Mr. Yojimbo la Chicago

Dacă ar fi să rezum tot filmul The Outfit într-o frază, aceasta ar fi:

Luați seama la cei tăcuți și reținuți.

Exact asta nu fac gangsterii dintr-un Chicago de ani ’50 și suferă consecințele faptului că îl desconsideră pe croitorul pe care îl vâră fără voia lui în conflictele și mașinațiunile lor.

De precizat că protagonistul nu este un simplu croitor.

În limba engleză, cea britanică, mai precis, există o diferență între termenul general „tailor” și „cutter”.

Acesta din urmă este veritabilul artist, cel care, asemeni lui Michelangelo și a marmurei sale, scoate din stofa neînsuflețită un costum care îl înnobilează pe purtător.

Cu aceeași migală, Mark Rylance balansează între ambițiile, paranoia și duplicitatea celorlalți, fără să-i bănuiască vreunul cusăturile.

Întotdeauna m-am întrebat cum acest superb actor de compoziție (vezi replica emblematică din Bridge of Spies) ar arăta într-un rol principal.

În acest film scris și regizat de Graham Moore (realizatorul lui The Imitation Game), am aflat și nu prea răspunsul.

Da, Rylance apare în cea mai mare parte a timpului, însă se folosește de aerul său placid și vorba molcomă britanică pentru a se pune în mod deliberat în planul doi.

Îi lasă pe ceilalți să iasă în evidență.

Și să se ardă.

Iar membrii distribuției nu ezită a înșfăca partiturile și le însiropează cu tot felul de trăiri, cele mai multe rod al unor discrete acțiuni ale croitorului.

Cred că am spus deja prea multe.

The Outfit nu e vreo producție de Oscar, pentru că nu și-a propus asta, așa cum nu știu să își fi dorit Agatha Christie să ia Nobelul.

Dar, ca și în cazul romanelor scriitoarei, în timpul vizionării, o să uitați de toți și de toate.

Nu-mi pot imagina succes mai mare pentru o operă de ficțiune.

Relaxați-vă și distrați-vă

Ați venit de pe o rețea socială ca să citiți despre un film care înfierează, printre altele, prostia propagată pe rețele sociale.

Vă las un răgaz de câteva clipe, să vedeți dacă puteți digera contradicția asta.

Dacă nu, mai bine vă opriți aici cu lectura, pentru că o să vă displacă și mai abitir ce urmează.

Toată vâlva digitală din jurul acestei pelicule mi-a relevat câteva categorii de săraci într-ale duhului.

Unii ar fi ăia care trag spuza pe turta lor și urlă ”Exact asta vă spuneam și eu, uite ce dreptate aveam!”, doar pentru că au impresia că au înțeles mai mult ca alții.

Alții ar fi aceia care țin morțiș să facă distincția între Noi și Ei. Ei sunt ăia proști ca în film, Noi suntem ăia deștepți care ne dăm seama de poante și nuuuuu, nu facem deloc la fel.

Apoi, mai sunt prețioșii, ăia care zic chestii de genul (citiți ținându-vă de nas, ca și cum v-ar mirosi stricat): ”Decât să vă uitați la un film mediocru, mai bine luați de-aci de la mine o recomandare de artă curată, că mă pricep!”.

Nu în ultimul rând, îi avem pe nifiliștii ostentativi, ăia care declară ritos că ei nici nu știu despre ce film e vorba, darămite să îl mai și vizioneze.

Vă mai las câteva secunde, să stabiliți dacă vă simțiți jigniți.

Dacă reușiți să înghițiți și hapul ăsta, hai să vorbim despre Don’t Look Up pe bune.

Adam McKay este un Aristofan al zilelor noastre.

Și-a asumat misia de a pune agora, americană în principal, față în față cu propriile defecte, în moduri ireverențioase, ingenioase, nu neapărat subtile.

A relevat climatul de lăcomie și escrocherie care a dus la criza financiară în The Big Short.

A destupat mașinațiunile belicoase ale Washingtonului în Vice.

Iar acum face mișto de era Trump, cu tot negaționismul, nepotismul și incompetența ei, bașca grandomania mogulilor din Silicon Valley, toate plasate în civilizația spectacolului, cum bine o numea Mario Vargas Llosa (vedeți, până și eu cad victimă păcatului de a mă da mare cu spoiala mea de cultură).

Spre deosebire producțiile precedente, cineastul nu mai uzează de mecanisme contrapunctale, ci lasă narațiunea, absurdă cum e ea, să curgă, iar pe parcurs dă în toți și toate cu mare poftă, beneficiind și de cele mai ample resurse de mizanscenă de până acum.

Îți plac, nu-ți plac filmele lui McKay, un aspect e incontestabil – lucrează extraordinar cu interpreții.

Da, e ușor de zis, când ai asemenea material actoricesc la dispoziție, dar tot impresionat am fost de cum și-au făcut toți treaba, de la Leonardo DiCaprio și Jenniffer Lawrence până la Arianda Grande.

Hai să zicem că Meryl Streep n-a nădușit pentru ce-are de jucat, însă e atât de mare, că și puținul ăsta e jucat cu stil, Mark Rylance drept unul dintre fondatorii Google (nu mi-aduc aminte care, îi încurc tot timpul) e adorabil de respingător și tot așa despre fiecare.

Plăcerea la Don’t Look Up vine din lucrurile mici, din replicile sublime, ba chiar vecine cu genialul, distribuite pe tot parcursul filmului și repartizate mai echitabil decât va fi vreodată averea pe planeta asta.

V-aș produce amorțeală la deget, dacă v-aș obliga să derulați, ca să le citiți pe toate, așa că las doar cu una, la care am râs de m-am prăpădit atunci și râd și acum, de nu mai nimeresc tastele.

Timothée Chalamet pe bancheta din spate a automobilului lui DiCaprio, cu plete netunse, nespălate, cu șapca întoarsă invers și foarte serios:

Mr. Mindy, can I get vulnerable in your car?

Așa că relaxați-vă și distrați-vă la Don’t Look Up, e cel mai bun lucru pe care îl puteți face pentru voi, pentru ceilalți și pentru planeta asta.

Calvar contra cronometru

Ma asez confortabil in scaun si astept sa inceapa Dunkirk, pregatit fiind pentru cel putin un sfert de ora de expozitiune si acalmie.

Dupa maxim cinci minute, pulsul imi sare si acolo ramane.

Dunkirk nu este un film care se urmareste, ci se traieste si se construieste. Adevarul istoric este doar un pretext pentru regizor sa compuna o experienta traumatizanta si fascinanta, despre viata care atarna doar de un fir, despre antinomia datorie vs. dezertare si despre acel ceva pe care eu il numesc „poezia razboiului”.

A nu se intelege ca pelicula lui Christopher Nolan face vreo apologie a pornirilor belicoase ale omului; dimpotriva, cea mai mare parte a actiunii infatiseaza zbateri de protejare a existentei individuale, dar, in acele momente cand imi mai permiteam sa-mi trag sufletul, m-am delectat cu veritabile picturi cinematografice.

Cateva imagini imi trec prin minte fugitiv chiar acum: racursiul castilor aliniate pentru imbarcare, barcazuri luptand cu o mare involburata de parca ar fi iesit de sub penelul lui Ivan Aivazovski sau avionul in flacari proiectat pe un crespuscul impresionist.

Pana sa ajung sa vad Dunkirk, auzisem ca lui Christopher Nolan i se imputa faptul ca personajele nu sunt suficient reliefate, un repros despre care vreau sa fac cateva observatii. In primul rand, nu stiu daca asta i-a fost intentia, dar ideea ca in razboi individualitatile se estompeaza, iar fiinta umana nu pretuieste prea mult este o axioma dureroasa.

In al doilea rand, iti dai rapid seama ca Dunkirk nu e povestea cuiva anume si ma vad nevoit sa revin la ce am spus mai sus – nu este un film oarecare, ci o experienta care merge dincolo de intelectual.

Nu in ultimul rand, sunt actori care, prin aplecarea cu care isi abordeaza rolul, reusesc sa-si depaseasca conditia de pioni in acest haos perfect controlat de Nolan. Un exemplu graitor este Mark Rylance, care, ca simplu capitan de vaporas, impune cel putin la fel de mult ca figura cazona a lui Kenneth Branagh.

Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.

Ca Richard Burton, Peter O’Toole, Deborah Kerr sau Alfred Hitchcock nu au luat niciodata un Oscar sunt cateva dintre marile nedreptati ale cinematografiei pe care le-am acceptat volens nolens.

Insa in ruptul capului nu o sa accept ca acest magnific cineast care este Christopher Nolan nu are inca la activ o nominalizare ca regizor si sper ca inceputul lui 2018 sa rezolve aceasta colosala scapare a Academiei Americane de Film.

Iar Hans Zimmer nu a mai luat de mult o statueta, desi si aici, ca si in multe alte productii cinematografice, e unul dintre principalii responsabili pentru starile pe care le traim.

Da, puteti sa considerati ca am deschis sezonul Oscarurilor din 2018.