Sa privim pictura! (LXXVIII)

Cuplu cu capetele pline de nori

Cuplu cu capetele pline de nori

Pe intreg cuprinsul operei sale, Salvador Dali a fost mai degraba vulgar decat romantic si, totusi, uitati-va si voi ce frumusete de idee a avut!

Doua tablouri separate fizic, dar unite prin toate celelalte detalii care le caracterizeaza. Placerea examinarii asemanarilor nu e egalata decat de cea a deslusirii diferentelor, iar prin asta Dali a reusit, parca, sa completeze faimosul titlu „Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus, dar si unii, si altii sunt astre ceresti”.

Ramele celor doua picturi sunt foarte bine alese; delimiteaza clar suprafata fictiva de restul lumii materiale, amintind ca sub o crusta de carne si oase exista profunzimi aproape infinite, dar nu sunt ostentative, nu devin un procedeu stilistic in sine.

Simt deja acumulandu-se energiile misoginilor: ha, ha, femeia are capul plecat in fata barbatului. Nu va ambalati degeaba, sunt doar aceleasi pozitii ale personajelor din Angelus de Francois Millet, deci nimic sexist, doar o joaca post-moderna a unuia dintre cei mai jucausi artisti ai secolului trecut.

Iar daca acestia doi s-ar hotara sa se ia, ar putea face o comanda invitatii botez si marturii nunta memoires.

Cum m-am dezintoxicat de aversiunea fata de Dali

De cand ma stiu am avut ceva impotriva lui Salvador Dali, dar niciodata nu mi-am dat seama ce. Cartea scriitorului belgian Stan Lauryssens, Eu si Dali, a avut insa un efect psihoterapeutic asupra mea si mi-a relevat ca nu am dispretuit niciodata pictura spaniolului, care e, neindoios, fascinanta, ci am respins compulsiv bufoneria si circul mediatic pe care artistul insusi, dar si o puzderie de alte persoane, unele inguste si snoabe, altele interesate, le-au intretinut.

Cartea e un amestec de autobiografie (autorul a facut destule pe langa lege la viata lui, astfel incat sa aiba ce povesti), biografie fantezista a lui Dali (vezi Amadeus sau Man on the Moon ale lui Milos Forman) si proza suprarealista de la mama ei. Vocea narativa ii apartine unui personaj conturat ambiguu (voit, presupun), care traieste de pe o zi pe alta pana cand, gratie unui interviu inventat cu Dali, ajunge sa fie dealer al picturilor semnate de acesta, elaborand o clasificare aparent ciudata (false false, false originale, originale originale), dar care e o satira subtila la adresa imposturii si inselaciunii care domneste in comertul cu arta.

Stilistic, romanul lui Lauryssens seamana cu Junky, pentru ca naratorul nu este un simplu negustor care trage pe sfoara pe potentatii cu o spoiala de cultura, ci ajunge chiar obsedat de Salvador Dali, iar cand incearca sa se indeparteze, viciul il ajunge din urma, obligandu-l sa refaca traseul vietii artistului-bufon care a captivat o lume intreaga.

Nu o sa va ascund ca m-am simtit mandru ca nu am cazut in capcana autorului, care il infatiseaza pe pictor in fel si chip: broscoi decrepit, onanist si falsificator, atribute carora proza ametitoare a belgianului le confera, culmea, un aer de credibilitate. Nu cred insa ca Eu si Dali este o diatriba impotriva artistului, ci, dimpotriva, un omagiu perfect adaptat specificului celui care si-a cucerit locul in posteritate batandu-si joc de oameni si de conventii.

Eliberat astfel de aversiunea impotriva lui Salvador Dali, ma pot delecta de acum incolo cu opulenta vizuala si cu farmecul inexplicabil al operelor sale, dintre care va ofer un superb crampei animat, pe care l-am descoperit multumita prietenului meu Victor.

Sa privim pictura! (XXV)

Maternitate

Maternitate

Cruciada mea impotriva suprematiei lui Dali nu s-a oprit. Joan Miro este un alt pictor pe care il prefer ca suprarealist mult prea galonatului spaniol mustacios.

La Miro ma atrage cel mai mult ca are un stil jucaus, pe care si l-a pastrat pe tot parcursul indelungatei sale vieti (de vreo 90 de ani).

Pictura de fata ii reflecta personalitatea optimista si inventiva: ipostaza cea mai reprezentativa a maternitatii, alaptatul, e redata din diverse unghiuri, intr-o forma figurativa, dar la fel de induiosatoare ca o imagine reala.

Sa privim pictura! (XVIII)

Misterul si melancolia unei strazi

Misterul si melancolia unei strazi

Aceasta pictura a lui Giorgio de Chirico are asupra mea exact efectul pe care il sugereaza titlul tabloului: nu stiu daca sa simt neliniste sau relaxare, sa savurez racoarea sau sa ma extaziez in fata luminii, sa gasesc simboluri sau sa ma las in voia trairilor primare.

O ambivalenta pe care numai un suprarealist o putea provoca; apropo, va prezint inca un pictor pe care il consider mai inspirat in redarea subconstientului decat Salvador Dali.

Nu stiu de ce, dar Misterul si melancolia unei strazi imi aduce aminte de scena onirica din Fragii salbatici al lui Ingmar Bergman.

Sa privim pictura! (III)

Persistenta memoriei

Persistenta memoriei

Ca sa imi pun o mare parte a omenirii in cap, va spun ca, pentru mine, Salvador Dali nu este cel mai mare pictor suprarealist:). Dupa ce-am scapat de o ploaie de rosii stricate, va spun ca, de fapt, eu il consider mai mult un pictor al simbolurilor, decat unul care isi extrage esenta tablourilor din zvacnirile subconstientului. Simt la Dali o preocupare prea mare sa socheze si sa impresioneze.

Ce nu ii pot contesta insa spaniolului este faptul ca si reuseste. Persistenta memoriei nu e un tablou atat de incarcat precum altele ale pictorului. Pe mine ma farmeca insa indrazneala de a dilua lucruri materiale si a realiza astfel semnificatia: timpul atotputernic si-a gasit nasul in amintirile care dainuie. Dar si simt ceva angoasant vazand ca imaginatia cuiva a ajuns undeva unde eu nu m-am incumetat. Poate de-asta Dali e atat de adulat.

P.S. Abia astept sa vad cum il creioneaza Pacino pe acest geniu nebun.