Câteodată, unele filme merită lăsate în pace

Un film destul de așteptat al verii lui 2025 este Highest 2 Lowest al lui Spike Lee, avându-l în prim-plan pe colosalul Denzel Washington.

Apărut deja în cadrul unor festivaluri estivale, pelicula a fost primită destul de rece, nu neapărat ca o contrapondere la caniculă, ci pentru că, probabil, pe undeva, cei care au apucat să o vizioneze, știu că este o reeditare mai alertă (de aici și titlul pus la superlativ, vezi mai jos) a unei creații extraordinare a lui Akira Kurosawa.

Acel film din 1963 se intitulează Tengoku to Jigoku (traducere în engleză este High and Low, de aici și supralicitarea noii versiuni) și captivează de generații pentru că este un fel de 2 în 1, o super ofertă cum numai maestrul nipon ar putea să construiască.

Prima parte a filmului este bazată pe tensiunea situațională a șantajului la care este supus un om de afaceri, despre care un sadic crede că i-a răpit fiul. Ceea ce dovedește a fi eronat, iar asta îl pune pe personajul cu pricina (un excelent coleric Toshiro Mifune) într-o foarte complicată dilemă morală.

Nu vă zic mai mult, e suficient să menționez că, deși desfășurată doar într-o cameră, acea bucată a producției este o lecție despre cum se construiește suspansul cinematografic.

Cea de-a doua parte a filmului înfățișează ancheta menită a-l prinde pe făptaș. Un vag protagonist al ei este un alt actor preferat al lui Kurosawa, Tatsuya Nakadai, de neuitat în Kamegusha și Ran, precum și în Harakiri al lui Masaki Kobayashi, însă ce impresionează mai mult este anvergura ei.

Spre deosebire de Nora Inu (Stray Dog), o poveste similară orchestrată de același regizor, investigația nu este individuală, ci este rodul unei colaborări intersinstituțională și al unor eforturi colective admirabile.

Mitul detectivului solitar este zguduit aici și înlocuit cu mai realista muncă de echipă, aceea care poate învinge aca răutate latentă a omului, care se manifestă constant într-o societate polarizată social și economic.

Un mesaj inteligent și subtil pe care ni l-a transmis Akira Kurosawa și care n-ar mai fi avut nevoie neapărat să fie acoperit cu poleială și repus în circulație ca fiind original.

De aici și nasurile strâmbate la altminteri foarte competentul Spike Lee și la magnificul Denzel Washington.

Unele filme sunt atât de bune, încât merită lăsate în pace.

The ‘Nam in Black and White

Există momente în viața unei societăți când se cască o prăpastie în însăși substanța ei, iar erupția rezultată lasă cenușă în spirite și tăciuni în suflete.

Dar din această magmă încinsă creatori diverși își iau materia primă și plăsmuiesc opere relevante, menite a rezista chiar și după ce are loc cicatrizarea tectonică.

Pentru americani, Războiul din Vietnam este un astfel de cataclism. Nu o să mă refer aici la vasta filmografie remarcabilă pe care a generat-o, ci doar la două creații, pe care le despart destui ani, dar pe care le apropie personalitățile puternice ale cineaștilor prin mintea cărora au fost filtrate.

Prima dintre acestea este Full Metal Jacket, deja film-cult, în special grație primei treimi, în care, cu viziunea-i întunecată, dar nu lipsită de umor, Stanley Kubrick ne prezintă dezumanizarea și robotizarea unui grup de tineri care urmează să servească drept carne de tun în conflictul pe care SUA s-au încăpățânat să-l piardă.

Într-adevăr, bucata în care ne delectăm cu insultele ofițerului jucat de R. Lee Ermey, etalon pe care l-au urmat mulți de-atunci (vezi rolul lui J.K. Simmons din Whiplash) este cea în care uriașul regizor este în deplină stăpânire a artei sale. Cele două scene nocturne și luminate albăstrui-hipnotic sunt la egalitate cu tot ce-i mai bun în cariera sa, însă n-aș repudia atât de ușor partea conflictului armat propriu-zis.

Dacă facem abstracție de multitudinea de omologi/concurenți de vază, în comparație cu care lui Full Metal Jacket îi mai scade din impactul noutății belicoase, tensiunea e la cote înalte, iar vitriolul kubrickian e bine și chiar subtil infiltrat.

Cea de-a doua incursiune în ‘Nam este Da 5 Bloods, apărut chiar în acest an de pomină 2020 și care vine pe filiera negritudinii care străbate întreaga operă a lui Spike Lee.

Așa de multe își propune regizorul-scenarist, încât e de mirare că unele îi mai și ies: recuperarea contribuției soldaților americani de culoare în acest război, traumele trecutului și urmelor lor în prezent, antinomia datorie-lăcomie, suspans de western, violență quentintarantinoniană, satiră la adresa lui Trump, săgeți către și dinspre francezi (în rolul de serviciu, Jean Reno, mai rotofei și mai spumos ca oricând), Black Lives Matter avant la lettre, psihanaliza relației tată-fiu și altele pe care le veți sesiza și voi.

Povestea îi urmărește pe cinci veterani de culoare, care se întorc în jungla vietnameză pentru a regăsi rămășițele unui camarad căzut în luptă, dar și pentru un purcoi de lingouri de aur.

Mai uitați-vă încă o dată la enumerarea de mai sus și bănuiesc că o să vă dați seama a priori că filmul scârțăie din toate încheieturile și că i se văd cusăturile exact ca la tentativele mele de a repara manual articole vestimentare.

Îl țin să nu cadă, însă, umorul și inteligența care la Spike Lee par a îmbătrâni ca vinul, precum și figura dominantă a lui Delroy Lindo.

Deja putem vorbi despre Da 5 Bloods ca despre un deschizător al sezonului Oscarurilor de la anul, iar acest impozant actor este în centrul discuției. Ce-i drept, partitura care îi revine e atât de îngrămădită cu reacții, încât pare prototipul unui aspirator de astfel de premii, însă interpretul le duce ca un Atlas damnat și se afundă în ele cu intensitatea unui tragedian.

N-are cum să scape nominalizarea, iar filmul, deși greu de descurcat ideatic, are toate ingredientele corecte politic să mai înhațe câteva, nu în ultimul rând pentru că ne oferă una dintre ultimele apariții pe ecran ale lui Chadwick Boseman, Pantera Neagră care ne-a părăsit prea devreme.

Nasol pentru oameni, dar excelent pentru cinematografie, Războiul din Vietman se alătură unei triste și ilustre galerii de conflagrații pe care mă bucur că nu le-am trăit aievea.