Să privim pictura! (CXXXVII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Portret de femeie din profil

Suntem în plin Festival Shakespeare la Craiova, iar asta nu putea să nu influențeze modul cum m-am aplecat asupra unei picturi renascentiste peste care am dat acum ceva timp la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.

Se intitulează Portret de femei din profil și îl are drept autor pe Giovanni di ser Giovanni, zis Scheggia (1406-1486), fratele mult mai celebrului Masaccio.

Ce m-a atras instantaneu la tablou a fost modul cum este catalizată impresia de profunzime a imaginii.

Pictorul nu folosește excesiv savantele descoperiri despre punctul de fugă și al unghiurile care vor domina arta plastică în perioada imediat următoare, ci se folosește preponderent de suprapunerea straturilor de culori.

Puterea negrului rochiei și a albului acoperământului de cap potențează paloarea chipului și a gâtului, precum și auriul părului, conferindu-le volum și chiar carnalitate.

Foarte discret, dar de efect este umbra unuia dintre pomeți, la rându-i element al transmiterii senzației de tridimensionalitate.

Acestea au fost calitățile de atunci, acum, însă, pictura mă ispitește să îmi imaginez și să decid pe care personaj feminin al lui Shakespeare l-ar putea întruchipa.

Fiind o pictură italiană, restrângem aria de cercetare la piesele care au loc în acea parte a Europei.

Să fie Silvia din Doi tineri din Verona, cea integră în dragostea ei și care e chiar subiectul unui tablou care îi prilejuiește celeilalte eroine, Julia, un monolog de o perpetuă prospețime psihologică?

Să fie Portia din Neguțătorul din Veneția, aparent inaccesibila domniță, care, pentru a fi alături de iubitu-i Bassanio, se deghizează în avocat?

Să fie Hero din Mult zgomot pentru nimic, care trebuie să sufere calomnii și recurge la o stratagemă funestă pentru a-și dovedi nevinovăția?

Frumoasă este arta, mai ales când poți să îi împletești ramurile.

Să privim pictura! (CXXXVI)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Încă de când eram mic și descopeream albumele de artă ale mamei, m-a fascinat să compar cele două versiuni ale Trișorului lui Georges de La Tour (cel de treflă și cel de caro).

Le-am dedicat un articol aici.

Nu mici mi-au fost surpriza și plăcerea să descopăr că n-a fost singura sa incursiune pe tărâmul alternanței, că n-a fost singurul joc de acest fel pe care l-a lăsat posterității.

La expoziția pe care am parcurs-o acum câteva luni la Muzeul Jacquemart Andre și care îi era dedicată am descoperit o pereche de tablouri înfățișându-l în aceeași ipostază pe Sfântul Ieronim, protectorul traducătorilor, căci el este cel care a transpus Biblia din ebraică în latină.

Una este cunoscută drept varianta de la Grenoble, cealaltă, de la Stockholm.

Având privilegiul de a le fi văzut împreună m-a pus inevitabil în situația de a găsi toate diferențele posibile.

Poate că nivelul de detaliu nu este la nivelul perechii Trișorilor, însă compensează prin modul cum te impresionează capacitatea lui de La Tour de a reproduce, în ciuda inevitabilelor diferențe, a unor detalii complicate, precum pielea flască a personajului biblic sau barba sa neîngrijită, ambele semne ale ascezei specifice începuturilor creștinismului.

Să privești o pictură este o aventură lăuntrică, una care necesită atenție și deschidere intelectuală.

Să privești două e și mai și.

Să privim pictura! (CXXXV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Hoinărind prin sălile Muzeului Jacquemart Andre din Paris, am descoperit două superbe picturi renascentiste care au mai multe în comun decât faptul de a fi fost realizate aproape în același timp.

Una este Fecioara cu Pruncul, Ioan Botezătorul și un bătrân de Luca Signorelli.

Cealaltă este Fecioara cu Pruncul, înconjurată de trei sfinți de Andrea Mantegna.

După cum se poate observa, ambele sunt variante de Maesta și impresionează prin frumusețea și pitorescul cu care artiștii o înfățișează pe Fecioara Maria.

Ambele ipostaze atrag atenția prin chipul și psihologia discretă și melancolică a acestui personaj feminin.

Ceea ce nu se poate spune despre Pruncul Iisus, care este reprezentat destul de nenatural, iar eu unul am în minte și alte exemple când bebelușul era de-a dreptul ridicol.

Și nu uitați că aici vorbim de două lumea mari ale lumii artei.

De ce nu le mergea penelul atât de bine când venea vorba de copii?

Să fie oare pentru că în acea perioadă rolul bărbaților în gestionarea bebelușilor era minim spre inexistent, iar ei aveau astfel prea puține repere estetice în această privință?

Posibil.

Să fi fost oare preocuparea pictorilor pentru figura feminină un mod de a aduce un compliment vreunei reprezentante a Evei la care râvneau mai mult sau mai puțin cast?

Nu este exclus.

Să fi fost oare aplecarea către complexitatea chipului Fecioarei Maria un mod de a depăși preocuparea strict dogmatică a comanditarilor tablourilor?

Tot ce se poate.

Multe întrebări, puține răspunsuri clare.

Ceea ce face a le căuta cu atât mai plăcut.

Sufletul în arhitectură

By Iulian in De prin satul planetar, Intre vizual si conceptual, Sa privim pictura! 0 Comment

Am un prieten care, spre deosebire de mine, n-ar vizita monumente antice nici picat cu ceară.

– Sunt doar niște pietre, spune el.

Și, într-un fel, are dreptate.

Eu, unul, reușesc să le umanizez prin cunoștințele, mai multe sau mai puține, pe care le am despre ele sau prin integrarea lor în opere de ficțiune cărora le servesc drept cadru.

Uneori, aceste monumente capătă o dimensiune umană nu foarte glorioasă, dar care le face și mai frumoase.

Aceasta este de fiecare dată senzația pe care o încerc când văd nemijlocit o pictură de Hubert Robert, pictor îndeobște considerat ca aparținând romantismului, dar care e unic prin modul cum redă ruine antice populate de oameni moderni, defel plini de venerație față de semnificația lor.

Este și cazul acestui tablou intitulat destul de explicit Ruinele unei galerii lungi luminate de o gaură în boltă, care se găsește la Muzeul Jacqmart Andre.

Vedem o construcție antică impunătoare, inspirată poate de magnifica bazilică a lui Maxențiu din Roma, cam avariată și populată de deloc măgulitoarele rumegătoare și stăpânii lor de condiție joasă.

Și totuși, impresia generală nu e neplăcută, dimpotrivă, simți cum arhitectura capătă viață și continuă să slujească omului, chiar dacă altfel.

Validitatea acestei senzații mi-a fost probată și pe viu la Vila Savoye din Poissy, o localitate din zona metropolitană a Parisului.

Clădirea este una dintre cele mai importante creații timpurii ale lui Le Corbusier, apostolul modernismului în arhitectură (pentru aceasta a fost ajutat și de vărul Pierre Jeanneret).

Într-adevăr, deși a fost edificată acum o sută de ani, Villa Savoye nu diferă cu nimic de tot ce se construiește în zilele noastre în materie de structură, ba chiar le depășește pe suratele mai târzii la farmec.

Străbătându-i camerele și admirându-i coerența funcțională și, de ce nu, estetică, aproape că rulam în minte o intrigă a la Agatha Christie desfășurată în interiorul ei.

Dar această operă arhitecturală modernistă ar fi rămas un simplu exponat muzeal, dacă n-ar fi fost umanizată exact ca în picturile lui Hubert Robert.

O gașcă de elevi de liceu, bănuiesc, s-a aciuat fără rețineri într-o parte a porticului care înconjoară vila (destinat odinioară automobilelor). Și-au desfăcut pachețelele cu mâncare și au sporovăit și s-au distrat fără a fi vreun moment deranjanți.

Probabil că nu era prima dată când făceau asta, iar custozii vilei au înțelepciunea de a nu-i alunga (ceea ce ar fi nejustificat, dar unii sunt mai negri la inimă), căci astfel orice vizitator ajuns de peste mări și țări poate gusta un strop de umanitate într-un monument care altfel ar rămâne neînsuflețit.

Inima arhitecturii rămâne omul.