Parasite în câmpul muncii

By Iulian in Filme 0 Comment

De ceva timp, cinematografia sud-coreeană a preluat stindardul de la cea japoneză.

Asta nu înseamnă că aceea din arhipelagul nipon nu mai produce filme de calitate (vezi Drive My Car), însă ce erau Akira Kurosawa, Yasujiro Ozu sau Kenji Mizoguchi sunt acum Bong Joon Ho sau Park Chan-wook.

Creatori puternic ancorați în cutumele și specificul societăților lor, dar ale căror filme suprind atât de bine zbaterile condiției umane moderne, încât sunt recunoscute pretutindeni.

Dovadă stă salba de Oscaruri câștigate de Parasite și nu cred că greșesc cu nimic când spun că No Other Choice (Eojjeolsuga eobsda) e o continuarea naturală a sa.

Ambele demonstrează cum, din cauza inechităților și presiunii socio-economice, un om altminteri de treabă este împins la acte de fărădelege dintre cele mai rele.

Acesta este un aspect remarcabil al peliculei lui Park Chan-wook care poate fi ușor pierdut din vedere – chiar și după ce întreprinde cele mai abominabile fapte, protagonistul tot nu ni se pare un monstru, ba chiar are destule scăpărări de umanitate.

După ce își pierde slujba la o fabrică de hârtie, personajul principal din No Other Choice, pater familias cu doi copii, are așa dificultăți în a-și găsi o alta în domeniu, încât, pentru a-și spori șansele la o prinde un ultim post apărut, hotărărăște să își suprime concurenții.

Ceea ce e o doar crasă simplificare a spectacolului amuzant, grotesc și inteligent pe care cineastul sud-coreean îl desfășoară cu un deplin control al coerenței și al efectului scenic.

Râzi, te înfiori, reflectezi și apoi ciclul se tot repetă în varii forme până la final.

Lee Byung-hun, cunoscut întregii omeniri din Squid Game, duce acțiunea cu acea combinație de expresivitate și angajament fizic pentru care nu mai prididim să îl firitisim pe un Leo DiCaprio, bunăoară. Actorului asiatic îi iese cu o ușurință care ne demonstrează, încă o dată, că Hollywoodul nu mai este vârful, ci maxim primus inter pares în ceea ce privește calitatea în film.

Lee Byung-hun nu e singur, ci are și o consoarta de mai mare dragul, jucată irezistibil de Son Ye-jin, iar dinamica relației lor este atât de complexă și savuroasă, că ar putea fi subiectul unei pelicule separate.

Cu macabru hitchcockian, umor coenian și o coloană sonoră mozartiană, No Other Choice ar fi putut fi noul Parasite, dacă n-avea ghinionul să nimerească într-un an foarte spornic cu candidați cu pretenții la Oscar.

Dar cred o să-l vedem acolo, măcar la categoria Film internațional.

Are Park Chan-wook grijă să le dea la gioale contracandidaților.

Dragostea și suspansul țin de sincronizare

By Iulian in Filme 0 Comment

După primul sfert de oră din Decision to Leave, credeam că l-am citit pe Park Chan-wook.

Influențe de Hitchcok, Vertigo și Rear Window, lasă, domnu’ cineast, mai știm și noi câte ceva.

Dar m-am pripit.

Poate că intriga filmului pornește de la obsesia pe care un detectiv o dezvoltă pentru suspecta pe care o anchetează, manifestată plenar prin voyerism, dar unde ajunge nu poate intui nimeni.

De la secvență la secvență, se acumulează dezvăluiri, dar, cumva, volumul de nedumerire a spectatorului rămâne constant, nu pentru că scenariul ar fi incoerent, dimpotrivă, ci pentru că are de spus o poveste, atât de încurcată și atipică, încât chiar cred că e posibilă în realitate.

Tehnicul și poeticul, staticul și dinamicul, tensiunea și tandrețea se îmbină în regia lui Chan-wook într-un mod de invidiat. Serios, să îți asumi atâtea riscuri stilistice și să nu dai rasol la chiar niciunul dintre ele ar cam trebui să provoace aversiune din partea oricui crede că știe cum se realizează o creație cinematografică.

Deși dragostea și suspansul sunt principalele linii directoare, amestecate ca în jocul acela al copilăriei numit „Mațele-ncurcate” , Decision to Leave nu duce lipsă de umor de calitate.

Dar, dacă până acum pare că afecțiunea mea pentru această peliculă pare platonică, pasiunea pentru interpreți devine ardentă de-a dreptul.

Protagonistul jucat de Park Hae-joon e lovit de revelații și de trăiri din toate părțile și le redă cu multă expresivitate, deși personajul e voit construit ca placid.

Însă zâmbetul posibilei criminale jucate de Tang Wei m-a doborât, pur și simplu.

E zâmbetul pe care numai o femei îl poate schița, care îți spune că e împotriva logicii pure să ai încredere în ea, dar căruia tu, ca bărbat, nu ai cum să-i reziști.

N-ai cum și gata.

Ca o paranteză, e aceeași Tang Wei din Se, jie al lui Ang Lee. Aceeași duplicitate senzațională, dar mai multă maturitate.

Poate ați observat că sunt vag în considerațiile mele despre Decision to Leave.

E un semn de respect pentru oricine va avea inteligența, răbdarea și sensibilitatea de vedea acest film.

Dar vă vând un pont:

Fiți cu băgare de seamă în privința momentului când zâmbetul acela pălește. E mai important decât credeți.

Decision to Leave ne demonstrează un paradox.

Când rațiunea și simțirea sunt în conflict, e vai de om.

Dar e minunat pentru artă.