Purcărete ne tratează cu fundu’

Stalin și poporul rus

Au întors fundul la Apus

Ca să vadă tot Apusul

Ce obraz mai are rusul.

Asta e o poezioară pe care o știu de la mama, care, la rându-i, o știe de la bunicul meu, culmea, fost milițian.

Dar despre fund o să vorbim mai la vale, acum să o luăm metodic.

Silviu Purcărete s-a întors la Teatrul Național din Craiova, unde a făcut istorie, cu un nou spectacol, Regele Lear.

Un text greu, o piesă care începe rău și se sfârșește foarte rău, așa că e de înțeles de ce declara ilustrul regizor că s-a temut mult timp să o pună în scenă.

Primul lucru pe care îl observi la acest spectacol este economia mijloacelor materiale utilizate.

Se pare că la TNC s-a aplicat Sistemul Bolojan – tăiem cheltuielile pentru bugetari și creștem taxele (pentru spectatori).

Nevoia te învață, însă, căci există destule momente de efect, iar eu, unul, am fost impresionat cât de multe se pot face cu un simplu bec (Traiască Edison sau Tesla, după cum vă poziționați în această perpetuă dispută).

Probleme reale sunt cu sunetul de fundal, care acoperă cam prea mult vocile actorilor, și așa greu inteligibile când sunt la distanță maximă de gradenele unde stau spectatorii, mai ales cea opusă spațiului cu celofane.

Cu mizanscenă minimală, atenția se îndreaptă, natural, către distribuție.

Pentru rolul regelui eponim era nevoie de un fanfaron strident, căruia îi place să facă pe nebunul și să își umilească fata în public. Claudiu Bleonț devine astfel o alegere firească, iar actorul face aici ce îl tot vedem făcând de ani buni, așa că n-are rost să detaliem.

O dualitate interpretativă care iese în evidență este cea a Costinelei Ungureanu, care o joacă pe Cordelia, dar și pe Bufon.

Un amănunt interesant este că într-o altă variantă de Regele Lear în care a apărut actrița craioveană, cea din Hong Kong, exista o interpretă (Cassandra Tang, dacă nu mă înșel), care avea aceeași dedublare.

Și acolo, și aici, rezultatele au fost remarcabile.

Ce-i drept, caracterul imaculat al Cordeliei îi iese un pic cam crispat Costinelei Ungureanu, dar ca Bufon e puțin spus captivantă. E varianta 2.0 a adorabilului gropar din Hamlet, cu funcționalități suplimentare, precum momente de macabru macbethian sau abilități vocale cristaline.

O prezență scenică suprinzător de puternică are Ovidiu Cârstea drept Edmund. Înnegurat și arătos, emană exact aerul necesar al celui care n-a fost alăptat cu afecțiune, ci cu invidie și marginalizare, dar și al celui menit să le dea peste cap pe cele două surori maștere, Goneril și Regan, interpretate mulțumitor de odios de Romanița Ionescu și Iulia Colan, cu un plus psihotic pentru acesta din urmă.

Pe cele două le ajută coafurile (felicitări persoanei responsabile din echipa TNC), fapt care se poate spune și despre Angel Rababoc, care își petrece o mare parte din piesă arătând ca și cum i-ar fi făcut cineva o farsă și i-ar fi dat să fumeze un Kent care explodează.

Dacă Edmund al lui Ovidiu Cârstea ne apare autentic, e pentru că e contrapus lui Edgar al lui George Albert Costea care face pe efebul pe poante cam tot timpul.

Asta ar fi cum ar fi, dar, la un moment dat, actorul rămâne în fundul gol. Mă rog, nu chiar gol, că e un fir tanga tras simbolic pe-acolo, dar FSN-ul, cum spunea un hâtru odinioară, e de neocolit.

Și nu e un FSN trecător, precum al răposatului Valentin Mihali (moment care o bântuie și acum pe soru-mea) dintr-o altă producție craioveană a lui Silviu Purcărete, Măsură pentru măsură, ci unul prelung, etalat cu generozitate la tustrele laturile de spectatori într-o secvență exagerat de lungă.

Unde mai pui că n-a fost singurul, au mai apărut mai apoi Claudiu Bleonț în niște budigăi nepermis de largi și Ovidiu Cârstea înzăuat sus, dar bucălat jos.

Cam de-acolo s-a pierdut angajamentul emoțional al publicului.

Atunci au apărut simptomele clasice, precum foiala și plecatul de ici, de colo, pentru și unele mai moderne, precum luminițele telefoanelor.

Cumplita durere care ar trebuie să încununeze această tragedie a fost diluată de un banchet de un clarobscur altminteri meseriaș realizat tehnic, așa că, la final, i-am aplaudat regulamentar pe actori, apoi am întors fundul și am plecat.

Credit foto: Imaginile sunt suprinse cu stil de Albert Dobrin.

Șapte puștani dezghețați și Toc Toc

Folosesc termenul genericul ”puștani”, pentru că, pe lângă șase băieți, există și o fată în grupul cu care am derulat aceeași incursiune în misterele minții umane, finalizată cu o vizionare a piesei Toc Toc de Laurent Baffie, pusî în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alxandru Boureanu și Raluca Păun.

Și lor le-am adresat aceleași întrebări, iar varietatea opiniilor și a reacțiilor este la fel de elocventă și de amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Că au reușit să își rezolve problemele.

Fred cel autist pentru că era amuzant (Marian Politic – n.m.).

De Fred pentru răspunsurile amuzante.

De Bob (Claudiu Mihail; aici a fost mezinul grupului, care a fost tot timpul cel mai tranșant în răspunsuri – n.m.).

Cel mai mult mi-a plăcut cât de repede s-au împrietenit personajele.

Cel mai mult mi-a plăcut că a fost o piesă cu mult umor și foarte amuzantă.

Mi-a plăcut că a fost amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Faptul că n-a venit doctorul.

Când nerdul s-a pupat cu fata dublă (Claudiu Mihail și Constinela Ungureanu – n.m.).

Că era să termine doamna în alb (Romanița Ionescu – n.m) sticla de Fairy (aici am râs bine de tot).

De frizura lui Bob, era perfectă și m-a făcut invidios (aici am râs și mai mult).

Cel mai puțin mi-a plăcut limbajul personajelor.

Cel mai puțin mi-a plăcut la piesă faptul că a fost o piesă proastă și dificilă pentru copii (nu, nu mezinul a glăsuit aici – n.m.).

Nu sunt un adept la limbajului vulgar.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut cel bun la calcule, pentru că se comporta cel mai normal.

Fred cel autist pentru că era amuzant (știu că e exact ca un alt răspuns de mai sus, unul dintre puștani a făcut economie de neuroni – n.m.).

Bob, pentru că e gamer.

Bob, deoarece era cel mai amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut de taximetrist, deoarece era cel mai amuzant și îi ajuta cel mai mult pe ceilalți.

Taximetristul, se comporta cel mai normal.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cea care repeta de două ori (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervant s-o asculți.

Nerdul (Claudiu Mihail – n.m.), pentru că era ciudat.

Lili (Costinela Ungureanu – n.m.). E ENERVANTĂ (chiar așa a scris, cu majuscule n.m.).

De Maria (Raluca Păun – n.m.), pentru că ocupa prea mult din scenă (incorect politic, da, fat shaming, da, dar mi-a zburat foia din mână când m-a pufnit râsul citind asta – n.m.).

Cel mai puțin mi-a plăcut de Maria, pentru că era și puțin răutăcioasă.

Cel mai puțin mi-a plăcut de doamna obsedată de dezinfectat, pentru că acest tic te face să fii absent în momente speciale.

Fred, deoarece era enervant.

Care dintre probleme psihice din piesă ți se pare cea mai gravă și de ce?

Cel cu înjurături, pentru că unii oameni nu își pot da seama de ce face semne obscene.

Cea a fetei izolate, pentru că nu poate mânca un buger de la McDonald’s pe care a pus mâna altcineva (practic, nu? – n.m.).

A lui Lili, pentru că e destul de rar să se întâmple asta.

Cea mai gravă mi se pare cea cu spălatul pe mâini, pentru că e enervantă.

Cea mai gravă problemă mi se pare a lui Fred.

Cea mai gravă problemă mi s-a părut a lui Fred, deoarece nu puteai avea o conversație cu el, iar oamenii se depărtează de el.

Tourette-ul lui Fred.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Personajele, într-un final, reușesc să se oprească din obiceiul lor prost (am lămurit ulterior că problemele nu dispar în sine, dar personajele capătă un dram de speranță – n.m.).

Când uită de ele.

Personajele reușesc să-și depășească problemele ajutându-se reciproc și concentrându-se pe ceilalți.

MUNCA ÎN ECHIPĂ! (tot mezinul a fost așa tranșant – n.m.)

Sunt atenți unii la ceilalți.

Personajele își depășesc problemele în mai multe feluri, cea mai folosită metodă fiind să uite de ele.

Prin lucru în echipă.

Concluziile sunt ușor de extras.

Copiii din ziua de azi au o apetență mai mică la înjurături. O fi bine, o fi rău?

Dincolo de faptul că e nevoie de un dram de educație în ceea privește termenul de ”autist”, pe care puștanii îl folosesc în sens mai lax, toți au înțeles desfășurarea piesei și, mai ales, mesajul ei.

În privința interpretărilor, am confirmarea că un grup, chiar și format din copii, dă verdicte apropiate și de ale unui spectator experimentat.

Marin Politic, cu Tourette-ul și reacțiile lui, n-avea cum să treacă neobservat, într-un fel sau altul.

Apropo, când am intrat în foaierul teatrului, am fost avertizat cu un aer dojenitor de către doamna de acolo că piesa nu e pentru copii de vârsta lor.

Nu mă temeam prea mult în privința asta, însă l-am ținut pe mezin lângă mine, ca să gestionez potențiale reacții pe care le-ar fi avut la cuvintele murdare.

Când colo, la primele înjurături ale lui Marian Politic, mi-a zis foarte serios:

– Iuli, nu mi se pare amuzant, aud de-astea tot timpul în jurul meu la școală.

Și e clasa a patra, așa că problema nu e la teatru, ci în viața reală.

Nu e de mirare că Alex Calangiu a fost simpatizat, pentru că, spre deosebire de data trecută, când am fost cu fetele, a părut mai senin și cu mai multă poftă de interpretare.

Iar dacă Romanița Ionescu a atras atenția, chiar și în mod negativ, a fost pentru că și-a dozat mai bine manifestările de ipohoandră.

De cealaltă parte, Raluca Păun nu mi-a părut că s-a strofocat prea mult și n-a mai avut aplombul ei comic obișnuit.

Costinela Ungureanu a regăsit o parte din candoarea de odinioară, dar nu toată, iar Claudiu Mihail, ca Bob gameru’ și nerdu’, a fost în mod explicabil pe sufletul lor.

Cât despre mine, m-am pomenit că râd din nou cu poftă la Toc Toc, ceea ce nu-i de ici, de colo, pentru că o vedeam a treia oară.

Hai, TNC, mai faceți de-astea, lăsați adevărurile tenebroase ale existenței!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Șase fete dezghețate și Toc Toc

Împreună cu grupul de fete istețe și gureșe pe care l-am evocat și cu alte prilejuri, am derulat o activitate care a vizat câteva chestiuni de psihologie, cum ar fi ideile lui Freud, Pavlov sau Kahneman, hormonii (serotonină, endorfine, oxitocină) și rolul lor sau Testul Rorschach.

Ca idee de aplicație, mi-a dat prin cap, că acolo se întâmplă toate, să le duc la Toc Toc, cea mai de succes piesă de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, scrisă de Laurent Baffie și regizată de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Aveam, însă, rezerve, într-o anume privință, așa că m-am consultat atât cu fetele, cât și cu mămicile, întrebându-le:

E vreo problemă dacă apar și CÂTEVA înjurături pe ici, pe colo?

Răspunsul, de ambele părți, a fost tranșant și univoc:

Neaaaah!

Așa că am fost cu fetele la Toc Toc și, după cum prevedeam, a fost o experiență nemaipomenită, și pentru ele, și pentru mine.

Înainte să le dau cuvântul, merită să menționez că am râs iar pe cinste, ceea ce nu e puțin lucru pentru o comedie văzută a doua oară, deși am remarcat o mică variație la un personaj, confirmată oarecum de părerile fetelor.

Iar acum, cu vocea inconfundabilă a lui Charlton Heston din scena de debut din Hercules, declar:

You go, girls!

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut faptul că niciunul nu s-a dat bătut. (Intenționat am pus părerea asta prima – n.m.)

Mi s-au părut foarte amuzanți actorii cu tot cu bolile lor.

Când se prezentau între ei și au ajuns să se cunoască.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au reușit să își depășească problemele.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au fost înjurături. (Că tot se vaită lumea de melodia Erikăi Isac – n.m.)

Totul! A fost tare!

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut tot. (Nu Lili vorbește, chiar așa a scris și a doua – n.m.)

Mi-a plăcut tot.

Totul a fost amuzant și distractiv și nu mi-a displăcut nimic.

Cel mai puțin la piesă mi-a plăcut este că aceea în alb (Romanița Ionescu – n.m.) mergea tot timpul la baie să se spele după ce atingea ceva.

Totul mi-a plăcut.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de Maria (Raluca Păun – n.m.), deoarece era foarte amuzantă.

Maria, pentru că am recunoscut-o din alte piese și am adorat-o, cu porecla ”Șoșoacăăăă”!

Mi-a plăcut de Fred (Marian Politic – n.m.), Maria și Bob (Claudiu Mihail – n.m.) pentru că erau amuzanți.

Mi-a plăcut cel mai mult de Bob, pentru că era amuzant.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult era cel cu Tourette (Marian Politic – n.m.), pentru că înjura mereu.

Ăla de calcula (Alex Calangiu – n.m.).

Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Nu mi-a plăcut de Lili (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervantă când repeta tot.

Bob, pentru că mi s-a părut prea copilăros la 30 de ani. (Am râs de m-am spart la asta – n.m.)

Mi-au plăcut toți.

Mi-au plăcut toți pentru rolurile bine jucate.

Cea colorată (Costinela Ungureanu – n.m.) mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că repeta același lucru de mai multe ori.

Lili, că era enervantă.

Care tulburare mintală e cea mai gravă și de ce?

A lui Lili, pentru că e enervant să vorbești cu ea.

Tourette, pentru că înjură mult.

A lui Lili, care tot repeta cuvintele în continuu.

Cea mai gravă este cea în care îți este frică să atingi ceva fără să dezinfectezi.

Tourette, deoarece înjura în cele mai nasoale momente.

Tourette, pentru că e cronică.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Gândindu-se la problemele celelalte, încât au uitat că au și ei una.

Prin încurajarea și susținerea celorlalți, dar și prin propria voință.

Au reușit să depășească problemele împreună și au reușit să le înfrunte fără nicio problemă.

Au uitat de problemele lor fără să își dea seama.

Personajele reușesc să-și depășească problemele prin a nu se mai gândi la ei pentru o secundă, din prietenie și din grabă.

Prin a nu se mai concentra pe ele.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii.

Raluca Păun are deja o bază stabilă de fane, fapt pe care îl confirm și prin modul entuziast în care au reacționat câteva fete când a apărut în scenă.

Deși Toc Toc este un spectacol în care distribuția funcționează ca un angrenaj bine uns, e greu să nu îl remarci pe Marian Politic, ale cărui haz și dedicare, chiar și în cele mai vulgare momente, sunt irezistibile.

Când am văzut piesa prima dată, Lili a Costinelei Ungureanu a fost printre personajele care a prins cel mai mult la public.

Partitura aparte, deloc ușoară, și candoarea rostirii replicilor smulgeau râsete în mod constant.

Acum, acea seninătate adorabilă a lăsat ușor locul unei emfaze mâțâite, care servește unor momente jimcarreyiene, precum cel cu Bora Bora, dar care nu o mai impune în ansamblul de prestații comice ale partenerilor de scenă.

Când mi s-a cristalizat impresia asta în timpul vizionării, am pus-o și pe seama lipsei factorului noutate.

Și am luat în calcul și că memoria îmi joacă feste, pentru că de la creier se trag multe, după cum bine ne arată și Toc Toc.

Dar frecvența apariției lui Lili la secțiunea personaje care nu le-au plăcut fetelor este, dincolo de reacția față de caracterul debilitant al unei astfel de afecțiuni, și un indicator al recepției interpretării.

Însă, cea mai importantă concluzie reiese din ultima secțiune a chestionarului.

Fetele au înțeles importanța solidarității și efectele benefice ale distragerii atenției de la propriile probleme în favoarea conștientizării celor de care suferă cei din jur.

Sper ca aceste mesaje să le guverneze viața, pentru că vor avea de câștigat, și noi toți odată cu ele.

Iar eu îmi văd o convingere întărită.

Nu doar procentul din PIB va îmbunătăți calitatea educației din societatea noastră, ci și procentul de energie și timp pe care le alocăm celor care vin din urmă.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Șase fete dezghețate și Profu’ de religie

Am recidivat cultural cu cele șase fete istețe și am fost din nou la teatru.

De la aceasta la Profu’ de religie.

O piesă care se joacă de zece ani.

Da, de zece ani.

Am văzut-o la lansare, am văzut-o ulterior, am văzut-o și acum și tot bună mi se pare.

Bobi Pricop reușește cumva să păstreze echilibrul între experimental (mizanscena) și narativ, astfel încât spectatorul are de decodat unele elemente, fără a avea migrene existențiale, iar povestea elaborată de Mihaela Michailov îmbină îndemnul la reflecție cu amuzamentul pur.

Cât despre distribuție (Marian Politic, Romanița Ionescu, Raluca Păun, Cătălin Vieru, Dragoș Măceșanu), e într-o formă galactică.

Dar destul despre considerațiile mele.

Ca și la Năpasta, la finalul spectacolului le-am provocat pe fetele cele dezghețate să își exprime gândurile într-un formular, iar mai jos sunt răspunsurile lor centralizate.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut de Anca (Raluca Păun – n.m.), că era tare amuzantă.

Mi-a plăcut când mama Ancăi (tot Raluca Păun – n.m.) se certa în direct cu ceilalți, era amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut când mama Ancăi era pe mut și se enerva, pentru că era amuzant.

Mi-a plăcut când piesa a început și toată lumea a început să se miște foarte repede.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul mamei Ancăi și s-a enervat.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul lui Șoșoacă, pentru că a fost amuzant.

Observați cât de des apare cuvântul ”amuzant”? Încă mă gândesc la cel piesă de la TNC să le duc, să obțin din nou efectul ăsta și încă n-am găsit o soluție.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut toată piesa!

Că era gălăgie și nu înțelegeam bine.

Totul a fost foarte amuzant și a fost o piesă bine gândită.

Nu mi-a plăcut când povesteau din cartea de religie.

Nu mi-a plăcut când vorbea profu’ de religie (Marian Politic – n.m.), pentru că era plictisitor.

Nu mi-a plăcut când vorbea toată lumea și nu se înțelegea nimic.

Ce personaj ți-a plăcut mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de mama Ancăi și de Anca (ambele jucate de Raluca Păun – n.m.), pentru că era amuzantă și prostuță.

Anca și Andrei și Bogdan și mama Ancăi, pentru că mă amuzau.

Cel mai mult mi-a plăcut de Anca și Andrei, pentru că au fost foarte amuzanți.

Mi-a plăcut de doamna care o juca pe Anca, pentru că era amuzantă.

Mi-a plăcut de psiholoagă (Romanița Ionescu – n.m.).

Dirigu’ (Cătălin Vieru – n.m.), pentru că cerea multe informații și îi punea pe ceilalți în dificultate.

Vezi ce spuneam mai sus despre prevalența cuvântului ”amuzant”.

Ce personaj ți-a plăcut ce mai puțin și de ce?

Mi-au plăcut toate personajele.

Mara (Romanița Ionescu – n.m.) și profu’ de religie, pentru că mi se părea că nu-s siguri pe ei.

Toți au fost minunați și mi-au plăcut toți.

Mi-a plăcut de toți.

Nu mi-a plăcut de doamna de română (Raluca Păun – n.m.), pentru că nu îi păsa de incident.

Nu mi-a plăcut de doamna de română, pentru că nu spunea adevărul.

Două aspecte reies din răspunsurile de la această secțiune: copiii simt duplicitatea și incertitudinea, adulții să facă bine să nu uite asta; actorii și-au făcut treaba foarte bine.

Ce-ai fi făcut în locul Marei, astfel încât să fii crezută de adulți?

În locul Marei, aș fi spus adevărul, pentru că era mult mai ușor.

M-aș fi exprimat mai bine!

Cel mai probabil l-aș fi rugat pe director/directoare (egalitatea de șanse e de la ea – n.m.) să verifice camerele de filmat (când am citit asta, m-am plesnit peste frunte, frateeeee, uite că la asta nu s-a gândit nimeni!).

Sincer, aș fi părut mai încrezătoare și mult mai convinsă de ceea ce spun.

Nu mi-a fi păsat. E de ajuns să știu eu ce s-a întâmplat.

Aș fi fost mai sigură pe mine.

Ca o concluzie a acestei secțiuni, e îmbucurător că fetele au înțeles că sursa tuturor belelelor din piesă e ambivalența și nesiguranța Marei.

Avem nevoie de generații viitoare sigure pe ele, pentru că viitorul în sine e incert.

Și avem nevoie și de soluții, dar că fetele mele deștepte le au nu mai e o surpriză, așa cum povesteam la Năpasta.

De fapt, la un moment dat, Marian Politic alias profu’ de religie întreabă retoric:

Ce este adevărul?

La care una dintre fetițe, aceeași ca data trecută, dă să ridice două degețele, să răspundă.

Cum să nu mori de dragul lor?

Data trecută, fetele au avut ocazia să îi întâlnească pe actori, în mod inopinat, ce-i drept.

Atunci, membrii colectivului Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova au cam dat-o în bară în materie de relaționare cu spectatorii, aceia mulțumită cărora ei există și lucrează, până la urmă.

Acum situația a fost alta.

Interacțiunea a fost deliberată, pentru fetele m-au întrebat imediat după terminarea piesei dacă pot să îi întâlnească pe actori, ”mai ales pe Șoșoacă”.

Și au obținut ce și-au dorit.

Cătălin Vieru, cu experiența-i de moderator de concerte educative de la Filarmonica Oltenia, le-a strâns mâna fiecăreia în parte și le-a întrebat cum le cheamă. Evident, erau topite de plăcere.

La fel a procedat și Dragoș Măceșanu, jovial și relaxat, iar când una dintre ele a venit cu ideea de a cere un autograf, dorința s-a transmis tuturor ca un curent electric, iar actorul s-a pomenit asaltat mai ceva ca la premiera unui blockbuster.

Iar Raluca Păun să fi vrut, și nu scăpa de activitatea asta, pentru că la apariția ei fetele mai că n-au chiuit de bucurie.

Și așa am ajuns să imortalizez imaginea de mai jos, cu meleul format din niște actori încântați și niște spectatori încântați.

Asta trebuie să se întâmple la teatru.

TNC, mingea e în terenul vostru.

Credit foto pentru imaginile din piesa: Florin Chirea.

Cand regia se bate cu actorii

iluziiLa Teatrul National din Craiova se lucreaza intens. Spun asta pentru ca piesa pe care tocmai am vazut-o, Iluzii, e clar rodul unor stradanii pasionate din partea tuturor celor implicati in realizarea ei.

Subiectul e ales astfel incat sa raspunda unor cerinte contemporane. N-are frivolitatea excesiva din Dimineata de dupa, insa vizeaza tot relatiile de cuplu, mai precis o proportie de doua perechi, in care mezii si extremii (sau extremele) se combina intr-un mod aiuritor. E clar ca omul care vine acum la teatru vrea sa-i fie gadilate interese mai concrete, nu doar abstractiuni.

Regia este stralucita. Bobi Pricop (si echipa scenografica pe care s-a sprijinit, nu vreau sa ii aloc merite exclusive) lasa deoparte minimalismul foarte inspirat din Profu’ de religie si exploateaza spatiul scenic in fel si chip, il combina cu miscarea si, culmea, cu audio-vizualul. Iluzii nu este un spectacol de teatru stricto senso, ci unul eclectic, osmotic, in care descoperi modalitati nebanuite de transmite mesaje si emotii.

Actorii sunt patru la numar (Ioana Manciu, Romanita Ionescu, Catalin Baicus si Vlad Udrescu) au de lucru pentru a se individualiza in confruntarea cu mizanscena cea inedita. Lupta e grea, iar de la jumatatea piesei incolo, fiecare se va fi evidentiat cu ceva, cu o grimasa, cu o postura, cu o intonatie. Trecut-au vremurile cand aveam binomul actor-rol, acum scenariul este metempsihotic, ele rostesc si replici de barbati, iar ei si replici de femei.

La Teatrul National din Craiova se lucreaza intens.

Si se lucreaza bine.

iluzii2

Sursa imagini: www.tncms.ro.