Speranța rodește mai greu pe teren stâncos

Prima decadă a filmelor ruse post-sovietice este una aparte.

Până ca țara să alunece pe panta autoritarismului, exista un curent de entuziasm (în limitele fatalismului rus, bineînțeles), care anima speranța că se vor exorciza numeroșii demoni ai unui trecut încărcat de tragedii.

Și Andrey Zvyagintsev încearcă același lucru mai recent, dat tonalitatea sa este mai întunecată și semnificativ mai pesimistă.

Kavkazskiy plennik (Prizonierul munților) se înscrie în efemeră rază de lumină care a brăzdat cinematografia din Rusia.

Povestea este una pe care și Hollywoodul a exploatat-o în mod repetat: în timpul conflictului din Cecenia, doi soldați ruși sunt luați prizonieri în urma unui raid al localnicilor, cu scopul de a fi folosiți de un lider tribal drept monedă de schimb pentru fiul său, ostatic în partea cealaltă.

Ce impresionează rapid este caracterul autentic al cadrului natural și arhitectural unde se construiește această parabolă a reconcilierii și barierelor ei.

Filmat de Sergei Bodrov, același cineast care ne-a oferit Mongol, într-un aul (sat montan specific zonei Caucazului) din Daghestan, nu departe de teatrul de operațiuni real al încleștările ruso-cecene, Kavkazskiy plennik te face să simți frumusețea aspră a înălțimilor, aerul tare de la mii de metri altitudine și combinația fascinantă de violență și umanitate distilată a localnicilor.

În acest peisaj veridic din punct de vedere etnografic, interpretările celor doi protagoniști se depărtează și mai mult una de alta.

Ca ofițer ros de cinism, Oleg Menshikov, unul dintre preferații lui Nikita Mihalkov, apasă prea mult pe vastu-i arsenal actoricesc și pare o figură shakespeariană transplantată artificial într-o narațiune laconică.

În contrapunct, Sergei Bodrov Jr., fiul regizorului (uite că e bun nepotismul câteodată!), este mai scump la vorbă, iar personajul său pare chiar încet la minte.

Dar între el și aceia care îi țin securea deasupra capului se naște acea legătură umană care depășește orice bariere lingvistice, politice sau culturale.

În el și în superba Susanna Mekhraliyeva, o adolescentă minionă, dar cu o maturitate adorabilă, se conturează acel ideal pe care l-am văzut pretutindeni, de la Romeo și Julieta la Ghost Dog: Way of the Samurai sau Mandariinid.

În paralel, ni se oferă și o superbă pledoarie duală asupra abnegației de care sunt în stare părinții.

Întâlnirea dintre cei doi oameni, pe care îi desparte o lume, dar îi leagă această simplă ipostază, este unul dintre momentele în care Kavkazskiy plennik atinge sublimul. Și mai frumos este că scena n-are nimic grandios, nu e pregătită de vreo muzică bubuitoare și de un montaj alert.

Dar n-are cum să treacă neobservată.

Speranța rodește mai greu pe teren stâncos.

Dar, precum acei pini încăpățânați, care se strecoară printre crăpături de stânci nemiloase, chiar și acolo au prins rădăcini firicelele care țin omenirea să nu cadă în prăpastia cruzimii, prostiei și intoleranței.

O știre care merită consumată acum!

Pentru că acum câteva zile marele cineast rus Nikita Mihalkov a împlinit 75 de ani, cei de la TVR 2 luat decizia demnă de laudă de a difuza două dintre creațiile sale.

Prima, pe care îl puteți urmări sâmbăta aceasta (24 octombrie) și cealaltă (31 octombrie), este Sibirskiy tsiryulnik (Bărbierul din Siberia), pe care o amintesc fără a o recomanda în mod deosebit, pentru că, deși este fastuoasă și beneficiază de o distribuție eterogenă și distinsă (Oleg Menshikov, Julia Ormond sau Richard Harris), n-are direcție sau prea multă substanță.

Pentru cea de-a doua, pe de altă parte, nu mi-ajung cuvintele în a o lăuda. Nu doar că Oci Ciornie (Ochi negri) este de o complexitate care se relevă treptat și retrospectiv și are o diferențiere superbă a tonurilor cromatice (precum atingerea penelului unui James McNeill Whistler), însă ni-l și oferă pe Marcello Mastroianni într-unul dintre marile sale roluri.

Exuberanța volubilă și vag neserioasă a Italiei se combină cu poezia intensă și nevrotică a Rusiei într-o poveste despre dragoste, dar și despre natura adevărului filtrat de amintire.

Uitați-vă la versiunea tânără a lui Mastroianni, apoi la cea bătrână și invers.

Îi urmărim oare fluxul memoriei sau al imaginației?

Cu un surâs pe sub mustața-i emblematică, Nikita Mihalkov nu ne ajută, ci ne obligă să ne construim propria versiune de răspuns.

Așa cum face orice mare artist.