Nasterea omului nou

Un tip bine, care face pe inteligentul, dezordonat si sociopat, putin nebun, bataus de frunte, care se simte in largul lui in situatiile care cer pompare masiva de adrenalina. Ia sa vedem daca ii ghiciti numele.

James Bond? Nici pomeneala. John McClane? Ati vrea voi. Bine, bine, nu ne mai tine in tensiune atunci. Sherlock Holmes!!!

Da, asta e personajul pe care Guy Ritchie s-a gandit sa il resusciteze, chiar si numai cu numele.

Filmul Sherlock Holmes este unul agreabil si antrenant chiar daca sablonard, cu intrigi, conspiratii, masonerie, aluzii la Jack Spintecatorul, plasate temporal in Anglia victoriana. Ce m-a deranjat insa e pur si simplu titlul care i s-a dat.

Ca unul care se revendica de la sursa, adica de la cartile lui Sir Arthur Conan Doyle, ma declar profund dezamagit ca ceea ce eu consideram esenta detectivului Sherlock Holmes, adica inteligenta ca forma suprema de lupta impotriva faradelegii, este ignorata in cazul de fata sau redusa la minim. Robert Downey Jr, a carui interpretare ar fi fost meritorie daca ar fi purtat alt nume in film, nu are in comun cu personajul literar decat pasiunea pentru droguri, iar in putinele momente cand scenariul il obliga sa mimeze gandirea, nu are niciun dram din iritanta aroganta atat de memorabil sintetizata in: Elementar, dragul meu Watson!

Daca prin absurd, s-ar putea face abstractie de titlu, Sherlock Holmes nu este chiar un film de lepadat. Actiunea are ritm, scenariul e previzibil, dar face un pic de atmosfera, iar coloana sonora a lui Hans Zimmer e excelenta. Toate astea m-au facut sa reflectez asupra faptului ca asistam la instaurarea treptata a dictaturii senzatiilor, hiperactivitatii si dinamismului exagerat, care modeleaza creierele noilor generatii si care nu mai lasa loc intelectului, contemplatiei si calmului.

Pentru ca a distrus inca o reduta a culturii universale autentice, imaginati-va ca am ochii inlacrimati, vocea tremuranda si spun urmatoarele vorbe: Sa iti fie rusine, Guy Ritchie!

Pauza de suspans

MaigretO carte greu de digerat dupa o alta carte greu de digerat poate duce la o indigestie intelectuala. Asa ca se recomanda consumarea unui roman politist, usor de mestecat cognitiv si placut la gust.

Eu aplic reteta asta uneori si rezultatele sunt foarte bune. Ultima cura nu a constat din deja consacratii Sherlock Holmes sau Hercule Poirot, ci dintr-un roman din seria avandu-l ca personaj principal pe comisarul Maigret, creat de Georges Simenon.

Acest comisar nu este mai spectaculos decat confratii sai literari si nici cazul din Maigret se insala nu are vreo rasturnare incredibila. In schimb, oamenii care populeaza actiunea sunt creionati realist si cu un simt al naturii umane foarte patrunzator. Totul porneste de la trupul neinsufletit al unei femei intretinute. Comisarul nu are vreo replica memorabila sau tabieturi care ii denota inteligenta iesita din comun. Perseverenta este calitatea sa principala si (iar asta mi-a placut cel mai mult) are toleranta pentru oameni si gargaunii lor.

O carte lejera, care nu iti provoaca decat simpla, dar fundamentala, placere de a citi.