Povești nemuritoare

Era odată ca niciodată o filarmonică.

Îi spunea Filarmonica ”Oltenia” din Craiova și avea drept misie să-și încânte spectatorii, inclusiv pe acest narator.

Pentru asta, pe lângă a ține calitatea muzicală sus, nu s-a sfiit să șteargă granițele cu alte arte.

Precum literatura, bunăoară.

Și așa avurăm parte de un spectacol dedicat Suitei de balet ”Frumoasa din pădurea adormită” a lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Un Ceaikovski care pe acest narator l-a surprins un pic.

Un Ceaikovski mai colorat, mai jucăuș, mai puțin grav și predispus să se graveze în posteritate, precum Lacul lebedelor sau Spărgătorul de nuci, dar un Ceaikovski foarte eficient în a puncta momentele-cheie ale acestei povești.

Deși grosul reprezentanției a fost muzical, totul a fost integrat unei regii care a funcționat neașteptat de bine întru captivarea audienței, al cărei interval de vârsta varia de la 5 la 80 de ani, o victorie în sine.

Părțile operei au avut ca ramă narativă prezența actriței Monica Ardeleanu în dublă ipostază, de mașteră și de prințesă, cu simpatice incursiuni dincolo de cel de-al patrulea zid.

Ce-i drept, versiunea inspirată fățiș de Maleficent a Angelinei ”Hot Lips” Jolie i-a adus aminte acestui narator de Anomalia, fapt care l-a făcut să pufnească în râs, însă contribuția iscusitelor modulații ale vocii artistei craiovene la farmecul spectacolului a fost fără tăgadă.

De mare efect a fost și complicitatea tacită dintre actriță și dirijorul Liviu Condriuc, care le arunca uneori spectatorilor, incluzându-l și pe acest narator, o privire îmbogățită de un zâmbet aproape imperceptibil care parcă spunea:

E doar o poveste.

Da, dar e o poveste nemuritoare.

Și vor fi mai fi altele la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, altfel nu s-ar mai povesti.

Și-am încălecat pe-o șa și am ascultat povestea-așa!

Sursă imagini: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Cum să-ți bați joc de un roman clasic, dar tot să iasă ceva mișto

Între romanele lui Jane Austen, Persuasion este cel mai puțin savuros și cel mai profund.

E cel mai interiorizat, cel în care nu dialogurile primează, ci trăirile protagonistei, amestec de sfială, speranță și dorință de fugă.

Ca urmare, ideea unei ecranizări a acestei cărți m-a intrigat, tocmai pentru că îmi dădeam seama că nu va fi o sarcină ușoară.

Iar modul cum realizatorii au înțeles să o abordeze a fost de un tupeu care a iritat, irită și va continua să irite fără îndoială.

Dar nu și pe autorul acestor rânduri, care s-a bucurat de film tocmai pentru această libertate pe care și-a permis-o.

Anacronică în mai mult de o privință, pelicula regizată de Carrie Cracknell folosește costume și decoruri și calești de epocă, însă manifestările personajelor sunt cât de poate de moderne, în frunte cu Dakota Johnson, care sparge al patrulea zid de fiecare dată când nu-i dă pace câte ceva și care, sorbind deseori dintr-o sticloanță de vin cu abilitatea unei alcoolice profesioniste, ne ia părtași la trăirile ei.

Care sunt departe de a fi redate feciorelnic în dulcele stil Austen, ci mustesc deseori de sarcasm sau auto-ironie, savuros jucate, încât pot spune că această actriță dovedește pentru prima dată că e într-adevăr fiica mamei ei și se scutură de mizeria numită Fifty Shades of Grey.

Pentru unii, denaturarea asta a personajului principal feminin asta a fost o insultă la adresa scriitoarei.

Nu și pentru autorul acestor rânduri.

Dacă Dakota Johnson e ca un stilet cu două tăișuri, nimeni, nicăieri, niciodată nu poate rezista Miei McKeena-Bruce în rolul lui Mary, sora eroinei. În viața reală, aș fugi de așa femeie ca dracu’ de tămâie, dar în filmul ăsta orice apariție a ei e un deliciu.

În Persuasion o să vedeți negri, indieni, ceva trăsături asiatice, încât îmi și imaginez cum contemporanul lui Jane Austen, William Pitt cel Tânăr, se rostogolește în mormânt precum centrifuga mașinii de spălat la programul de zvântare.

Dar, cum, necum, toată corectitudinea asta politică trece precum o briză ușoară de vară.

Pentru că Persuasion este un film haios și na, că o zic, chiar frumos.