Cui i-e frică de Olivia Wilde?

Retrospectiv, un răspuns ar fi: pudicii și adepții familiei tradiționale.

Căci, în The Invite, Olivia Wilde ia schema din filmul clasic pe care l-am parafrazat și îi dă un suflu nou, care bate înspre perspective libertariene, ba chiar libertine.

Sensul e invers, deoarece gazdele (el și ea) sunt cele care sunt destabilizate de oaspeți (el și ea).

Chiar dacă destinația devine cam moralistă, drumul parcurs de personaje pe traseul configurat de scenariștii Cesc Gay, Will McCormack și Rashida Jones, mai ales în partea a doua a filmului este presărat cu umor a la carte (meniul, la cerere).

Ilaritate care n-ar fi posibilă fără un ansamblu de actori dedicați și inspirați.

Olivia Wilde se agită ca regizoare, se agită și ca interpretă, dar grosul amuzamentului e stârnit de consortul de pe ecran Seth Rogen. E și păcat când îl ai la îndemână să nu îl exploatezi. E exponentul unei specii tot mai rare, de indivizi care te fac să râzi fără să pară a se strofoca să producă efectul ăsta.

De cealaltă parte, Penelope Cruze și Edward Norton sunt provocatorii. Ei au de stârnit, nu de reacționat, de aceea și preferă să rămână, măcar la început, în rezervă. Dar nici ei nu sunt actori pe care să îi ții degeaba, așa că vor beneficia de momente care să le scoată decolteul, pardon, talentul la iveală.

Bănuiesc că principala problemă pentru The Invite este că exact aceia cărora le este destinat – cuplurile cu vreo cinșpe ani de căsnicie minim – sunt prea prinse exact în marasmul sugerat pe ecran pentru a merge la filmul ăsta.

Dacă ajung, totuși, la vizionare, ori pleacă divorțați de-acolo, ori redescoperă flăcările pasiunii care acum e sub cenușă.

Vorba aia, ce rimează cu relație?

Vibrație.

Dizgrație.

Distracție.

Poziție.

Fel…

Înțelegeți voi.

Visul imaginatiei

Comediile proaste sunt triste, dar dramele psihologice proaste sunt plictisitoare.

Aceasta e o regula pe care am constatat-o empiric si care mi-a fost confirmata de The Good Night. Un tip cu alura de hobbit (Martin Freeman), fost membru al unei trupe de rock, punck, pop sau ce-o fi fost, are o viata foarte searbada, cu o nevasta (Gwyneth Paltrow) stresata de atitudinea lui, dar si de la natura, si incepe sa aiba niste vise in care o super gagica, in persoana lui Penelope Cruz, i se ofera in toate pozitiile si cu toate coafurile.

In incercarea de a deslusi sensul acestor semnale ale subconstientului, da peste un guru informal in materie de vise (Danny DeVito, cu o prestatie fara prea mult suflu actoricesc) care ii da niste sfaturi pe care individul nostru le aplica, iar, intr-un final, batalia de la nivelul psihicului sau se sfarseste.

Sa rememorez acest film care nu se deruleaza, ci vegeteaza, a fost mai greu decat va imaginati si singurele momente cand seismograful interesului meu a avut niste zvacniri au fost cand aparea amicul personajului principal, interpretat de Simon Pegg, care are niste replici sexiste savuroase.

Altceva ce mi-a displacut la filmul asta e ca prezinta exercitiile fizice ca fiind la fel de inutile impotriva viselor ca si alte metode. Ia sa incerce intelectualii sa mearga la prasit, ca dupa-aia nu mai viseaza nici pe Angelina Jolie, nici pe Alina Plugaru, ci, in cel mai bun caz, coada de la sapa.