Hoinărind prin sălile Muzeului Jacquemart Andre din Paris, am descoperit două superbe picturi renascentiste care au mai multe în comun decât faptul de a fi fost realizate aproape în același timp.
Una este Fecioara cu Pruncul, Ioan Botezătorul și un bătrân de Luca Signorelli.
Cealaltă este Fecioara cu Pruncul, înconjurată de trei sfinți de Andrea Mantegna.
După cum se poate observa, ambele sunt variante de Maesta și impresionează prin frumusețea și pitorescul cu care artiștii o înfățișează pe Fecioara Maria.
Ambele ipostaze atrag atenția prin chipul și psihologia discretă și melancolică a acestui personaj feminin.
Ceea ce nu se poate spune despre Pruncul Iisus, care este reprezentat destul de nenatural, iar eu unul am în minte și alte exemple când bebelușul era de-a dreptul ridicol.
Și nu uitați că aici vorbim de două lumea mari ale lumii artei.
De ce nu le mergea penelul atât de bine când venea vorba de copii?
Să fie oare pentru că în acea perioadă rolul bărbaților în gestionarea bebelușilor era minim spre inexistent, iar ei aveau astfel prea puține repere estetice în această privință?
Posibil.
Să fi fost oare preocuparea pictorilor pentru figura feminină un mod de a aduce un compliment vreunei reprezentante a Evei la care râvneau mai mult sau mai puțin cast?
Nu este exclus.
Să fi fost oare aplecarea către complexitatea chipului Fecioarei Maria un mod de a depăși preocuparea strict dogmatică a comanditarilor tablourilor?
Tot ce se poate.
Multe întrebări, puține răspunsuri clare.
Ceea ce face a le căuta cu atât mai plăcut.
