Agonie și extaz

Când am trecut pragul expoziției Amazonia, râvneam să trăiesc experiența de a fi însoțit auditiv de Jean-Michel Jarre, care a compus o coloană sonoră specială pentru acest eveniment.

Când am plecat, însă, un nume îmi stăruia în minte – Sebastiao Salgado.

Un fotograf brazilian care a reușit să biruie eternă himeră a acestei branșe: să devină un artist autentic.

Amazonia este capătul, aș zice fericit, al unei evoluții epopeice și extreme de dureroase, pe care o putem urmări în documentarul Le sel de la Terre.

Realizată de reputatul Wim Wenders și de însuși fiul fotografului, Juliano Ribeiro Salgado, producția suprapune un monolog sfâșietor al lui Sebastiao Salgado și imagini surprinse de acesta în contexte variate, dintre care unele coșmărești: foametea din Etiopia sau masacrele din Congo și Rwanda sau incendiile de pe câmpurile petrolifere din Kuwait.

Anumite fotografii din cadrul documentarului mi-au declanșat un conflict interior maniheic, pe care l-am simțit organic. Pe de o parte era oroarea a ce mi se dezvăluia privirii, pe de alta admirația față de desăvârșirea actului artistic.

Nu cred că fotografia alb-negru a beneficiat vreodată de o pledoarie mai înălțătoare și mai cutremurătoare.

Dincolo de miracolul artei, este și cel al supraviețuirii psihice a lui Sebastiao Salgado. Chiar dacă rănile pe care i le-au pricinuit incursiunile sale în inima întunericului sunt încă acolo, iar asta simțim din glasul său, cu o franceză minunată prin accentul străin pe care nu încearcă să îl disimuleze, faptul de a fi mers mai departe și de a se fi adâncit și într-o latură edenică a lumii este o lecție despre triumful vieții în valea umbrei morții.

În acest context trebuie plasată expoziția Amazonia.

În ea regăsim atât caracterul extatic, cât și cel angajat social al lui Sebastiao Salgado și are doua componente majore: peisajele și oamenii.

Cele dintâi, îmbogățite de frumusețea fotografiei alb-negru, devin pur și simplu poezii vizuale.

Iată una în fața căreia am zăbovit până când vertebrele-mi din zona lombară au protestat vehement.

Epifania în stare pură a lăsat locul unei învălmășeli de impresii când am pătruns în lumea triburilor amazoniene.

Am simțit un contact nemijlocit și neliniștitor cu începuturile omenirii, cu acea perioadă când animalicul pe care l-am ascuns ulterior sub straturi de așa-zisă civilizație era parte a cotidianului.

M-am și delectat, de pildă cu pitorescul acestui grup de șamani, printre care până și un Chuck Norris ar părea molatec.

Cât despre această ultimă fotografie, în ea aflăm și mântuirea titlului Le sel de la terre.

Oamenii sunt sarea pământului.

Uneori îl fac imposibil de înghițit.

Alteori îi dau savoare.

Slavă și ocară colonialismului

Se ia un stângist acerb.

Se ia și un europocentrist deșănțat.

Li se dă de văzut Fitzcarraldo.

Stângistul va exclama:

Cultura autentica a indigenilor și natura amazoniană sunt distruse de ambiția stupidă a colonizatorului exploatator!

Europocentristul va jubila:

Iată ce magnifice isprăvi au loc sub conducerea omului alb, care le aduce băștinașilor și cultura înaltă!

Paradoxul este că niciunul dintre ei nu se înșeală, deoarece pelicula lui Werner Herzog este o continuă pendulare între diatribă și epopee.

Bineînțeles, cine a văzut câteva dintre documentarele realizate și narate de cineastul german, îi știe combinația aparte de fascinație și ironie.

Povestea din film este uneori umbrită de povestea despre film.

Protagonistul este un visător (cu accente de nebunie, așa cum se cuvine) care vrea să construiască o clădire de operă în mijlocul junglei peruane.

Pentru asta, are nevoie de bani, pe care încearcă să îi obțină, pornind într-o expediție de revendicare a unui inaccesibil ținut cu arbori de cauciuc, în timpul căreia ajunge să coordoneze operațiunea faraonică de a își tracta vaporul peste o culme, de pe un râu pe altul.

Această secvență a producției este cea mai discutată și controversată, deoarece oameni reali, nu personaje fictive, au suferit pentru a duce la îndeplinire grandioasa ambiție a regizorului, care n-a vrut să se încurce cu machete sau efecte speciale.

Prin detalii extrafilmice precum acesta sau faimosul conflict dintre Werner Herzog și actorul său preferat, dereglatul strălucit Klaus Kinski, Fitzcarraldo pare mai spectaculos și mai generos decât Aguirre, der Zorn Gotes, deși e departe de subtilitatea acestuia din urmă.

Altminteri, meșteșugul lui Herzog e cel binecunoscut: peisajele sunt splendide și autentice, localnicii (atât cei integrați, cât și cei care încă urmează vechile căi) sunt pitorești, iar montajul sunet-imagine e adecvat, fie prin muzică de fundal, fie prin absența ei.

Ca protagonist, Kinski e exact alegerea care dă greutate ideii că ”visătorii mută munții”. Aspectul său sălbatic, cu toate că vine din partea așa-zis civilizată de lume, și patima ardentă care îi răzbate din figură și gesturi sunt contrabalansate de surâsul luminos al Claudiei Cardinale, mărinimoasă și generoasă matroană de bordel, care îl sprijină așa cum și-ar dori orice bărbat pus pe fapte cu șanse îndoielnice de reușită.

Deși întreprinderea grandioasă a sfidării reliefului (la care a recurs și sultanul Mahomed al II-lea în timpul asediului final al Constantinopolului) este cea care i-a asigurat acestui film locul în istorie, există o altă scenă pe care eu, unul, o consider emblematică.

Parcurgând un teritoriu ostil, cu bătăi funebre din tobe de o parte și de alta a malului, Fitzcarraldo decide să nu recurgă la arme, ci la patefonul cu vocea divinului Enrico Caruso.

Da, poate că într-adevăr condeiul e mai tare decât sabia și muzica decât sarbacana.