Taifunul Vlad va mătura Craiova, România, mapamondul

Deși Hamlet nu este preferata mea, afirm fără înconjur că este cea mai mare dintre piesele lui Shakespeare.

Iar dacă te apuci să o pui în scenă, trebuie să fii bătut în cap, să nu-ți iasă ceva măcar mulțumitor.

Declan Donnellan și Nick Ormerod sunt la polul opus al branșei regizoral-scenografice, adică luminați și mai și vin din patria Bardului, așa că îi înțeleg intențiile cum n-o poate face vreo altă nație.

Așadar, n-aveam emoții că dau iar piept cu vreo Anomalie.

Însă au fost două decizii de distribuție la care mi s-a activat spiritul circumspect: Raluca Păun drept Polonius și Claudiu Mihail drept tizul Claudius.

Dacă în prima privința, rezerva în privința acestei corectitudini politice mi s-a atenuat grație imensului ei talent (nu e o glumă proastă, pur și simplu cu epitete de-asta sunt nevoit să lucrez), cea de-a doua chiar a fost potențată de contraponderea dintre arătosul și mult prea tânărul actor și fantoma regelui Hamlet ăl bătrân, întruchipat de Eugen Titu cu pas cam nesigur și replici un pic tuflite.

Cum să te mai revolți atunci că Gertrude, jucată cu excelentă atitudine dominator-concupiscentă de Ramona Drăgulescu, s-a îndreptat cu repeziciune către prospătură?

De fapt, piesa cam lasă de înțeles că toată schimbarea de coroană e lucrătura ei, că, de, corectitudinea politică.

Iar Claudiu Mihail eșuează în a fi odios sau intrigant, cum aș spune că îi impune rolul.

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.

Un precept shakespearian pe care Donnellan&Ormerod îl au la inimă și pe care îl exploatează aici cu succes, transformând spațiul scenic într-o podium de modă, dovadă peremptorie fiind rochia aia de un roșu Valentino, care îl străbate unduitor.

Numai că nu se face paradă de veșminte dubioase, ci de variate și abisale trăiri omenești, pe care interpreții le redau atât facial și declamativ, cât și motric (marcă înregistrată a ilustrului duet de realizatori).

Și-așa se perindă prin fața noastră peformanțe actoricești de tot felul.

Odraslele lui Polonius sunt la înălțimea părintelui: Alex Stoicescu are o intensitate luciferică (spune la un moment dat ”Îi tai gâtul în biserică!”, de ne-au trecut pe toți fiorii), iar Theodora Bălan dovedește că Shakespeare e tărâmul care-i place, reeditând o prestație excelentă după cea din Richard III.

Angel Rababoc și tirada sa îl trimit până și pe Hamlet în rândul nostru, al spectatorilor cu gura căscată.

Groparii-bufoni Marian Politic și Costinela Ungureanu sunt niște Dorei simpatici foc.

Darko Huruială stoarce expresivitate din puținul pe care îl are de făcut ca Guildenstern, iar Mircea Mogoșeanu are o voce minunat de gravă, de nici nu zici că e ieșit de pe băncile școlii.

Dar toți acești thespieni, șovăielnici sau merituoși, sunt măturați din cale de viitura numită Vlad Udrescu.

Mai rar mi-a fost să văd un Hamlet cu o asemenea energie descătușată, dar niciodată dezordonată.

Îi știam abilitățile, a întrunit aprecierea mea în numeroase piese, până și-ntr-una de Radu Afrim.

Însă aici trece în altă sferă, una a grandorii absolute.

Sunt curios cum a lucrat Declan Donnellan cu el, astfel încât să dezlege zăgazul care separa un foarte bun actor de compoziție de acest prinț al Danemarcei pe care însuși Laurence Olivier l-ar privi cu zâmbet reținut, dar mulțumit.

Uraganele care lovesc diverse țărmuri ale oceanelor Terrei primesc nume, ba de băieți, ba de fete.

Le recomand meteorologilor de serviciu să îl boteze pe următorul cu prenumele acestui interpret al lui Hamlet.

Căci sunt sigur că Taifunul Vlad va mătura meleaguri pe care eșua odinioară chitul care l-a înghițit pe Iona.

Credit foto: Albert Dobrin.

Ce știi tu, ești prea tânără!

Citeam mai deunăzi un articol despre refuzul multor ginecologi și obstetricieni din România de a pune sterilet unor tinere de sub 30 de ani, care cer în mod expres asta.

Argumentul cel mai des invocat de medici era formulat cam așa:

Ești tânără, încă nu știi ce vrei de la viața!

Tonul articolului era acuzator la adresa acestei condescendențe, care, deși sincer binevoitoare în multe cazuri, părea a aduce atingere libertății individuale a solicitantelor.

În contrapunct față de această atitudine vine Păsări de nisip, cea mai recentă piesă a lui Cristi Nedelcu, pusă în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Spectacolul e despre alegeri proaste, care au consecințe iremediabile, uneori nevăzute.

Oricine le face.

Adolescenții, în principal, dar nici adulții nu sunt feriți de morbul lor.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg unde să-l plasez pe amicul Cristi Nedelcu pe harta intelectualității.

E scriitor, îl roade tenia despre care vorbea Mario Vargas Llosa, asta știu cu certitudine.

E jurnalist, pentru că se documentează temeinic.

E dascăl, pentru că tot ce spune are un scop.

În spiritul acestei triangulații am înțeles mai bine Paso Doble, dar și mai abitir Păsări de nisip.

Piesa adună ca într-un creuzet traficul de persoane, fractura dintre adolescenți și părinți, despre explorarea sexualității, despre corupția din rândul forțelor legii.

Teme grave, care coexistă și se potențează reciproc.

Ce-i drept, unele sunt tratate schematic, dar întregul funcționează și te conduce spre deznodământul care tranzitează dinspre lumea fictivă către cea reală cu impactul unei găleți de apă rece aruncate pe tine, dezbrăcat la bustul gol și scos afară la -15 grade Celsius.

Ce-a vrut să spună autorul?

O întrebare care te macină la multe producții teatrale din prezent.

Dar nu și la aceasta.

Păsări de nisip știe ce vrea să spună și o știi și tu, grație scriiturii, punerii în scenă și, în ultimă instanță, interpretărilor.

Ecranul care separă prezentul de trecutul granulat și ușor neclar este un excelent mecanism narativ și plastic.

Nu lipsesc beteșuguri de realizare sau de abordare pe ici pe colo, cum ar fi anumite reacții ale personajului Alinei Mangra, glumița metatextuală cu bagajele sau păsările proiectate ocazional.

Dacă titlul include un cuvânt, nu e musai să-l și vedem, corola lumii mai trebuie și lăsată în pace, nu afișată literal.

Cele două ipostaze ale protagonistei reprezintă un reușit continuum actoricesc. Verva nestăpânită a Roxanei Mutu își găsește corespondent în caracterul volubil al Alinei Mangra, ambele demonstrând că, dacă se vrea, chiar și la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se poate pune preț pe meșteșugul declamației.

Mai puțini convingători mi s-au părut polițaii Cosmin Rădescu și Gabriel Marciu, pesemne pentru că mi-a fost dat să ajung să interacționez cu reprezentanți ai organului, iar nivelul de ghiolbăneală este mult mai ridicat decât eleganța în exprimare a celor doi.

Deși având obiective net didactice, Păsări de nisip se desprinde de simpla condiție de prelegere stilată și merge spre artă, cu tot sublimul ei, principalul argument fiind că personajele cele mai interesante sunt cele negative.

Nu a fost vreo surpriză pentru mine că Dragoș Măceșanu face treabă în rolul proxenetului, îl știu de multișor și până și fetele mele cele deștepte l-au remarcat în Năpasta. Însă aerul deopotrivă mieros și amenințător cu care își îmbracă personajul e seducător, e parfum de Heath Ledger ca The Joker.

Revelația a fost însă tânărul Mircea Mogoșeanu drept loverboy-ul Emil. De când sufletu-mi a simțit chemarea teatrului și filmului, mi s-a dezvoltat un radar interior, îndreptat cu precădere spre acei interpreți care, deși au apariții episodice, își fac simțită prezența și chiar fură atenția spectatorilor, în dauna colegilor de scenă mai dotați cu partitură.

Iar acum, la fiecare moment al lui Mircea Mogoșeanu, am înregistrat semnale de la radar.

Păsări de nisip nu poate rezolva toate problemele pe care le înfățișează.

Dar, în hăul căscat între anumite segmente de public și Teatrul din Craiova, este ca un picior solid de pod.

Sper că se va zidi o punte temeinică, pe care să o treacă apoi cât mai mulți.

Imaginile au fost surprinse de ortacul de vizionare Daniel Botea.