Patrizia Delizia

Dintru început vă spun: Lady Gaga este delicioasă în House of Gucci.

Și când e Lady Macbeth, și când e o țață, și când e fragilă, chiar și când e acră.

Accent italian? Nu prea, dar, como se dice aici la voi, nu importă (pentru House of Gucci Reloaded, îl recomand pe Răducioiu drept consultant lingvistic).

Abilitățile actoricești ale Gagăi mi-erau cunoscute din A Star Is Born, dar acolo erau proptite de tematica filmului și sprijinite de faptul că avea și de cântat.

Aici, însă, defilează pe un catwalk de reacții, cu o nonșalanță și o intensitate care uneori o fac uitată pe zănatica artistă.

Iar asta în condițiile în care e înconjurată de o paradă de creații actoricești haute-couture.

Al Pacino mușcă din scenariu cu emfaza de odinioară, Jeremy Irons aduce acea distincție care e numai a lui, Salma Hayek e devastator de comică în rolul unei vrăjitoare, iar Adam Driver dovedește încă o dată cât de înzestrat e, parcurgând credibil traseul de la pămpălău la fasonat.

Fiecare dintre actori pare a ne spune să nu luăm pelicula foarte în serios, dar niciunul nu o face precum Jared Leto.

Burdușit de machiaj, acest veritabil cameleon revarsă pe ecran un arsenal interpretativ atât de bombastic, încât până și Johnny Depp în Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl (singurul film din serie care contează) pare un monument de subtilitate.

Nu m-ar mira să-l văd luând Zmeura de Aur și Oscarul pentru același rol, deși i-l doresc pe cel din urmă, pentru că ajunsese să mă facă să râd numai văzându-l.

Eu în haine de fițe și de marcă nu mă îmbrac, dar am snobismul meu, care mă ține la distanță de gloata de detractori ai acestei producții, care îi deplâng superficialitate scenariului, de parcă n-ar fi fost crescuți cu Dallas și Dinastia, dacă n-or fi fost chiar concepuți, botezați și înțărcați în timpul lui Tânăr și neliniștit (pentru cititorii mai tineri, acestea sunt telenovele din partea de miazănoapte a Americilor).

Prin intermediul regiei dinamice a lui Ridley Scott, care demonstrează și mai abitir decât în The Last Duel că își trăiește o a doua tinerețe, prin coloană sonoră strălucită, variind de la Rossini la David Bowie, care contrapunctează sarcastic momentele acțiunii, precum și prin regalul interpretativ pe care am avut onoarea a vi-l expune, mi s-a oferit din nou ocazia să încerc acea satisfacție răutăcioasă de a vedea că și în lumea celor dezgustător de bogați colcăie patimi de cea mai joasă speță.

Iar Italia rămâne cea mai frumoasă țară din lume, chiar și când e scenă pentru crimă, lăcomie, ipocrizie sau prostie.

Bine le mai zice Orson Welles alias Harry Lime în The Third Man:

You know what the fellow said – in Italy, for thirty years under the Borgias, they had warfare, terror, murder and bloodshed, but they produced Michelangelo, Leonardo da Vinci and the Renaissance. In Switzerland, they had brotherly love, they had five hundred years of democracy and peace – and what did that produce? The cuckoo clock.

Ridley Scott se duelează cu el însuși

Într-un interviu foarte haios, în care rememora cele mai importante roluri ale carierei, Russell Crowe îl numea pe Ridley Scott ”a Renaissance man”.

În limba engleză, acest termen are un sens mai larg, însă, urmărind The Last Duel, nu m-am putut abține să nu îl iau și la propriu, deoarece, chiar și când explozia de feminism alterează subtilitatea narațiunii, figura lui Jodie Comer, frumoasă de parcă ar fi pictată de Botticelli, rămâne ca un far luminos într-o mare de brutalitate.

Filmul debutează cu un exercițiu de tachinare nemilos – câteva cadre te aruncă în iureșul duelului cu pricina, executat cu o vigoare și un dramatism care îți pompează adrenalină și îți stârnesc pofta de acțiune, pentru ca apoi povestea să se întoarcă și să purceadă la a explica în stil Rashomon cum s-a ajuns acolo.

Mi-am zis atunci: Muamăăă, două ore de vorbărie până aflăm deznodământul!

Dar nu, prin realizare și interpretări, The Last Duel îți ține interesul treaz și relevă un Ridley Scott care, la peste 80 de ani, lucrează cu o prospețime uimitoare și cu preocupare pentru narațiune, mai degrabă decât pentru spectacol.

Decorurile și costumele sunt somptuoase, imaginea fără cusur compusă, montajul fluid, iar fiecare scenă, deși neîndoios cinematografică, are o valoare aproape teatrală, de tablou vivant însuflețit, pe care îl admiri, chiar și când e cadru pentru fapte reprobabile.

Scenariul este inteligent, în limitele pe care i le permite teza pe care o adoptă. Lumea din The Last Duel este una dominată de bărbați, una în care femeile sunt proprietăți și pioni, una în care primează dreptul celui puternic și/sau pilos. Nu zic că n-ar fi fost așa, dar mai multă ambiguitate ar fi servit și mai bine artei.

Însă un film este produsul timpurilor sale, iar noi stăm încă sub semnul lui #MeToo, așa că acceptăm pelicula așa cum e.

Ambiguitatea despre care vorbeam i-ar fi ajutat și lui Jodie Comer, care ar fi fost astfel propulsată chiar în cursa către o nominalizare la Oscar, mai ales că dă excelent replica unor masculi de tot felul.

Unul este un Matt Damon cu o coafură catastrofală. Doar marea sa competență actoricească trece chica-i de șmenar de anii ’90 în plan secund. Mai în elementul lui din punct de vedere al părului este Adam Driver, care bifează încă un rol solid și îl mai răzuiește un pic din memoria colectivă pe Kylo Ren.

Și așa ajungem la Ben Affleck blond.

Vă las un moment să contemplați ideea și imaginea.

Chiar și după ce personajul său începea să aibă apariții mai dese și atât de savuroase, încât părea că Affleck juisează la fiecare replică, creierul meu tot tresărea vag agresat de această găselniță.

Mă tot gândesc că regizorul lui The Last Duel mai scoate anul acesta și House of Gucci, care promite la rându-i delicii actoricești și de mizanscenă.

Așa că Ridley Scott se duelează în 2021 cu el însuși, iar The Academy of Motion Picture Arts and Sciences are ocazia și argumentele să procedeze așa cum au făcut-o și cu Scorsese pentru The Departed.

Hai, oameni buni, maeștrii merită onorați cât sunt încă printre noi!

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Acum puțin timp a plecat dintre noi Christopher Plummer, unul dintre actorii care a pus umărul la dominația universală a Hollywood-ului ca fabrică de vise, aspirații și evadare.

Numeroase titluri de ziar îl asociază cu rolul căpitanului Von Trapp din The Sound of Music și lesne de înțeles de ce: să fii parte dintr-o capodoperă e curat pașaport pentru posteritate.

Însă cărările mele cinefile s-au intersectat deseori cu ale lui Christopher Plummer.

A fost un reținut, dar expresiv Rudyard Kipling în The Man Who Would Be King.

Ca Iron Antipa, a reușit performanța să se remarce din acea distribuție fabuloasă din Jesus of Nazareth a lui Franco Zefirelli; urmăriți-l doar când dansează Salomeea!

Alunecos și simpatic, a contribuit la ascensiunea Juliei Ormond în Young Catherine.

A fost un Tolstoi bonom în The Last Station, când, la 80 de ani (!!!) a primit întâia nominalizare la Oscar din longeviva-i carieră, semn că merită să nu te lași niciodată de treabă și de pasiune, pentru că recunoașterea vine ea la un moment dat.

Nu în ultimul rând, a dominat, chiar și prin apariții episodice și prin absență, trama narativă detectivistică din Knives Out.

Iar acum, ca omagiu, să vorbim nițel despre ultimul său mare rol, cel din All the Money in the World.

Povestea de culise este una de legendă în sine.

Inițial, această poveste a răpirii nepotului magnatului J. Paul Getty și a refuzului acestuia de a plăti răscumpărarea îl avea în distribuție pe un Kevin Spacey machiat în ultimul hal.

Căzut în dizgrație din cauza unor scandaluri sexuale, a fost înlocuit cu Christopher Plummer, care și-a îndeplinit partitura pe repede înainte, iar rezultatul mă îndreptățește să cred că, în cinematografie, soarta lucrează pe căi nebănuite, dar miraculoase.

Filmul, deși competent regizat de un alt veteran al ecranului, Ridley Scott, nu și-ar fi depășit condiția de thriller fracturat logic, cu vagi accente satirice, dacă nu ar fi beneficiat de prezența augustă a lui Plummer.

Acțiunea are ritm pentru că primește injecții de tensiune sau umor când lucrurile par să treneze, dar personajele, și implicit interpretările, sunt schematice (Michelle Williams e blazată tot timpul) sau cad în mlaștina clișeelor (Mark Wahlberg și chiar Timothy Hutton). Singur, Romain Duris drept Cinquanta răpitorul reușește să se distingă, fiind mai interesant decât adolescentul luat pe sus și folosit drept pricină de extorcare.

Senzația de déjà vu bine ambalat dispare la fiecare apariție a lui Christopher Plummer.

Mogulul e odios, dar omul este imperial. Nu întâmplător, în secvența când Getty cel bătrân își plimbă nepotul pe aleile Villei din Tivoli a împăratului Hadrian (Italia, cea mai frumoasă țară din lume!), Plummer pare parte integrantă a peisajului.

Impozant, chiar și în cele mai respingătoare momente ale personajului, Plummer, în etate de 88 de ani la acel moment, dovedește că talentul n-are vârstă.

Cu un Kevin Spacey caricatural, All the Money in the World ar fi fost o simplă notă de subsol în marea aventură a cinematografiei.

Christopher Plummer îi asigură, însă, nemurirea.

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Tristeti provinciale

Nu stiu cum s-a vazut Robin Hood la fabulosul, mirobolantul IMAX din Bucuresti, dar la un amarat cinematograf din provincie nu a reusit decat sa ma intristeze.

Pareri defavorabile auzisem destule, dar m-am dus la el increzator ca ceva, ceva tot imi va placea, mai ales ca, teoretic, aveam motive: e cu Russell Crowe, Cate Blanchett si Max Von Sydow, e regizat de Ridley Scott si spune povestea unui personaj pe care il indragesc de cand eram pustan.

Vreo 15-20 de minute din film eram gata sa ma ii iau apararea fervent impotriva detractorilor. Robin al nostru slujeste in armata lui Richard Inima de Leu, care e prezentat demitizat si abrutizat, adica veridic din punct de vedere istoric, ceea ce nu mi s-a parut de lepadat. Numai ca, dupa ce mult romantatul rege moare si Robin al nostru ia identitatea unui nobil, cu tot ce presupune asta, si intra in mrejele unei conspiratii menite sa subjuge Anglia, totul se rupe. Povestea se precipita, conflictele sunt puerile si previzibile, relatiile dintre personaje sablonarde.

Tristetea nu a survenit din simplul fapt ca am vazut un film slab, pentru ca asta e inevitabil cand iti place aceasta arta. M-a pus pe ganduri traseul inexorabilal marilor artisti care au facut parte din esecul numit Robin Hood. Toti cei pe care i-am mentionat mai sus au avut momente sublime in carierele lor (Russell Crowe si Ridley Scott chiar l-au impartasit in Gladiator) si nu se poate spune despre ei ca mor de foame sau ca nu au strans suficienti bani sa le ajunga pana la sfarsitul vietii. Atunci, ce nevoie i-a impins sa se inhame la un proiect in care nici macar nu au crezut?

Ca sa va dati seama pe ce ma bazez cand spun asta, urmariti-l pe Crowe, un actor care are darul de a imbina vitalitatea si expresivitatea. E placid, vrea sa fie dur, are vorba putina, ca sa nu interpreteze prea mult, dar nu prea ii iese; in apararea lui, la ce scenariu are Robin Hood, il inteleg de ce n-a vrut sa se faca auzit prea des.

Cu Ridley Scott am sa fiu mai rau; il cunoasteti, e regizorul scenelor de lupta impecabile si spectaculoase si, pe alocuri, il recunoastem; dar are si unele derapaje majore, precum invazia din finalul filmului care seamana cu debarcarea din Normandia. Intertextualitate, frate, dar s-o stim si noi! Cred ca un dram de senilitate tot l-a atins pe batranul maestru. Pana la urma, Ridley Scott nu e Sergiu Nicolaescu!

Robin Hood e un motiv sa mai tineti din cand in cand cont si de gura lumii.

Of, of si mai, mai

Body of Lies este un film cu spioni. Este cu Russell Crowe si Leonardo DiCaprio. Este regizat de Ridley Scott. La inceputul a foarte multe scene apare scrisul ala sacadat si patratos specific celor mai multe dintre filmele cu si despre spioni. Actiunea se petrece in mare parte in Orient, prin Irak, Iordania si Dubai.

Daca va intrebati de ce tot enumar aceste amanunte aparent inutile, n-am sa va mai tin in suspans si am sa va divulg ca incerc sa trag de timp, pana imi vine ceva relevant si inspirat in minte despre acest film care nu are nimic nou, nimic palpitant si nimic memorabil.

Body of Lies e facut intr-un mod obosit, asa cum te duci la lucru luni dimineata, fara nicio tragere de inima, iar cei implicati in realizarea lui, de la actori (incercand sa para dur de tot, DiCaprio a reusit contraperformanta sa imi aduca aminte de Titanic), pana la regizor, toti au facut cinste categoriei pe care superba critica Magda Mihailescu a numit-o ”cinematograf alimentar”.

Măcar să mănâncă și gura lor ceva