Motive peste motive să devorăm Festivalul Shakespeare 2022

Nu știu despre voi, dar eu sunt flămând de Festivalul Shakespeare.

Îl aștept de patru ani să se întrupeze din nou la Craiova, iar acum mă voi năpusti asupra programului și voi savura tot ce îmi va ieși în cale până la sațietate.

Iar motive să fiu hulpav sunt nenumărate.

Festivalul începe cu 887 de Robert Lepage, adică un spectacol mare, mare de tot.

Festivalul se încheie cu Tiger Lillies joacă Hamlet, adică un spectacol mare, mare de tot.

Ionescu îl răsucește pe Shakespeare, iar Purcărete îl răsucește pe Ionescu. Rezultatul – un puzzle intelectual pe nume Macbett.

După ce m-a înfricoșat și țintuit în scaun de plăcere cu Miranda, Korsunovas are credit nelimitat la mine, așa că merg negreșit să văd cu ce ne provoacă în Othello.

Valletta Towers? Spațiu industrial și teatru? Adică precum Faustul lui Purcărete de la Sibiu? Da, vă rog.

Richard III se duelează cu el însuși. Al lui Gyemant cu al lui Bocsardi și amândouă cu versiunea de realitate virtuală din Electroputere Mall. O să iasă cu sânge, dar tocmai asta e ideea.

Filme în aer liber, concerte în aer liber, dans în aer liber. Liber, libertate, exact ce ne-a lipsit toată pandemia.

Kelly Hunter, Pericle și punerile ei în scenă cu aer de ritual celtic.

După Chiritza în Carantina, Ada Milea poate să pună muzică și pe lista de cumpărături, că tot nu pot rata ocazia să îi ascult pe viu minunățiile umoristice. Acum e vorba de Furtuna, așadar e spațiu de manevră pentru delicii.

Visul unei nopți de vară în foșnetul copacilor din Parcul Romanescu. Magie curată.

În final, nu pot decât să exclam precum Leontes după ce o atinge pe Hermione în final de Poveste de iarnă:

O, she’s warm! If this be magic, let it be an art. Lawful as eating.

Contrandu-l pe Barthes

Citind Mitologiile lui Roland Barthes, am descoperit un articol care m-a contrariat. Reputatul semiotician lua la refec un film exceptional, in opinia mea: Julius Caesar, (1953), regizat de Joseph Mankiewicz, cu Marlon Brando si James Mason in rolurile principale. Francezul sustinea ca realizatorii s-au concentrat pe detalii nesemnificative si dadea ca exemplu coafurile romane care nu pot ascunde, insa, aerul anglo-saxon al protagonistilor, atmosfera Romei antice neavand astfel nicio credibilitate.

Departe de mine gandul ca Roland Barthes ar fi fost animat de atavisme ale vechii rivalitati anglo-franceze cand a facut aceasta remarca malitioasa; totusi, articolul sau mi s-a parut o nedreptate, astfel ca ma voi lua apararea acestui superb film.

In primul rand, Julius Caesar este o ecranizare foarte fidela a piesei cu acelasi nume de William Shakespeare, astfel ca, desi exista un fond istoric, accentul cade pe expresivitate si pe conflicte morale. Aerul anglo-saxon devine astfel nu numai justificat, dar chiar indicat, pentru ca Shakespeare suna cel mai bine in limba sa materna, pe care o stapanesc cel mai bine, evident, niste actori anglofoni. In privinta detaliilor ironizate de Barthes, ele au contribuit la realizarea unui atmosfere mai pregnante decat imaginase insusi marele Will; ca sa imi sustin spusele, va invit sa cititi piesa originala, sa va concentrati asupra indicatiilor scenice si veti constata ca dramaturgul a vizualizat scenele ca si cum s-ar fi petrecut in timpul sau, nu in Antichitate – apar cosciuge, lumanari si soldati inarmati ca in Evul Mediu.

In al doilea rand, o piesa de teatru, fie ea si ecranizata, se sprijina pe interpretarile actorilor. Iar in Julius Caesar, acestea sunt de la solide, la grandioase: John Gielgud este un insidios Cassius, Louis Calhern este un impunator, dar arogant Caesar, Deborah Kerr este o fragila Portia, victima nefericita a intrigilor in care se lasa prins sotul ei. Iar momentel celor doua discursuri, acele momente devastatoare care ma fac sa ma zburlesc de placere de fiecare data cand le citesc sau le urmaresc ii au ca protagonisti pe James Mason si pe Marlon Brando – primul excelent redand conflictul dintre datorie si o fapta reprobabila, al doilea emanand acea vitalitate inspaimantatoare si fascinanta care i-a caracterizat prima parte a carierei.

Julius Caesar este acel tip de creatie care ia ce-i mai bun din teatru, ce-i mai bun din cinematografie si le combina. In privinta rezultatului, va las pe voi sa va pronuntati, pentru ca eu oricum sunt dincolo de a-mi mai putea fi zdruncinata admiratia pentru acest film.