Toți murim, dar Purcărete a ținut morțiș să ne aducă aminte

O inițiativă excelentă a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, recent încheiată, a fost Săptămâna Purcărete, care a adus la Craiova câteva dintre cele mai recente producții ale acestui colosal regizor.

Am profitat în limita timpului și bugetului disponibile, iar dacă a fost o piesă pe care am ochit-o din prima, aceea a fost cea care a marcat finalul proiectului, Plugarul și moartea, aparținând repertoriului Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași.

Spectacolul urmează ideatic un text medieval, în care un soț îndurerat se revoltă și dialoghează cu moartea hâdă, care i-a răpit soția în floarea vieții.

E, cumva, același tip de conversație și provocare aruncată fragilului nostru psihic precum dialogul dintre Cavaler și Moarte în Det sjunde inseglet (A șaptea pecete) al lui Ingmar Bergman, scenă antologică, parodiată și răscopiată în fel și chip.

Scriitura medievală (a lui de Johannes von Tepl în jurul anului 1400, redescoperită și retușată de Konrad Burdach secolul trecut) ar fi cam greoaie pentru mințile contemporane, dar nu-i bai, pentru că Silviu Purcărete profită de ea așa cum a făcut cu atâtea repere ale culturii universale și pune de o demonstrație fabuloasă a dialogului dintre tehnologii.

Foarte mult timp am avut obiecții în privința proiecțiilor video inserate într-o piesă de teatru. Mi se pare o formă de a trișa, iar uneori realizarea e deficitară (vezi rinocerii din piesa eponimă a lui Eugen Ionescu, realizată de Bob Wilson la Craiova acum ceva ani).

Aici, însă, fuziunea digital-material este aproape desăvârșită și, mai ales, funcționează ca mecanism narativ și emoțional. Se cuvine a menționa că regizorul a avut un ajutor de nădejde în această privință din partea lui Andrei Cobzac.

Ajută și interpretarea duală a lui Călin Chirilă, căruia aproape că nu îi accepți dedublarea. Eu, unul, refuzam în subconștient să conștientizez că una și aceeași persoană dialoghează și le confecționam celor două ipostaze ale actorului reprezentări mentale distincte.

Poate că așa e și fuga de moarte.

Și poate și de asta, la final, aplauzele au fost cam îndoite, deși calibrul tehnic al piesei Plugarul și moartea nu e cu nimic mai prejos față de Ace și Opiu sau Hamlet cel coregrafic ale lui Robert Lepage.

Aia e, toți murim, dar măcar să umplem timpul până la soroc cu astfel de expresii ale creativității omenești.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Pofta de Shakespeare

o furtuna_craiova1

O piesa de Shakespeare realizata la Teatrul National din Craiova mi-a readus aminte ca in curand va avea loc festivalul cu acelasi nume, iar asta e indeajuns sa imi genereze fiori de placere anticipata.

Nu numai faptul ca O furtuna este scrisa de marele Will mi-a catalizat aceasta anamneza, cat mai ales calitatea ei exceptionala.

Cu Silviu Purcarete ca regizor de Shakespeare m-am mai intalnit pana acum de doua ori, dar niciodata nu l-am simtit mai inspirat in a-si pune amprenta inventiva si lugubra asupra materialului dramaturgic. O furtuna este un spectacol cu efecte vizuale aproape filmice, dar care aici ti se compun intr-o singura incapere. Miscarea actorilor corespunde perfect scenografiei si orice element de butaforie aparent inutil isi vadeste pana la final utilitatea scenica.

O sursa suplimentara de placere a fost sa ii revad pe doi actori craioveni veterani Constantin Cicort – amuzant de grotesc si Ilie Gheorghe – un Prospero impunator si strabatut de o adanca tristete, care m-au incantat si educat cu creatiile lor inca de cand am descoperit teatrul acum nostalgic de multisor ani.

o furtuna_craiova2

Interesant si meritoriu mi s-a parut si rolul dublu Miranda/Caliban al lui Sorin Leoveanu; evident, cel in care transcende genurile e condamnat sa para caricatural, insa a compensat prin cel al personajului animalic, pe care l-a abordat cu o intensitate un pic infricosatoare, o alternativa cu nimic mai prejos fata de versiunea lituaniana care m-a incantat acum doi ani.

Reputatul si nobelizatul psiholog Daniel Kahneman spunea ca emotia traita si amintirea ei sunt doua lucruri diferite, iar un factor esential in aceasta este finalul. O furtuna a reusit sa unifice aceste doua aspecte: m-am minunat pe tot parcursul ei, iar cele cateva minute din incheiere, care proiecteaza o viziune cu totul inedita pentru mine, mi s-au intiparit un minte ca si cum ar fi incrustate cu fierul rosu.

Si uite-asa mi s-a facut o pofta de Shakespeare de nu pot s-o descriu in cuvinte.

Sa vina Festivalul!

o furtuna_craiova3

Sursa imagini: www.tncms.ro.

Vedi Palilula e poi muori

Stateam in intunericul salii de cinema de la Patria si priveam Undeva la Palilula, cand, deodata, ce-mi trece prin cap? Nu un glont, ca in banc, ci o idee: ce bine ca s-a inventat suprarealismul! Dai de un film ciudat, dar interesant si nu stii de unde sa-l apuci? Pac, suprarealismul! Vezi imagini tulburatoare, morbide chiar, dar nu te poti sustrage farmecului lor? Pac, suprarealismul! Vezi personaje inimaginabile in lumea reala, dar care pastreaza, totusi, o nevazuta filiatie cu aceasta! Pac, suprarealismul!

Asa mi-am tinut in frau acea emisfera a creierului responsabila cu logica, pe parcursul filmului regizat de Silviu Purcarete. Undeva la Palilula incepe cu unele cadre relativ lungi cu un tip carand ditamai geamantanul prin ninsoare. Vericule, daca si filmul asta ma obliga sa vizionez zece minute cum unul umbla si fumeaza si mananca, precum in Politist, adjectiv sau Eu cand vreau sa fluier, fluier, atunci am tulit-o. Aceasta dezonorabila intentie mi-a fost insa prevenita de intrarea in comunitatea cosmareasca, dar delirant de amuzanta a Palilulei, moment in care au demarat scene care se succed, nu cu repeziciune, dar cu un inedit greu de descris in cuvinte. Vrei fir narativ? Pac, suprarealismul!

Ce am remarcat mai intai a fost calitatea imaginilor, cu care nu s-ar fi sfiit sa se prezinte nici Alfonso Cuaron in zilele lui bune. Clare, inventive, colorate in spiritul filmului (adica sa nu va asteptati la alde Jean Renoir), imaginile sunt ca o limba imaginara de cameleon, care te inhata si te trage in universul Palilulei. Apoi apar personajele, care se intrec in a-ti smulge hohote de ras. Aici eu, craiovean prin nastere si domiciliu, am incercat o placere suplimentara. Pe langa George Mihaita, Aron Dimeny sau Horatiu Malaele, apar Sorin Leoveanu (care e N-E-G-R-U), Ilie Gheorghe, Angel Rababoc sau Valentin Mihali. Frumos, n-am ce zice, dar au mai aparut ei pe marele ecran. Da, dar daca iti spun ca in seara cand am vazut filmul, erau un fel de premiera, asa ca aproape toti acestia se aflau raspanditi in sala unde ma gaseam si eu? Aha, e ceva cand simti ca afli undeva in spatiu si timp cand se petrece ceva remarcabil pentru o urbe atat de oropsita ca a noastra.

La un moment dat, apar si excesele in microcosmosul palilulian, dar, culmea, odata cu ele, se intrezareste si un sens. Jos cu suprarealismul, traiasca simbolismul! Stai cuminte, ca nu e nici chiar asa. Doar simti o paralela intre perioada comunista, cu farmecul si puturosenia ei, si cea post-decembrista, cu asa-zisa ei libertate, cu snobismul si artificialitatea ei. Si, daca n-o fi asa, ce, o sa se supere Silviu Purcarete pe mine? Sau voi? Vorba poezioarei:

Se supara cei prosti de-o gluma buna,

Iar cei inteligenti de una rea.

Cum nu stii despre-a mea ce-o sa se spuna

Tu fii prudent si nu te supara.