Să privim pictura! (CXXX)

Cine a văzut Șatra lui Emil Loteanu a rămas cu amintirea farmecului aparte al femeii rome, dar și cu gustul amar al destinului ei tragic.

Și nu doar al Radei jucate cu intensitate de Svetlana Toma.

Poate de aceea mi-au atras atenția două picturi de la Muzeul de Artă al României din București, două opere de artă care suprind această dualitate.

Prima este Țigancă la Ghergani a lui Nicolae Grigorescu.

Un tablou are emană senzualitate și sfidare, una potențându-se pe alta. Imaginea surprinsă de mine nu conține decât un crâmpei din jocul luminii reflectate atât pe ulcior, cât și pe goliciunea provocatoare a femeii și, mai ales, în privirea ei.

Expresia ”a o sorbi din priviri” a fost inventată pentru pictura asta.

Cealaltă creație este Femeie în interior a Nadiei Grossman-Bulighin, artista avangardistă pe care am mai invocat-o într-o paralelă plastică odinioară.

Femeia romă înfățișată de ea este atinsă de morbul tristeții iremediabile.

A fost frumoasă și strălucitoare odinioară. Cine știe, poate și ea le arunca privire trufașe bărbaților, așa cum o face a lui Grigorescu.

Poate e chiar ea, după ce condiția inferioară la care au fost condamnați de-a lungul secolelor romii, în general, și femeile, în particular a stins lumina din ochii ei.

Chiar dacă e despuiată până la brâu, tabloul nu emană erotism, ci invită mai mult la jenă, așa cum am simțit în alternanța ipostazelor Elidei jucate de Costinela Ungureanu în Femeia mării de la Teatrul Național din Craiova.

Conjugate, cele două picturi mi-au adus aminte și de evoluția Fetei afgane imortalizate de marele fotograf Steve McCurry.

Când societatea transformă frumusețea în așa hal, e ceva în neregulă cu ea.

Sa privim pictura! (XIV)

Pescarita din Granville

Pescarita din Granville

Cand privesc o pictura de Nicolae Grigorescu devin invidios pe el. Nu pe talentul lui incredibil, nu pe culorile care te invadeaza cu lumina, nu pe frumusetea diafana a femeilor sau serenitatea barbatilor din tablourile sale. Acestea nu sunt decat instrumentele cu care Grigorescu isi manifesta acel dar pe care eu il admir: puterea de a vedea viata frumoasa, de a se bucura de fiecare clipa, de a o surpinde si memora pentru a-l insoti in gand si a-l face mai bun.

Imi place tremurul Pescaritei din Granville, care trece dincolo de panza, impingand o briza sarata si racoroasa spre privitor, care sta uita usor, usor cat timp petrece in fata picturii. Muzeograful se apropie si, cu o atingere fina, il trezeste: Imi pare rau, domnule, programul s-a terminat!

Tablourile lui Grigorescu ma fac sa trag aer in piept si sa exclam: Viata chiar poate fi frumoasa!