Când m-am instalat în sala Filarmonicii ”Oltenia” pentru spectacolul de debut al Festivalului ”Craiova Muzicală”, credeam că sunt pe un tărâm cunoscut.

Dar, odată cu bucata de început a copleșitoarei Carmina Burana, am simțit să sunt luat de un uragan și, la scurt timp, puteam să mă adresez jumătate surprins, jumătate încântat către amicul meloman pe care l-am amintit de atâtea ori:

– Daniel, I don’t think we’re in Kansas any more!

Mă vedeam astfel transpus într-o lumea magică, a muzicii care se metamorfozează în fel și chip.

Actul cel dintâi a fost, așa cum spuneam, marcat de creația titanică a lui Carl Orff.

Dincolo de prologul Fortuna, Imperatrix Mundi, recognoscibil instantaneu, încă de la primele acorduri, Carmina Burana este un mozaic de umanitate (incluzând chiar și un bețiv haios), o versiune muzicală a Poveștilor din Canterbury, dirijate de un Chaucer întruchipat de Sliven Simeonov și acompaniate de orchestră și relatate de soprana Christina Razec, tenorul Ștefan von Korch, baritonul Alexandru Constantin și Corala Academică a Filarmonicii ”Oltenia” (îndrumată pentru acest concert de Bogdan Botezatu).

Ajuns aici, nu pot să nu dau glas constatării că noi, craiovenii, suntem privilegiați nu doar că avem un colectiv simfonic performant, ci și un cor așijderea. Fără el, nu s-ar putea pune în scenă Carmina Burana, care rămâne una dintre cele mai înalte expresii ale incredibilei varietăți a glasului omenesc.

Următorul vrăjitor din cadrul Festivalului Craiova Muzicală a fost pianistul Thurzo Zoltan, cu spectacolul intitulat Imn la înălțime – Romanian Guinness Concert Piano Tour 2023.

Și el ne-a luat pe sus, nu doar spiritual, prin muzica pe care a cântat-o neîncetat, cât și prin povestea pe care ne-a spus-o.

Artistul a intrat în Cartea Recordurilor pentru a fi cântat la pian la cea mai mare altitudine din toate timpurile, la peste 5300, la tabăra de la baza Muntelui Everest, la o temperatură la care până și ființa mea însetată de cultură s-ar gândi exclusiv la nevoi primare.

Această incredibilă îndrăzneală, ca să nu zic încăpățânare, a fost amplu documentată de Thurzo Zoltan cu o mulțime de poze, care s-au succedat în fața noastră într-un veritabil documentar beneficiind de o coloană sonoră realizată pe viu.

Prezentarea a fost punctată de comentarii ale aventurierului, pline de candoare, umor (vezi prețul hârtiei igienice) sau compasiune, iar anumite momente sau imagini au avut parte de sincronizare muzicală deosebită.

De pildă, un cer înstelat din înălțimile himalayene ni s-a înfățișat privirii noastre exact în timpul bucății Clar de lună a lui Debussy.

În pleiada de compozitori pe care pianistul ni i-a oferit prin intermediul clapelor era anunțat a fi și Hans Zimmer.

Mi-am stors mintea gândindu-mă care temă muzicală a sa s-ar potrivi cel mai bine la pian și intuiția m-a servit bine.

Chevalier de Sangreal din The Da Vinci Code a fost înălțătoare și maiestuoasă, așa cum o simți în momentele acelea cheie ale unui film care reușește performanța rarisimă de a fi o ecranizare mai bună decât cartea-sursă.

Actul trei al poveștii pline de magie a Festivalului Craiova Muzicală l-a readus în Bănie pe hâtrul Remus Grama.

Cu o siluetă de Hagrid, știință de carte de Dumbledore și dedicare de Snape (aici cred că m-a luat condeiul pe dinainte), dirijorul-comediant a încântat din nou, nu doar prin poante și autoironii, ci și prin sensibilitatea în prezentarea orchestrațiilor simfonice din cadrul spectacolului Rock the Symphony.

Varietatea pieselor a fost mai mult decât remarcabilă, acoperind epoci care, până și pentru vârsta mea venerabilă, se pierd în epoca timpului, dar și unele cărora le-am fost contemporan.

Dacă ar fi să aleg vârful concertului, aș fi sfâșiat între Happy Endings a lui Mika și Kashmir a celor de la Led Zeppelin.

Cei cu care am împărtășit această superbă experiență muzicală dau din cap dezaprobator acum și rememorează propriile preferințe.

Și tocmai asta e frumusețea audiției colective.

Remus Grama i-a avut alături pe membrii trupei Corso din Arad: Cosmin Harbei (chitară), Luci Chirlan (voce), Sergiu Nabadan (tobe), Cristian Deac (bass), Alex Popa (percuție).

Veteranilor festivalurilor organizate de Filarmonicii ”Oltenia” vor simți că numele acestei trupe le este familiar.

Da, căci ea sunt aceiași care asigura impecabila sonorizare a evenimentelor de ani buni încoace.

Plecăciuni, domnilor, pentru cele ce au fost și va să vie!

Iar dacă spiritele celor care au avut ocazia să participe la concert s-au simțit înălțate, este pentru că s-au ridicat cele două aripi ale instituției muzicale craiovene, orchestra simfonică și corul academic, ai cărei membri au trăit experiența artistică măcar la fel de puternic precum spectatorii. Amica Anda a surprins un exemplu ilustrativ, dar nu a fost singurul.

Următorul episod muzicalo-vrăjitoresc s-a intitulat Duel viorilor.

I-a avut în prim-plan pe reputații Liviu Prunaru, mânuind un instrument Stradivarius ”Pachoud”, și Gabriel Croitorul, cu un Gaurneri del Gesu ”Catedrala”, pe care a cântat însuși George Enescu.

O așa întâlnire titanică avea dintru început darul de a-mi stârni imaginația.

Când, după după numere individuale, cei doi artiști au ajuns față în față, cu arcușurile ușor înclinate, puteam să jur că urmează încrucișarea unor baghete atotputernice, una făurită cu stropi de inorog, cealaltă cu pene de Phoenix.

Dar un anume cuvânt din aceasta poveste se cere rectificat, prin schimbarea unui singure litere.

N-a fost ”duel”, ci ”duet”.

Și încă unul de o frumusețe hipnotică, mai ales că i s-a adăugat discreta participare a pianului lui Horia Mihail.

Acum o să vă mărturisesc ceva.

Ca într-o vrajă, ascultându-i pe cei doi violoniști, am simțit cum mă ia somnul.

Somnul acela care e fază pregătitoare pentru vise.

Mi-am sprijinit bărbia în mână și am visat, iar pentru a-i răsplăti pe cei care m-au trimis acolo, mă joc un pic cu un sonet al lui Shakespeare:

All days are nights to see till I hear thee

And nights bright days when dreams do play me thee.

Festivalul Craiova Muzicală s-a încheiat cu Oratoriul de Crăciun de Johann Sebastian Bach și a relevat o magie diferită.

Nu că ar fi lipsit sublimul muzical pur al compoziției, cu aerul său de baroc pur, excelent punctat de lăuta strunită de Olivia Iancu și de clavecinul utilizat cu discretă intensitate de Fernanda Romila.

Nu au trecut neobservate prestațiile Claudiei Codreanu (mezzosoprană) și Sophiei Negoiță (soprană), ale lui Andrei Mihalcea (tenor) și Iustinian Zetea (bas), și atingerea fermă, dar atentă a dirijorului Nicolae Moldoveanu.

Însă acest concert s-a desfășurat exact în ziua când, ca un fulger distrugător, s-a răspândit vestea că aleșii locali din Craiova intenționau să desființeze Corale Academică din Craiova, aducând argumente puțin spus rizibile.

Tocmai în astfel de condiții, s-a vădit că între colectivul Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova și publicul statornic, la care se adaugă straturi crescând de noi și noi melomani, s-a făurit o legătură care transcende simpla tranzacție culturală.

Acolo mulți dintre noi, spectatorii, ne simțim ca acasă.

Și, de aceea, orice atentat la adresa căminului nostru a fost resimțită organic.

Am încercat să transmitem asta membrilor Coralei Academice a Filarmonicii.

Ne-ați făcut să nu ne mai simțim singuri, așa că acum nici voi nu sunteți singuri.

La momentul scrierii acestor rânduri, deznodământul acestei posibile tragedii este încă deschis.

Dar ne vom împotrivi lui cum vom ști mai bine.

Muzica și cultura sunt ale noastre și avem nevoie de ele.

Credit foto: Daniel Botea și Filarmonica ”Oltenia” Craiova.