The ‘Nam in Black and White

Există momente în viața unei societăți când se cască o prăpastie în însăși substanța ei, iar erupția rezultată lasă cenușă în spirite și tăciuni în suflete.

Dar din această magmă încinsă creatori diverși își iau materia primă și plăsmuiesc opere relevante, menite a rezista chiar și după ce are loc cicatrizarea tectonică.

Pentru americani, Războiul din Vietnam este un astfel de cataclism. Nu o să mă refer aici la vasta filmografie remarcabilă pe care a generat-o, ci doar la două creații, pe care le despart destui ani, dar pe care le apropie personalitățile puternice ale cineaștilor prin mintea cărora au fost filtrate.

Prima dintre acestea este Full Metal Jacket, deja film-cult, în special grație primei treimi, în care, cu viziunea-i întunecată, dar nu lipsită de umor, Stanley Kubrick ne prezintă dezumanizarea și robotizarea unui grup de tineri care urmează să servească drept carne de tun în conflictul pe care SUA s-au încăpățânat să-l piardă.

Într-adevăr, bucata în care ne delectăm cu insultele ofițerului jucat de R. Lee Ermey, etalon pe care l-au urmat mulți de-atunci (vezi rolul lui J.K. Simmons din Whiplash) este cea în care uriașul regizor este în deplină stăpânire a artei sale. Cele două scene nocturne și luminate albăstrui-hipnotic sunt la egalitate cu tot ce-i mai bun în cariera sa, însă n-aș repudia atât de ușor partea conflictului armat propriu-zis.

Dacă facem abstracție de multitudinea de omologi/concurenți de vază, în comparație cu care lui Full Metal Jacket îi mai scade din impactul noutății belicoase, tensiunea e la cote înalte, iar vitriolul kubrickian e bine și chiar subtil infiltrat.

Cea de-a doua incursiune în ‘Nam este Da 5 Bloods, apărut chiar în acest an de pomină 2020 și care vine pe filiera negritudinii care străbate întreaga operă a lui Spike Lee.

Așa de multe își propune regizorul-scenarist, încât e de mirare că unele îi mai și ies: recuperarea contribuției soldaților americani de culoare în acest război, traumele trecutului și urmelor lor în prezent, antinomia datorie-lăcomie, suspans de western, violență quentintarantinoniană, satiră la adresa lui Trump, săgeți către și dinspre francezi (în rolul de serviciu, Jean Reno, mai rotofei și mai spumos ca oricând), Black Lives Matter avant la lettre, psihanaliza relației tată-fiu și altele pe care le veți sesiza și voi.

Povestea îi urmărește pe cinci veterani de culoare, care se întorc în jungla vietnameză pentru a regăsi rămășițele unui camarad căzut în luptă, dar și pentru un purcoi de lingouri de aur.

Mai uitați-vă încă o dată la enumerarea de mai sus și bănuiesc că o să vă dați seama a priori că filmul scârțăie din toate încheieturile și că i se văd cusăturile exact ca la tentativele mele de a repara manual articole vestimentare.

Îl țin să nu cadă, însă, umorul și inteligența care la Spike Lee par a îmbătrâni ca vinul, precum și figura dominantă a lui Delroy Lindo.

Deja putem vorbi despre Da 5 Bloods ca despre un deschizător al sezonului Oscarurilor de la anul, iar acest impozant actor este în centrul discuției. Ce-i drept, partitura care îi revine e atât de îngrămădită cu reacții, încât pare prototipul unui aspirator de astfel de premii, însă interpretul le duce ca un Atlas damnat și se afundă în ele cu intensitatea unui tragedian.

N-are cum să scape nominalizarea, iar filmul, deși greu de descurcat ideatic, are toate ingredientele corecte politic să mai înhațe câteva, nu în ultimul rând pentru că ne oferă una dintre ultimele apariții pe ecran ale lui Chadwick Boseman, Pantera Neagră care ne-a părăsit prea devreme.

Nasol pentru oameni, dar excelent pentru cinematografie, Războiul din Vietman se alătură unei triste și ilustre galerii de conflagrații pe care mă bucur că nu le-am trăit aievea.

Pentru cei care adora durerile de cap

Citind GOLEM XIV de Stanislaw Lem, mi s-a reactivat o senzatie ciudata si aproape neplacuta pe care nu am mai simtit-o de cand am vazut Odiseea Spatiala: 2001, regizat de Stanley Kubrick. Eram gripat si eforturile intense de a patrunde sensurile elevate si absconse ale acestei capodopere cinematografice, indeosebi la scenele de la final, m-au secatuit de puteri si mi-au intors boala cu cel putin o saptamana.

Cartea polonezului e structurata sub forma unei pseudo-relatari despre existenta meteorica si derutanta a unei inteligente artificiale superioare, denumite GOLEM XIV. Prima parte a romanului prezinta o scurta descriere a evolutiei tehnologice care a condus la aparitia acestei entitati; evident, nevoile militare au dat nastere unui astfel de proiect, apoi asidua zbatere pentru perfectionare si petru depasirea adversarilor (romanul e aparut in 1981, deci in timpul Razboiului Rece) ii duce pe precursorii lui GOLEM XIV in preajma oamenilor de stiinta.

Partea a doua a cartii este cea care provoaca migrene si se constituie sub forma unor prelegeri pe care GOLEM XIV le ofera pe tema conditiei omului, ca parte a universului, si constatari asupra naturii sale paradoxale. Evident, eu n-am facut decat sa va rezum dupa umilul meu intelect ceea ce eu banuiesc a fi fost subiectul acelor pagini, care au un asa nivel abstract si o densitate atat de mare a conceptelor incat, in incapatanarea mea de a pricepe ceva, am simtit cum imi zvacnesc tamplele. Perversitatea romanului, pentru ca altfel nu am cum sa o numesc, este ca surmenajul intelectual nu provoaca indignare, asa cum s-ar cuveni in fata oricaror lucruri pe care nu le intelegem, ci un fel de stranie placere. In acest punct, mi s-a relevat o noua comparatie cu domeniul cinematografiei, de data aceasta cu o prelegere la fel de inaccesibila din finalul superbului anime Ghost in the Shell.

Din aporie, GOLEM XIV trece apoi intr-o subtila satira. Partea a treia prezinta reactia omenirii in fata inteligentei abstracte si superioare a mega-computerului, cu teama si tenditele teroriste pe care acest ale inspira si cu dilema amutirii sale dupa ultima prelegere. De ce a preferat GOLEM XIV sa taca? Oare oamenii nu au mai prezentat niciun interes, datorita fragilitatii si instabilitatii lor sau inteligenta artificiala a constientizat ca intelectul fara sentimente este inutil? Dupa dureri de cap, persistenta cugetarii.

GOLEM XIV este o carte pe care o poti recenza o data, dar pe care trebuie si merita sa o citesti de cel putin trei ori.