctor. Acesta îi spune:
– De acum încolo, nu ai voie să bei decât un pahar pe zi!
După câteva luni, cetățeanul revine la doctor cu ficatul și mai ferfeniță ca înainte. Doctor îl apostrofează:
– Nu ți-am spus, măi omule, că n-ai voie decât un pahar pe zi?
– Ba da, domn doctor, dar eu, după ce beau un pahar, sunt alt om, iar omul ăla n-are și el dreptul la un pahar?
In primul rand, vreau sa ii dezamagesc pe cei care s-au repezit, crezand ca am informatii despre astfel de practici ale membrilor prezentului guvern.
Umila mea intentie este sa prezint cateva consideratii despre un film bunicel, intitulat En kongelig affære, o productie daneza, avandu-i ca protagonistii pe foarte popularii (si frumosii, fiecare in felul sau) Alicia Vikander si Mads Mikkelsen.
Lipsa de entuziasm navalnic se explica prin discrepanta dintre cum e promovata aceasta pelicula (Idila care a schimbat fata lumii!) si modul cum s-a reflectat asta in realizarea cinematografica propriu-zisa.
Cand Iluminismul se strecura in viata Europei, regina Danemarcei, condamnata la o viata nasoala prin casatoria cu un rege smintit, se indragosteste de medicul Curtii, mare fan al ideilor progresiste ale vremii, si, impreuna, incearca sa introduca reforme care supara aristocratia.
Ce am vazut a fost mai degraba o drama familiala, cu o sotie dezamagita, care se refugiaza in bratele unui mascul care ii inspira tot ce nu reuseste consortul, iar in subsidiar, un studiu asupra efectelor nocive ale puterii – din liber-cugetator, odata ajuns la putere, medicul devine un tiran ca toti ceilalti.
Impresioneaza, insa, grija pentru decoruri si costume, care te transpun in perioada cu pricina mai eficient decat ideologiile vehiculate pe parcurs. Mai slabute sunt scenele cu multimi furioase, subdimensionate fata de cum s-ar fi cuvenit in redarea miscarilor populare; nici n-au uzat de efecte speciale, ca sa multiplice cativa figuranti patimasi, nici n-au avut soldati cu duiumul, ca raposatul Sergiu Nicolaescu.
Interpretarile sunt corecte si relativ plate, mai putin Mikkel Boe Følsgaard in rolul generos al regelui nebun, personaj detestabil, dar care inspira o tenta de compatimire, pe masura ce constati ca din pionul unora a devenit al altora.
Fara a fi expert in istoria Danemarcei, ma incumet sa spun ca e nevoie de mai mult decat de un adulter pentru a schimba o societate din temelii.
Copiii sunt niste fiinte gingase si nevinovate, care trebuie protejate de rau. Ce te faci, insa, atunci cand mint? Nu neaparat cu buna stiinta sau cu rauvoitoare premeditare, ci pentru ca mintisoara lor nu proceseaza consecintele acestui act.
Aceasta este premisa de la care porneste Jagten, un film danez grav, numai bun de vazut in perioada sarbatorilor, chiar si pentru simplul motiv ca una dintre scenele sale esentiale are loc in timpul adunarii de Craciun a comunitatii care il marginalizeaza pe un profesor de gradinita, dupa ce o fetita sustine care ar fi supus-o la perversiuni sexuale.
Actiunea n-are un ritm foarte sustinut, dar momentele care conduc spre dezagregarea brumei de fericire pe care personajul lui Mads Mikkelsen o acumulase au un dramatism aproape palpabil. Simti o durere fizica sa vezi cum adultii se reped cu judecata, doar pentru ca teama pentru copii ii impiedica sa gandeasca lucid, si cum protagonistul este izgonit si agresat fatis pentru ceva ce nici justitia nu poate proba. Singura raza de lumina este relatia dintre personajul principal si fiul sau, singurul care nu se indoieste de nevinovatia tatalui.
In rolul principal, Mads Mikkelsen afiseaza o variata panoplie de trairi retinute, de la fericire usor incoltita la stupoare si deznadejde, iar micuta Annika Wedderkopp reuseste paradoxul de a-si transforma inocenta intr-un atribut de personaj negativ. Restul distributiei ii inconjoara cu interpretari exacte, la fel ca si regia, care nu urmareste vreun efect artistic deosebit, ci doar o precisa si arida acumulare psihologica.
Concluzia e amara: stigmatul raului poate fi acoperit, dar niciodata racait de pe nefericitul caruia i-a fost aplicat.
In primul rand, vreau sa ii dezamagesc pe cei care s-au repezit, crezand ca am informatii despre astfel de practici ale membrilor prezentului guvern.
Copiii sunt niste fiinte gingase si nevinovate, care trebuie protejate de rau. Ce te faci, insa, atunci cand mint? Nu neaparat cu buna stiinta sau cu rauvoitoare premeditare, ci pentru ca mintisoara lor nu proceseaza consecintele acestui act.