Tabloul de mai sus a fost pictat de Samuel Mutzner (1884-1959) și se intitulează Peisaj cu sculptorul Medrea.

O combinație frumoasă de explorare a perspectivei și un studiu impresionist asupra luminii filtrate de vegetație, dar și un omagiu adus unui confrate dintr-altă branșă.

Pentru mine, însă, pictura a avut un alt înțeles de îndată ce mi-au căzut ochii pe ea la Muzeul Național de Artă al României din București.

Silueta solidă, ca să nu zic masivă, pipa care se ițește din gură și aerul flegmatic general al personajului integrat peisajului mi-au adus aminte de unul dintre marii detectivi din literatura lumii – comisarul Maigret.

Plăsmuit de scriitorul belgian Georges Simenon, Maigret are o aură mai puțin impunătoare decât Sherlock Holmes sau Hercule Poirot, bunăoară.

Nici nu e atât de sarcastic precum Philip Marlowe al lui Raymond Chandler.

E un tip molcom (Jean Gabin i-a fost cea mai bună întruchipare cinematografică), uneori agasat de dificultățile dintr-un caz sau altul, pe care le depășește adunând fapte și bazându-se pe bun simț logic și o profundă înțelegere a naturii umane, în special a scăderilor ei.

Mi-aduc aminte de Cazul Louise Laboine, unul dintre multele romane care îl au ca protagonist (sunt vreo 75, asta dacă nu socotim și niște nuvele).

Citești vreo două sute de pagini de investigație, de detalii ale vieții tinerei eponime, victima a cărei moarte e anchetată, pentru ca totul să se soluționeze într-un paragraf.

Însă nu e nimic nenatural sau ilogic sau superficial din punct de vedere narativ.

Este simpla manifestare a calităților lui Maigret.

Un detectiv de la care avem ce învăța.