Numai lui Spielberg îi putea ieși schema asta

Când am auzit că Steven Spielberg are de gând să își facă propria versiune de West Side Story, două gânduri mi-au străbătut mintea.

Ori titanul a îmbătrânit și nu mai are energie pentru proiecte originale, așa că se proptește de gloria unui musical care e un veritabil bun de patrimoniu universal.

Ori titanul a îmbătrânit și vrea să demonstreze că încă se mai poate înhăma la mari provocări.

Un lucru era sigur.

Nu mi se părea că avem nevoie de acest West Side Story.

Și am constatat cu surprinzătoare plăcere că m-am înșelat.

Steven Spielberg n-a mai făcut demult filme mari, dar nu l-am văzut niciodată făcând un film prost, așa că nici la acesta nu m-am ostenit să găsesc beteșuguri de ordin tehnic și compozițional, pentru că, oricum, nu sunt.

Pe acest fond stilistic imaculat, mintea a avut altă treabă – să stabilească unde Spielberg a făcut reverențe față de predecesori (Jerome Robbins și Robert Wise) și unde a venit cu adaosuri sau reinterpretări proprii.

Evident, nu s-a atins semnificativ de muzică sau de coregrafie, ci doar le-a adus la zi într-un mod încântător. Secvența petrecerii dansante e amețitoare și nici n-apuci să te bucuri de vreun cadru, ca apare altul și mai și.

Melodia-test pentru doza de acreală pe care o ai în suflet (cu cât zâmbești mai repede și mai mult, cu atât ești mai ferit) – I feel pretty – e la locul ei, dar mizanscena relevă cel mai bine că Spielberg n-a lăsat să-i scape ocazia să pluseze ideologic în propriul West Side Story.

Povestea este structurată pe Romeo și Julieta, iar regizorul se asigură căadversitatea dintre cele două grupuri e palpabilă și foarte actuală. Pe de o parte, îi avem pe suprematiștii albi, campioni la absurditate și agresivitate, de cealaltă, pe portoricani, victime ale discriminării, dar și ale propriei încăpățânări de a rezista asimilării (se vorbește mult în spaniolă în film).

Pe acest fundal de adversitate a cărei vibrație răzbate până la noi, dragostea damnată dintre cei doi protagoniști iese mai puternic în evidență, e mai aproape de substanța piesei lui Shakespeare decât pelicula din 1961, te obligă parcă să te agăți și să îți pui speranța în ea.

Doamnelor și domnișoarelor, veți fi mulțumite să aflați că acest West Side Story este dominat de sexul frumos.

Bărbații de aici sunt belicoșii și aducătorii de belele, pe când femeile sunt lucide, pacificatoare (cu excepția unui moment-cheie) și au si partiturile cele mai generoase.

E aproape amuzant că marea slăbiciune a lui West Side Story cel de demult, adică protagonistul masculin, jucat fad de Richard Beymer, are una echivalentă în West Side Story al prezentului, mai precis Ansel Elgort, a cărui față cam cere palme, pe care le merită în realitate, din câte am auzit.

Dacă acest Romeo e un pic antipatic, Julieta lui Rachel Zegler este arhetipală: candidă și delicată pe dinafară, focoasă și animată de spirit practic la interior.

Și frumoasă, bineînțeles.

Mike Faist e un Riff odios, care redă minunat esența lui Tybalt, cel pentru care nu există decât dușmani, care trebuie găsiți și zdrobiți. Culmea, deși e motorul tuturor relelor din film, îmi era mai drag să îl văd pe el decât pe Ansel Elgort!

Cuplul latino din secundar este, de asemenea, dezechilibrat. David Alvarez e arătos, dar cam bățos și nu-l face uitat pe George Chakiris, însă Ariana DeBose e una mujer fuerte y de sangre caliente, ay caramba!

Cântă, dansează, plânge, iubește și suferă cu aplomb și domină fiecare minuțel care îi revine pe ecran.

În cazul ei, nu se poate spune că ar concura cu Rita Moreno din trecut, pentru că aceasta e aici, cu noi, la vârsta-i venerabilă de 90 de ani, într-un rol pe care reușește să-l ridice peste condiția de simplu catalizator de nostalgie.

E un liant între cele două versiuni ale West Side Story și un argument că există povești care merită spuse la fiecare generație.

Așa că revin la vorbele lui Steve Martin la ceremonia Oscarurilor pe care a prezentat-o prin 2003, parcă:

Într-un final, aș vrea să îi mulțumesc lui Steven Spielberg.

Nu de alta, dar nu se știe niciodată.

Veteranii la lucru

Bridge_of_Spies1Cand niste veterani ai cinematografiei se aduna si fac ce stiu mai bine, poate ca nu le iese o capodopera, dar nici nu prea au cum sa dea gres.

Bridge of Spies a prilejuit o astfel de colaborare fructuoasa si care ramane atractiva in toate momentele sale, chiar si in cele mai sablonarde sau un pic prea apasate.

Steven Spielberg este regizorul si face ce stie el mai bine: sa creeze spatii fara cusur, migalos construite, dinamic exploatate si impresionante la privit. Prabusirea avionului, navala agentilor FBI sau Berlinul in curs de scindare sunt mostre al mestesugului desavarsit al acestui cineast.

Fratii Ethan si Joel Coen (carora li se adauga Matt Charman) sunt scenaristii si fac ce stiu ei mai bine: sa plasmuiasa dialoguri destepte, ironice si amuzante. Si ei au partea lor de merit in faptul ca, desi Bridge of Spies are aproape doua si jumatate, din care doua numai de vorbit, plictiseala e tinuta la distanta de parca ar da peste un gard de sarma ghimpata.

Tom Hanks este protagonistul si face ce stie mai bine: e omul normal pus in situatii deosebite, pe care le rezolva prin inteligenta, abnegatie si integritate. Bestiala mea mama are o descriere foarte buna pentru acest extraordinar actor: are o fata de tractorist, dar e suficient sa deschida gura, ca il si indragesti.

Bridge_of_Spies2

Restul distributiei e ales cu mare inspiratie. In rolul spionului sovietic, Jack Rylance captiveaza printr-o excelenta placiditate filosofica, iar neamtul Sebastian Koch (Das Leben der Anderen, Zwarboek, Der Tunnel) si rusul Mikhail Gorevoy isi valorifica impecabil accentele si dictiile, dand savoare internationala acestei film.

Dincolo de povestea schimbului de agenti din timpul Razboiului Rece, Bridge of Spies are un aer patriotic nostalgic: americanii de acum, care se stiu cam cu musca pe caciula, isi aduc aminte ca era o vreme cand erau farul moralitatii si al libertatii in lume.

Bridge_of_Spies3

 

Tin Tin-te bineeeee!

Ca sa lamurim un lucru, la Tintin m-am dus in calitate de simplu interesat de un film de animatie regizat de Spielberg, nu ca nostalgic pasionat de respectivele benzi desenate.

Asa ca dezamagirea experimentata de aceia care fac parte din aceasta din urma categorie izvoraste din alta parte, in ceea ce ma priveste.

N-am ce vina deosebita sa gasesc acestui film. Are actiune din belsug, poate exagerat de multa, dar excelent regizata de pesemne cel mai mare tehnician pe care l-a dat vreodata cinematografia, imaginile sunt atractive, vocile actorilor (Jamie Bell, Daniel Craig si Andy Serkis) sunt bine plasate in gura personajelor aferente.

Ce nu am reusit sa gasesc in Tintin, desi am cautat cu insistenta a fost viata, suflul vital, ceva care sa imi absoarba, chiar si superficial, constiinta si sa imi insufle fiorul ca iau parte la o aventura imposibila in viata reala. Daca vreti neaparat un exemplu, am unul ideal: The Mummy, o productie care exploateaza universul Egiptului antic atat cat trebuie, care de la inceput, de la povestea tragica a lui Imhotep si a blestemului sau, pana la ultima secunda m-a captivat pe deplin, desi musteste de chestii ridicole (incercati sa ascultati cu atentie egipteana veche pe care o articuleaza personajele, Rachel Weisz, in special, si o sa va stricati de ras).

Revenind la Tintin, am impresia ca Spielberg l-a lucrat cu raceala omului obisnuit sa-si faca treaba bine si cu condescendenta celui mult prea constient de valoarea sa. Sunt convins ca el insusi s-a entuziasmat cand a vazut prima data giganticele creaturi din Jurassic Park sau ca si-a ascuns o lacrima in intunericul premierei de la Lista lui Schindler. Acum, insa, cred ca, dupa ce a revazut atent fiecare cadru, asemeni unui migalos corector de ziar, l-a dat la multiplicat si a si uitat de el.

Poate ca exagerez cu panteismul, dar cred ca si filmele au nevoie de un suflet.