Manual de înțelegere a rusului

Rusu’ e om complicat.

Una dintre axiomele pe care le-a enunțat domnul V., care mi-a fost mentor în multe, și pe care am găsit-o ilustrată în fel și chip, inclusiv în Laur de Evgheni Vodolazkin.

Aici, însă, autorul ne deschide și o poartă către profunzimea sufletului rus, dându-se ocazia să îl privim dinăuntru, ca în jocurile de tip First Person Shooter.

Povestea lui Arseni, care devine, pe rând și în același timp, tămăduitor, pelerin sau ascet ne poartă prin multitudinea de stări și trăiri tipic ale rușilor de care v-ați izbit oriunde v-ați întâlnit cu ei: misticism, agonie, violență, contemplație, patimă și alte câte și mai câte.

Inițial, romanul mi se părea echivalentul literar al filmului Ostrov al lui Pavel Lungin, însă neologismele mi-au relevat că Vodolazkin are ambiții mult mai înalte.

Când a apărut primul cuvânt nelalocul lui de modern am crezut că e vreo scăpare a traducătorului. De, de la prea multă concentrare asupra arhaismelor, mi-am zis.

Apoi, a mai apărut unul. Și încă unul. Și paragrafe întregi scrise de parcă m-aș fi pomenit citind ceva de prin Vest.

E prea de tot să fie o coincidentă sau o stângăcie editorială, am conchis.

Așa că am început să fiu mai atent la metamorfozele auctoriale și narative.

Și mi-am dat seama că am în fața ochilor și a minții un moment literar epocal.

Acela în care rusul, fără să se abată de la niciuna dintre trăsăturile sale, se dezvăluie și se oferă întru înțelegere acelora din exterior care au suficientă minte și deschidere a o face.

Și, ca răsplată pentru această atitudine, Vodolazkin împânzește narațiunea cu un umor pe, iertată fie-mi impietatea, nu prea l-am găsit la greii precum Tolstoi sau Dostoievski.

Poate doar la Cehov, în forme fine.

Însă în niciun caz atât de autoironic precum în cazul de față.

Poftiți, domniile voastre, o mostră de toată frumusețea ideatică:

[…] Că doar așa e rusul – el nu e doar cucernic. Vă aduc la cunoștință pentru orice eventualitate că el mai e și neînfrânat și necruțător, și că la el orice se poate transforma pur și simplu într-un păcat de moarte. Că aici linia de despărțire e așa de subțire, că voi, ticăloșilor, nici nu puteți înțelege.

Sau încă una și mai și:

[…] L-au primit ca pe un om ale cărui scopuri nu sunt întru totul limpezi. Dar când s-au convins că sfârșitul lumii este singurul său interes, au început să se poarte cu el cu mai multă căldură. A lămuri data sfârșitului lumii li s-a părut multora o preocupare demnă de cinste, căci în Rusia erau iubite țelurile de mare anvergură.

Adăugați la asta inteligența cu care Evgheni Vodolazkin îmbibă povestirea cu o mulțime de idiosincrazii ale Evului Mediu, redate natural, așa cum le manifestăm și noi, ăia din secolul XXI pe ale noastre, și o să fiți de acord cu mine când o să dau un verdict tare:

Câtă vreme Rusia are asemenea scriitori, nu e pierdută.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte pe care o pot pune fără urmă de îndoială în panoplia de capodopere cu care ne-a blagoslovit literatura rusă.

Încurcate sunt căile neuronale

Asumându-și ingrata sarcină de a prezenta modul de operare a minții umane, unii specialiști folosesc analogia cu un calculator.

Nu neg utilitatea acestei abordări, dar, dincolo de limitele inerente ale oricărui model teoretic, simpla exercitarea a vieții de zi cu zi o contrazice flagrant.

Și dacă ar fi să aleg una, cu Jurnalul unui psihopat de Venedikt Erofeev aș nimici orice monument tehnicist închinat creierului uman.

Cartea răspunde la titlul pe care îl are, adică este înșiruirea cronologică a însemnărilor aproape zilnice ale unui tânăr de aproape optsprezece ani din Rusia sovietică a anilor ’50.

Talentul literar al lui Erofeev mi-era cunoscut și chiar simpatic din Moscova-Petușki, însă senzațiile pe care mi le-a catalizat aici sunt incomparabile.

Și în Jurnalul lui Mihail Sebastian vedem duala ipostază om-scriitor, dar la rus filtrul interior e coborât cam spre nucleul conștiinței, una tulbure rău.

Pentru aceia care pot rezista ininteligibilului, scabrosului sau revoltătorului din rândurile lui Erofeev mai există și provocarea de a desluși evenimente din lumea materială, transpuse în registre stilistice care mai de care mai variate.

Așa ajungi să constați că auto-declaratul psihopat are nenorocul de a fi un individ născut în miezul unei societăți represive, abrutizate și foarte ipocrite, care îl văduvește de tată, frate și de sensul vieții.

Motiv pentru care prețuiesc acest volum și mă simt chiar norocos că am avut ocazia a-l citi este inegalabila sa fluiditate.

A fost pagini când neuronii n-au vrut sau pur și simplu n-au putut să recepteze noima rândurilor pe care ochii le parcurgeau.

Dar, când energiile creatoare ale unui necopt Venedikt Erofeev se închegau vremelnic, aveam parte de plăceri literare care de care mai variate.

Așa a fost comica dramaturgie a dezbaterii din bibliotecă sau multiplicarea vocilor narative sau istoria ieroglifică a evoluției comunismului în Rusia (interesantă alternativă la Ferma animalelor a lui Orwell) sau descrierea cromatică a zilelor săptămânii.

Sau simple metafore precum aceasta:

Visele se lingușeau cu o insistență dură.

Sau complimente irezistibile precum acesta:

Ce forme pline și, în același timp, atrăgătoare ca beneficiile Partidului Comunist din Uniunea Sovietică!

Sau marele mister de mai jos:

Cred că Venedikt Erofeev ar fi de acord să închei umilu-mi articol cu un proverb pe care poate îl intuiți.

Un nebun aruncă o piatră în baltă și zece înțelepți nu o pot scoate.

Bineînțeles, nu ar fi exclus să mă înjure de toți morții și răniții de acolo de de unde e.

Nu se știe niciodată, pentru că mintea umană nu e un calculator.

P.S. Mulțumesc celor de librăria online Libris pentru o operație pe creier deschis.

Sa bem cu rusii

Li se pot reprosa multe rusilor, dar nu si ca nu au contribuit masiv la literatura universala.

Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Puskin, Bulgakov, Soljenitin sunt nume care imi vin in minte fara vreun efort anume.

Intre acestea, l-as strecura si pe unul mai mititel, necunoscut mie pana de curand, Venedikt Erofeev, care mi s-a infatisat sub chipul unei carti de beletristica asemeni unui pahar de tarie: scurta, dar cu efecte intense.

Moscova – Petuski este fluxul constiintei aburite de alcool a unui intelectual care calatoreste cu trenul intre cele doua statii care compun titlul si care parcurge o  ametitoare si ametita suita de idei si amintiri, cum numai un betiv veritabil poate reusi.

Structura acestui roman este ingenioasa prin simplitate: statiile intermediare sunt intercalate peste tot in text, uneori chiar spargand un paragraf in doua, iar impresia rezultata este a unui tren in permanenta miscare, exact ca mintea cherchelita a naratorului.

Evident, despre trama narativa sau coerenta nu poate fi vorba, insa Moscova – Petuski este un amestec delicios de umor, satira si lirism rusesc de concentratie 60%, pe care merita sa il savurezi pe indelete, desi scurtimea cartii te imbie sa o dai pe gat ca pe paharel de pufoaica.

Unele momente sunt atat de subversive si iau intr-un asa aprig raspar aspecte ale societatii socialiste multilateral dezvoltate (sa faci misto de Stahanov in anii ’70 e semn ca ai c**ie literare si nu numai), incat nu-i de mirare ca, in URSS, romanul a circulat in samizdat si a fost publicat intial in Israel si apoi in Franta.

Preferatele mele sunt alegoria graficelor care redau obiceiurile betivanesti ale tovarasilor de colectiv sau consideratiile culturalo-geopolitice pe care pot sa jur ca le aud fugitiv cand trec pe langa biciuscaria cu musama pe mese, pe care tanjesc sa o vizitez de ceva vreme, ca doar intre cele 1001 de locuri de vazut intr-o viata nu se pot numara doar Palatul Dogilor sau Mount Rushmore.

Nu incurajez pe nimeni sa fie alcoolic, dar, daca tot ajungeti asa, macar sa scrieti la fel de bine precum Venedikt Erofeev.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru spectacolul unui delir literar si bahic.