Cui i-e frică de Olivia Wilde?

Retrospectiv, un răspuns ar fi: pudicii și adepții familiei tradiționale.

Căci, în The Invite, Olivia Wilde ia schema din filmul clasic pe care l-am parafrazat și îi dă un suflu nou, care bate înspre perspective libertariene, ba chiar libertine.

Sensul e invers, deoarece gazdele (el și ea) sunt cele care sunt destabilizate de oaspeți (el și ea).

Chiar dacă destinația devine cam moralistă, drumul parcurs de personaje pe traseul configurat de scenariștii Cesc Gay, Will McCormack și Rashida Jones, mai ales în partea a doua a filmului este presărat cu umor a la carte (meniul, la cerere).

Ilaritate care n-ar fi posibilă fără un ansamblu de actori dedicați și inspirați.

Olivia Wilde se agită ca regizoare, se agită și ca interpretă, dar grosul amuzamentului e stârnit de consortul de pe ecran Seth Rogen. E și păcat când îl ai la îndemână să nu îl exploatezi. E exponentul unei specii tot mai rare, de indivizi care te fac să râzi fără să pară a se strofoca să producă efectul ăsta.

De cealaltă parte, Penelope Cruze și Edward Norton sunt provocatorii. Ei au de stârnit, nu de reacționat, de aceea și preferă să rămână, măcar la început, în rezervă. Dar nici ei nu sunt actori pe care să îi ții degeaba, așa că vor beneficia de momente care să le scoată decolteul, pardon, talentul la iveală.

Bănuiesc că principala problemă pentru The Invite este că exact aceia cărora le este destinat – cuplurile cu vreo cinșpe ani de căsnicie minim – sunt prea prinse exact în marasmul sugerat pe ecran pentru a merge la filmul ăsta.

Dacă ajung, totuși, la vizionare, ori pleacă divorțați de-acolo, ori redescoperă flăcările pasiunii care acum e sub cenușă.

Vorba aia, ce rimează cu relație?

Vibrație.

Dizgrație.

Distracție.

Poziție.

Fel…

Înțelegeți voi.

Cu burta la gura: Knocked Up vs. Juno

Incep cu un trusim cras: la conceperea unui copil participa doua persoane, de sex opus. In patrimoniul cultural universal, daca s-a intamplat ca unul dintre protagonisti sa fie impotriva acestei urmari a actului copulativ, acesta a fost, de regula, barbatul. Singura exceptie care imi vine in minte e Ion al lui Rebreanu.

In 2007, americanii au plusat la capitolul dilema morala. Ce-ar fi daca sarcina ar aparea total pe neasteptate si impotriva vointei ambilor parteneri? Tema asta a fost mama a doua filme, Knocked Up si Juno, iar ca tata, eu banuiesc un subtil lobby pro-life.

Knocked Up si Juno sunt precum gemenii din La Rasarit de Eden al lui Steinbeck: nascuti din aceeasi mama, dar dezvoltati in saci embrionari diferiti.

Knocked Up e odrasla model a cinematografiei americane, mai precis, din neamul comediilor romantice cu iz psihologic implicit. Are un scenariu decent de educativ si de hazliu, interpretari standard (cu un plus pentru actorul principal Seth Rogen), surprize ioc si un final rupt direct din genomul happy-end-ului. Peste ani, Knocked Up va face parte din marea masa a filmelor de gen si va avea o sansa din 100 sa fie ales de pe raft de cuplul hotarat sa petreaca o seara indoor si sa se dedea la practici pasibile de a produce urmasi.

Pe de alta parte, Juno e un fel de copil-problema: agasant pe alocuri, derutant uneori si genial cateodata. Toate astea sunt in primul rand rodul unui scenariu diabolic (scris de Diablo Cody:)) si pe buna dreptate castigator de Oscar, care incita pe actori la niste super-prestatii. Si cum sarcina si nasterea sunt podoabele femeilor, acestea isi iau caimacul in Juno: Ellen Page este ciudat-amuzanta in ipostaza ei de rebel fara cauza bortos, iar Jennifer Garner este superba in rolul viitoarei mame care isi urmareste copilul crescand in pantecele alteia. Este posibil ca Juno sa fie genul de film uitat de multi, pentru ca are un mare defect: nu poate fi plagiat.

In America, oamenii mai au inca puterea sa viseze ca un copil este prilej de fericire si comuniune. In Romania, ne mandrim ca un film despre un avort brutal a castigat premiul la Cannes si gasim motiv de ampla discutie in copilele care raman gravide la 12 ani.