Gândește-te la spectatori

În vastul repertoriu al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, Gândește-te la Africa e o notă de subsol.

Nu e o piesă care strălucește de originalitate. Textul lui Gordon Dryland e o ciorbă reîncălzită de antici (asezonată cu un pic de Dallas ori Dinastia) sau, dacă vreți un altfel de indiciu, care uzează de același pocnet șocant al deznodământului precum prima mare realizare a unuia dintre cei mai tari cineaști contemporani.

Mai mult nu spun, mă împiedică etica de devorator înveterat de suspans.

Dar într-o notă de subsol poți găsi uneori o informație relevatoare sau trimiterea către un alt titlu care îți va dezvălui tainele existenței.

Tot așa, în Gândește-te la Africa am găsit o nestemată, o raritate în marea de monologuri și modernisme pe care Teatrul din Craiova le propune aproape cu obstinație.

Este vorba despre o relație umană.

Și nu una oarecare, ci una foarte disfuncțională.

Este cea dintre personajul Mirelei Cioabă (mama) și cel al Costinelei Ungureanu (fiica).

Adversitatea dintre cele două este admirabilă și este mai mult decât suma interpretărilor reușite cu care contribuie cele două actrițe. Disprețul e reciproc, e bilateral, e palpabil.

Relație este redată într-un punct de cotitură, când ascendentul moral al mamei se diminuează din cauza vârstei, iar pofta revanșardă a fiicei se manifestă plenar. De aici și dezamăgirea obosită pe care Mirela Cioabă o exprimă cu glasu-i inconfundabil, pe care i-l știu încă de când descopeream teatrul pentru oameni mari acum ceva ani.

În colțul opus al ringului, Costinela Ungureanu își ascute trăsăturile, își oțelește timbrul vocal și adună fulgere răutăcioase în privire, scuturându-se de aura de ingenuă din alte părți. Iar când apare cu voaleta pe chip, te trimite cu gândul direct la o intrigă de Agatha Christie, una cu testamente surprinzătoare, secrete ascunse și otrăvuri din cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului Britanic.

Și că tot veni vorba, după ce primesc o anumită carte, o să merg în audiență la prietenii de la TNC. Pentru că Popa Tanda nu e doar o nuvelă de Slavici.

Revenind la piesa regizată de Alexandru Boureanu, nu e de mirare că în încleștarea toxică dintre cele două protagoniste, personajul (poate voit) șters al lui Claudiu Mihail e ușor de pierdut cu vederea.

Altminteri, spectacolul îi mai are în distribuție pe Nicolae Poghirc și Raluca Păun, pe oricând te poți baza să se achite de rolurile de compoziție care le revin.

Între atâtea inimi și alte preparate din carne macerată, care fac rău la stomac, între atâtea solilocvii și giumbușlucuri fizice, Gândește-te la Africa le readuce aminte spectatorilor de ce vin la teatru.

Ca să vadă, cu tușe îngroșate (gluma e perpetuă), reacții și trăiri și dereglări pe care soarta li le va scoate în cale.

Chiar și cu acest firav antrenament, infernul care sunt ceilalți va fi mai suportabil.

Cine n-are bătrâni să nu fie avar și să-și cumpere

Ca orice piesă mare, și Avarul de Moliere oferă plăcere în triangulație.

Unul dintre vârfuri este lectura textului.

Altul este vizionarea unui puneri în scenă coerente.

Cel de-al treia este compararea manechinelor de personaje pe care ți le plăsmuiești mental cu straiele pe care actorii le pun pe acestea.

Uneori este doar o eșarfă aruncată șic peste umăr.

Alteori sunt paiete sau chiar cristale Swarovski.

Avarul regizat de Felix Alexa la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova a întrunit triangulația ca la carte.

Este o abordare care face un troc – dă o parte din savoarea textului, pe care îl simplifică, pe dinamismul mișcării scenice și pe agitația gesturilor verbale sau non-verbale.

Ca un pont pentru viitoarele serii de spectatori: în timp ce unul dintre personaje face sau spune ceva, urmăriți ce fac celelalte; nimeni nu rămâne stană de piatră, e un întreg ecosistem de reacții.

O alegere regizorală care primește puncte din partea-mi, ca și mizanscena ușilor umblătoare, căreia eu și tovarășii de vizionare i-am găsit multiple semnificații, a mea fiind că sugerează dedublările și duplicitatea care însoțesc multe dintre acțiunile personajelor.

Dintre care, pare-se, cel mai onest este însuși protagonistul.

Claudiu Bleonț este un Harpagon mai scund, mai puțin dominator și, în consecință, mai puțin odios. Zgârcenia lui nu este una proverbială, a la Hagi Tudose, e împinsă spre patologic, din care nu lipsește o doză bună de paranoia clinică.

Și, dat specificul său interpretativ, abundă în momente de emfază claudiubleonțiană pură.

Reverberațiile ADHD-iste ale lui Harpagon se extind la restul distribuției.

Elise e departe de viziunea mea asupra tinerei sfioase care se impune prin cumințenie. Costinela Ungureanu e mai sarcastică și mai înfiptă, ba are chiar și unele manifestări pasiv-agresive. De, cu un tată disfuncțional, ies și copii cu una, alta.

Reacții deviante, parte din arsenalu-i obișnuit, are și Iulia Colan, mai ales când dă piept cu pretendentul bătrâior.

Până acum, din punct de vedere vestimentar, impresia mea era că sunt martorul unei parade haute couture.

Da, interesant, dar n-aș purta așa ceva în veci.

Nu-i bai, pentru că își face intrarea Frosine a Ceraselei Iosifescu. Știam deja că e un personaj suculent precum o piersică zemoasă pe care o zdrobești și îi sorbi conținutul fără să te intereseze că te mozolești tot. Iar actrița apasă pedală acelei stridențe a vocii până în podea și dezlănțuie un șuvoi declamativ care confirmă, într-adevăr, că bărbații mint mai mult, dar femeile o fac mai bine.

N-au lipsit surprizele încântătoare, din partea unor partituri pe care le-am ignorat complet când am citit piesa.

Ca Jacques, Nicolae Poghirc e pe bune jupân. Spre deosebire de cam toți partenerii de scenă, n-are nevoie să tureze vreo latură interpretativă, pentru a obține efectul comic. Recunosc, cred că mi-a fost și drag să rememorez că, acum mulți ani, când mama m-a luat de mână și mi-a zis ”Hai să te duc la o piesă de oameni mari”, s-a întâmplat să fie și Nicolae Poghirc în acea Noapte furtunoasă care mi-a sădit în suflet dragostea de teatru.

Cerasela Iosifescu, Nicolae Poghirc, parcă se leagă ceva, așa-i?

Da, totul s-a închegat cu apariția lui Angel Rababoc.

Ajuns aici, e nevoie să fac un schimb de roluri.

Criticul, Analistul, Cârcotașul, numiți-l cum vreți, face un pas în spate, pentru a lăsa locul celui pe care o să-l numesc Povestitorul.

El e rațiunea de a fi a acestui blog.

El este, de fapt, rațiunea mea de a fi.

El este cel chemat să redea momentele când mi s-a tăiat respirația, ca urmare a contactului cu arta de orice fel.

Acel tip de moment când timpul și spațiul se suspendă, iar când revii în plan terestru e ca o înviere.

S-a întâmplat când mi-am lipit fața de geamul care mă separa de porțile de bronz ale lui Ghiberti.

S-a întâmplat când Cassey Affleck vrea să-și tragă un glonț în cap în Manchester by the Sea.

S-a întâmplat și acum, când Angel Rababoc capturează piesa în doar câteva minute de prezență scenică.

Și nu oricum, ci în stil grande.

Un sfat e neplăcut.

Un sfat necerut e și mai neplăcut.

Un sfat necerut către artiști e, probabil, insuportabil.

Dar o să-l dau, totuși.

E adresat aripii TNC-iste tinere.

Stați cât de mult puteți pe lângă aceia de care vă despart un deceniu, două, trei, de vârstă.

Aveți ce învăța.

Poate că unii dintre ei sunt avari cu împărtășirea.

Dar meseria se mai și fură.

Scopul oricărei triangulații este să găsești niște coordonate.

Cele pe care le-am găsit sunt 44.31911°N 23.79918°E.

Adică Teatrul Național din Craiova, unde rulează Avarul.

Aveți ce vedea, ce asculta, ce discuta.

Credit foto: Florin Chirea.

Caragiale, contemporanul nostru

In anul centenarului si intr-o situatie politica amar-suculenta multa lume il invoca pe cel care simtea enorm si vedea monstruos, Ion Luca Caragiale, iar cei de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova se numara printre acestia.

Omagiul lor va lua forma piesei Doua loturi, care va avea premiera marti, 13 martie 2018, la ora 18:00, la sala Amza Pellea. Pe langa inubliabila poveste a lui Lefter Popescu si norocului sau inselator, spectacolul va mai include si fragmente din alte scrieri caragialesti, precum CFR, Moftul roman, Mitica, Moftangii sau Politica si literatura.

In distributie ii regasim pe Nicolae Vicol, Stefan Cepoi, Corina Druc/Alina Mangra, Alex Calangiu, Cristina Albisoru, Diana Bagdasar, Theodora Balan, Laura Dumitrescu, Arina Pavalan, Victoria Zubenco, Ionut Banica, Alex Ciontu, Andrei Stefanescu, Andrei Schiopu, Anastasia Cepoi, Ioana Vicol si Romana Vicol.

O coincidenta simpatica il vizeaza pe regizor – Nicolae Poghirc – pe care l-am descoperit cand eram prin liceu tot intr-o piesa de Caragiale, in rolul lui Rica Venturiano din O noapte furtunoasa.

Cand ma uit la ce politicieni si moravuri avem, mai ca ma bufneste plansul, apoi mai vad o poanta pe Internet si rad pana imi amortesc falcile si ma gandesc ca avem a-i multumi si lui Caragiale pentru acest mecanism de supravietuire.

Sa ne traieste, nene Iancule, oriunde ai fi!