Menaj in trei, ba nu, patru

By Iulian in Filme 11 Comments

sarlett-johansson-penelope-cruz-vicky-cristina-barcelona-07

Cand il vad in propriile filme, Woody Allen ma enerveaza la culme. Ma enerveaza prin faptul ca, desi mic si urat, are aere de mare fante. Cand, insa, se abtine de la porniri sergiunicolaesciene, ma fascineaza prin modul cum scoate savoare si subtilitate din piatra seaca.

E cazul si in Vicky Cristina Barcelona. Doua tipe, una cu principii solide (Rebeca Hall), alta intr-o perpetua cautare a lor (Scarlett Johansson), vin in Spania pentru vacanta si sunt abordate de un pictor spaniol (Javier Bardem, dezgustator de fermecator), din aceste interactiuni nascandu-se o simpatica urzeala de complicatii amoroase. Care complicatii se complica exponential cand in scena apare nevrotica fosta nevasta a pictorului, jucata de o Penelope Cruz cu o gura cat o sura, in care incap fara probleme Oscarul, Bafta-ul si toate carca de premii pe care le-a castigat pentru rolul asta.

Gratie scenariului frivol si spumos al lui Woody Allen, menajul a trois ca solutie la cumplita problema a incompatibilitatii conjugale apare chiar aplicabil, cel putin mie unuia, ca barbat.

Voi ce parere aveti, fetelor? 🙂

Daca vreti sa ajungeti si voi acolo, trebuie sa va rezervati bilete de avion pentru Barcelona.

Doar o fraza săț-i mai spun

By Iulian in Carti 3 Comments

In continuarea aceleiasi incercari de a-mi tine promisiunea, m-am aplecat de data aceasta asupra unui autor laureat cu Nobelul, de care, personal, nu mai auzisem in viata mea: Camilo Jose Cela. De fapt, nici nu as fi stiut ca a castigat un asemenea premiu, daca editura n-ar fi avut grija sa mentioneze acest lucru pe coperta..

Pe suprafata careia am ajuns cu privire, pentru ca titlul cartii are in el samanta de scandal numai buna pentru un succes literar: Cristos versus Arizona. Apoi, pana sa incep lectura, am mai aflat un amanunt care mi-a ridicat o spranceana – tot romanul e o singura fraza. Si chiar asa a si fost. Jose Cela a fost mai zgarcit cu acest semn de punctuatie decat Saramago, ceva greu de imaginat.

Acum, cartea. O exegeza exhaustiva asupra tabloului socio-economic reflectat prin diverse planuri narative si tehnici stilistice nu se poate face pentru Cristos versus Arizona. Pana la urma, o fraza e o singura fraza, chit ca are 200 si ceva de pagini. Dupa ce am terminat cartea, recomandarea mea e sa incercati sa o cititi dintr-o rasuflare. Numai asa ritmul trepidant al dejectiilor literare pe care autorul le revarsa isi va face efectul. Cartea abunda in sex si moarte, cateodata ingemanate, insiruite ca si cum ar fi spuse de o persoana fara prea multa cultura si un pic sub imperiul halucinogenelor. Arizona se vede cam putin printre randuri, doar ca sunt amintite unele personaje si situatii cunoscute, gen Wyatt Earp.

Motivul, singur, dar suficient, pentru a va indemna sa cititi acest roman este ca veti fi supusi unei interesante programari subliminale. Printre scene de sex, unele cu un ridicat nivel de scarbosenie, apar, reluate periodic, in cateva cuvinte, opinii legate de conditia umana sau de relatiile dintre barbati si femei. Ce-i drept, sunt misogine unele dintre ele, asa ca, doamnelor, sa nu sariti pe mine dupa, pentru ca eu nu am facut decat sa apreciez matracajul literar si nu ideile ca atare.

Cartea lui Camilo Jose Cela este un sugestiv exemplu despre cum poti jongla cu cuvintele si, mai ales, cu punctuatia si sa mai ai si succes. Sa speram ca n-o sa apucam vreodata un Nobel dat pentru o opera scrisa in messengereza.

Un miracol

By Iulian in Filme 7 Comments

Domnule Aronofsky,

Nu ma cunoasteti si, probabil, nu ma veti cunoaste niciodata. Sunt un om simplu, cu o slujba simpla, cu o viata simpla. Ma duc dimineata la birou, scriu niste cifre pe un monitor, apoi le tiparesc si ma intorc seara acasa. Prieteni am cativa si nu ma intalnesc foarte des cu ei. Singura mea pasiune este sa privesc filme. Singura mea bucurie este sotia mea. Era. Destinul a vrut sa mi-o rapeasca prea devreme. Intr-o seara, a fost lovita de o masina, a ajuns in coma la spital si a murit la cateva ore dupa.

Din acel moment, viata mea s-a rupt. Nu a mai insemnat nimic. Nu am putut sa mai muncesc, sa mai zambesc, aproape nici sa mai mananc. Asa ca, la un moment dat, m-am hotarat sa imi pun capat zilelor. Am cumparat niste otrava pentru soareci, pe care voiam sa o presar in ultima mea cina.

In acea seara, un prieten, care mi-a suportat toate starile si care a incercat, cum s-a priceput el mai bine sa imi insufle din nou pofta de viata, m-a invitat la un film. Am acceptat, ca sa nu dau de banuit. Filmul se numea The Fountain.

Mi-au atras atentia imaginile de la inceput, apoi povestea din ce in ce mai ciudata m-a prins, iar muzica a facut sa vibreze ceva in mine. Nu prea tin minte nume de actori, dar nu o sa-i pot uita pe Hugh Jackman si Rachel Weisz care m-au emotionat prin daruirea cu care joaca. Dar nu pentru asta va scriu acum.

Tot filmul nu am priceput nimic. Decat la final. Atunci am inteles ce inseamna sa lupti pentru dragoste si tocmai asa sa te indepartezi de ea, sa iti dai seama prea tarziu, sa traiesti cu regretul si sa te bucuri ca exista totusi memoria care te tine aproape de cel drag. Am simtit ca e bine sa iubesti, oricum ar fi. Si am inteles ca, pentru sotia mea, trebuie sa traiesc, sa muncesc si sa fac bine celor din jur, pentru ca ea va fi intotdeauna alaturi de mine.

M-am intors acasa, am luat otrava si am aruncat-o cat mai departe, ca sa nu ajunga in mainile altcuiva din greseala.

Va multumesc,

Un om