Am deschis sezonul Oscarurilor din 2027

Cu Project Hail Mary, nu e prima dată când omul cinematografic se avântă în spațiu.

A mai făcut-o în expediții precum Gravity sau Interstellar sau The Martian, ba chiar ne putem duce înapoi la origini cu 2001: A Space Odyssey sau Solyaris, ba chiar ne putem referi la Le Voyage dans la Lune ca la proto-istoria acestei preocupări fictive.

Ryan Goslin însuși a mai fost astronaut, dar era mult prea serios în First Man și de asta nu avut prea mare impact.

Nu și aici, unde e senzațional.

Cu toți antecesorii pe care îi are și care ar trebuie să atârne greu, Project Hail Mary impresionează că te ia în expediție ca și cum ai fi novice și te expune la acel simț al uimirii care însoțeste cea mai neastâmpărată pornire a ființei umane.

Și nu se putea găsi un companion mai potrivit decât Ryan Gosling, care nu e doar un actor înzestrat și deja experimentat, ci și un om generos, iar asta răzbate din toate reacțiile sale din film, din toate planurile narative și prim-planurile vizuale.

Îl vedem făcând ce au făcut Amy Adams în Arrival sau Tom Hanks în Cast Away sau Brad Pitt în Ad Astra și totuși mintea numai la el ne e.

La el și la zâmbetul său liniștitor, pe care mi-l aduc aminte din zarva de pe scena de la Oscaruri, când cu încurcătura dintre La La Land și Moonlight.

Toată lumea se agita încoace și încolo, numai el observa totul de pe margine, cu surâs în colțul gurii.

Mă feresc să spun prea multe despre ce se întâmplă în Project Hail Mary, pentru că, deși probabil vor fi răsuflat deja destule din poantele de pe Internet, cel mai frumos lucru este devenirea personajului, iar asta e ceva ce trebuie descoperit pas cu pas.

Vă spun doar că pelicula regizată de Phil Lord și Christopher Miller are efecte speciale reușite, deși nu revoluționare, un scenariu inteligent și amuzant, o Sandra Huller impunătoare și o coloană sonoră antrenantă și de o diversitate fabuloasă.

Și, așa cum personajele noastre se aventurează în necunoscut, o fac și eu declarând ritos că o să regăsim Project Hail Mary la Oscarurile din 2027.

Dacă n-o fi așa, atunci omenirea chiar se duce de râpă.

Barbenheimer se întoarce!

Emily Blunt a jucat în Oppenheimer și a fost nominalizată la Oscar.

Ryan Gosling a jucat în Barbie și a fost nominalizat în Oscar.

Așa că, împreună, au pus de un nou Barbenheimer, zis și The Fall Guy, sub oblăduirea regizorală a lui David Leitch, cel responsabil de excelentul Bullet Train.

Un cascador prăpădit psihic după ce un accident i-a întrerupt cariera și relația cu o operatoare de imagine nurlie primește un nou rol de cal de bătaie, într-o producție regizată acum chiar de fosta.

Înțepăturile romantice sunt inevitabile, apare și un mister, și o crimuță, iar scenele de acțiune gen anii ’90, adică neverosimile și spectaculoase, abundă.

Niciunul dintre firele narative de mai sus nu este dezvoltat prea mult, deși e de remarcat cât de închegat e întregul.

Asta pentru că, în esență, ca remake al filmului cu același titlu din 1981, cel de față este un omagiu adus breslei cascadorilor și, in extenso, tuturor artizanilor nevăzuți din spatele realizării unei producții cinematografice de gen.

E aceeași demontare a butaforiei din Once Upon a Time… in Hollywood sau Babylon, dar fără condescendența gen ”Bă inculților, eu am văzut mai multe filme ca voi!” a lui Tarantino sau grotescul frenetic al lui Damien Chazelle.

David Leitch și scenariștii Drew Pearce și Glen A. Larson n-au ambiții textuale mari, în ultimă instanță vor să construiască o peliculă care să le placă și lor, și spectatorilor.

Lipsa de afectare, precum și existența umorului sănătos, dar niciodată auto-depreciativ sunt susținute de filmul din film, un western SF romantic, un kitsch de tot hazul, cu un colorit și o coloană sonoră care trimit fără prea multă perdea la Dune al lui Villeneuve.

Iar asta doar una din multe referințe cinematografice presărate pe ici pe colo, ca într-un simpatic treasure hunt pentru cinefili.

În plus, un semn clar al lejerității agreabile din The Fall Guy este că toată tevatura e plasată în Sydney. Nu spații consacrate, făcute pentru idile, enigme sau urmăriri dramatice, precum Parisul sau New York, ci în metropola australiană recunoscută pentru… Opera eponimă? Mai ziceți voi ceva despre orașul ăsta, că la mine s-au epuizat cunoștințele.

Emily Blunt și Ryan Gosling s-au distrat de minune. Gata cu rolurile de mare încărcătură thespiană. În cazul de față, refuz să cred că nu îi pufnea râsul la schimburile alea de replici la telefon sau în scena când ea dă cu el de pământ în mod repetat, în timp ce îi reproșează mai mult sau mai puțin voalat purtarea de porc de bărbat.

Din restul distribuției, merită amintiți Aaron Taylor-Johnson, Stephanie Hsu, dar mai ales Hannah Waddingham drept o producătoare de o rea credință senzațională. Măcar de-ar fi și politicienii noștri așa simpatici ca ea.

Cu aroganța pe care nu i-am suportat-o niciodată, Jerry Seinfeld a spus de curând că i se pare că industria cinematografică americană e dezorientată.

Aiurea, cu The Fall Guy m-am convins că încă mai sunt oameni pe la Hollywood care vor și știu să îți umple plăcut o seară de vineri.

David Leitch et comp., hai cu următorul!

I’m a Barbie girl in a not so Barbie world

Până să văd Barbie, am crezut că știrea cu criza de roz pe care o provocat-o la nivel mondial era doar o șmecherie de marketing.

Acum nu mai sunt sigur.

Atât de mult roz e in film, încât după aceea îți sare în ochi pe oriunde îl întâlnești.

Acesta este micul truc senzorial și subliminal la care te supune filmul regizat de Greta Gerwig.

Restul e deliciu intelectual.

Povestea este o parabolă cu inevitabile accente feministe despre identitate, reprimare și roluri asumate, nu atribuite.

Roz, feminism și Ryan Gosling, deja pentru bărbați pare o versiune infinit mai detestabilă decât The Notebook, nu?

Deloc, pentru că avântul ideologic al peliculei este temperat de o mulțime de poante care vizează ambele sexe, scenariul fiind scris de aceeași Greta Gerwig în colaborare cu fostul soț Noah Baumbach, iar asta mi se pare supremul mesaj că Barbie e un îndemn la comuniune, nu la o încleștare Venus vs. Marte.

Dacă mi s-ar fi spus că se face un film despre păpușa asta și mi s-ar fi cerut să numesc în orb o actriță pentru partitura principală, de șapte ori din zece tot pe Margot Robbie aș fi desemnat-o.

O femeie înzestrată cu frumusețe și charismă (da, ăsta nu e un atribut exclusiv masculin), care nu-i sunt deloc impedimente când are de gând să fie expresivă.

Iar dovada peremptorie că Barbie e, înainte de toate, divertisment, e minunata intervenție vocală a lui Helen Mirren când bunoaca se vaită că a devenit urâtă.

Ce merită menționat e că, dacă Margot Robbie e Protagonista A a filmului, mai există și o Protagonistă B. Aceasta este America Ferrera, care are un devastator moment de virtuozitate retorică, similar cu al Dianei Cavallioti în Un bărbat pentru Sara.

Când s-a jucat la Craiova, piesa s-a întrerupt atunci vreo câteva minute, să se epuizeze ropotul de aplauze spontane ale publicului.

Dacă femeile din Barbie au de lucru la substanță sau ce-o fi, bărbații sunt liberi să se distreze și să ne distreze.

Ryan Gosling are o interpretare de-ți vine să-l mănânci de drag. Cred că de la Johnny Depp în cea dintâi ipostaza a sa ca Jack Sparrow n-am mai simțit material de Oscar într-o așa hiperbolă. Aș fi zis ceva și de pectoralii lui, dar după ce l-am văzut pe Harrison Ford întinerit computericește cu patruzeci de ani, nu mai cred nimic.

Și mai apare și Will Ferrell, care e comicul absurd în persoană.

Cu tot rozul lui bombastic, Barbie e pentru toată lumea.

E pentru copii, dar și pentru adulți.

E pentru activiști, dar și pentru hedoniști.

E pentru spectatorii ocazionali, mâncători de popcorn, dar și pentru cinefilii înrăiți (sunt câteva aluzii haioase la niște capodopere ale celei de-a șaptea arte).

Și da, e și pentru femei, și pentru bărbați.

Mizeria și fascinația politicii (un cvartet)

Sezonul toamnă-iarna va înregistra o sesiune de alegeri locale în Romania, unele prezidențiale în SUA urmărite de toată planeta, precum și încă o rundă mioritică, de data aceasta parlamentară, așa că vă propun un patrulater de filme bune care au ca subiect politica, pentru imunizare împotriva iluziilor (în cazul votanților) sau deprindere de vreun truc sau două (în cazul candidaților sau echipelor lor).

Primary Colors – poveste modificată pe ici, pe colo, a campaniei primare care l-a condus pe Bill Clinton către candidatura la Casa Albă, văzută prin prisma unui tânăr naiv și idealist, care înghite treptat hapul amar al contactului cu mizeria politicii. În rolul principal, mieros și charismatic, John Travolta are una dintre cele mai bune prestații ale carierei, iar regia e a unui profesionist al lucrului cu actorii (Mike Nichols), care fac o treabă excelentă, cu mențiuni pentru Larry Hagman (J.R. din Dallas!) și Kathy Bates. Dintre toate filmele prezentate aici, pe acesta l-am văzut cel mai demult, așa că unele detalii s-au mai estompat, însă există o scenă atât de sugestivă spre final, încât nu o voi uita niciodată. Dacă ai aspirații de politician, uită-te în oglindă și răspunde-ți: Sunt în stare de așa ceva?

In the Loop – o satiră dezastruos de comică despre un subiect altminteri de plâns – mașinațiunile de o parte și de alta a Atlanticului, menite a obține aprobarea forurilor internaționale și a opiniei publice pentru o invazie într-o țară din Orientul Mijlociu (aluzie străvezie la foarte realul și tragicul război din Irak), precum și încercările unor funcționari și politicieni cu un dram de conștiința de a o opri. Toate personajele sunt caricaturale, toate au replici la care te prăpădești de râs, însă, din distribuția care include câteva nume cunoscute (și care mi-au trezit nostalgii), e imposibil să nu-l remarci pe Peter Ciapaldi, în rolul combinatorului de culise, cu o spurcăciune a vocabularului irezistibilă (din cele 135 de utilizări ale cuvântului ”fuck”, 86 îi aparțin) și cu niște referințe literare delicioase. De remarcat că insignifianța geopolitică a britanicilor e tratată la fel de onest precum ipocrizia americanilor.

The Ghost Writer – rămânem în Albion, cu un thriller de atmosferă, mai degrabă decât de acțiune, realizat cu mână sigură de Roman Polanski, despre un jurnalist specializat în biografii, care acceptă să îl asiste pe un fost prim-ministru în scrierea (sau rescrierea) memoriilor. Când acestuia din urmă îi cade cerul în cap și e pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității (ceea ce mulți i-ar dori modelului din viața reală, Tony Blair), protagonistul începe să descopere amănunte compromițătoare și periculoase (pentru el) din trecutul premierului și al apropiaților. Deși nu se întrebuințează prea mult în rolul principal, Ewan McGregor e mulțumitor în rolul celui care pornește după bani și sfârșește prin a căuta adevărul; Pierce Brosnan, pe care mulți nu și-l amintesc decât din postura schematică și emblematică de James Bond, face uz de ținuta-i impozantă, dar lasă loc și de nuanțele necesare suspansului. Un moment emoționant este mărturia unui bătrân pe care toți îl cred senil, dar care poate nu e așa. Cel care îl joacă nu este nimeni altul decât Eli Wallach (Urâtul din nemuritoarea peliculă a lui Sergio Leone), într-una dintre ultimele sale apariții pe marele ecran.

The Ides of March – o versiune mai întunecată, mai adusă la zi și un pic mai teatrală, curat regizată de George Clooney, care confirma astfel abilitățile din Good Night, and Good Luck, a tramei narative din Primary Colors, adică a cvasi-neprihănitului care descoperă că un cuțit în spate de la apropiați e regulă în politichie, nu excepție (titlul e o cheie în sine). Ryan Gosling e în nota lui obișnuită de placiditate, care uneori îi servește (vezi Blade Runner 2049), alteori nu, însă Clooney, ca și Brosnan mai sus, dă bine ca figură publică, iar Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti sau Marisa Tomei au compoziții care întregesc o dramă sugestivă și intensă. Un aspect care se desprinde la o vizionare lucidă este că un candidat care vrea într-adevăr să câștige o cursă electorală are nevoie de o echipă profesionistă de consultanți și învârtitori de mesaje (traducere pruteniană a lui ”spin doctor”), bineînțeles, dacă reușește să găsească unii de încredere.

P.S. Pentru că e vorba despre politică, sper că nu vă așteptați să mă țin de cuvânt și să vă prezint doar patru filme, așa cum indică titlul.

Iată încă unul, pentru că merită:

Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto – o parabolă derutantă, când ești în mijlocul ei, dar foarte elocventă privită de departe, despre puterea care nu te lasă, chiar când vrei tu să o lași. Regia lui Elio Petri (care semnează și scenariul împreună cu Ugo Pirro) este voit halucinantă, iar interpretarea lui Gian Maria Volontè este ca un monument care se clădește și se năruie în același timp. Cu așa creații, să nu ne mirăm că Italia are cele mai multe Oscaruri pentru cel mai bun film străin.