O crimuță, două te țin în viață

Inițial, eram tentat să zic că sezonul estival este cel mai indicat pentru o lectură de suspans.

Dar, amintindu-mi că romanul Clubul crimelor de joi al lui Richard Osman este, de fapt, despre iarna vieții, cu toată urgia și cu tot pitorescul ei, afirm fără înconjur că a citi o carte polițistă este pentru toate vârstele.

Într-un stabiliment de nivel înalt (nu ca acelea din Voluntari) pentru cei aflați la amurgul existenței, se constituie un grup adorabil, format din câțiva astfel de pensionari, fiecare cu apucăturile și abilitățile lui sau ei, care examinează cazuri vechi și nerezolvate de decenii.

O distracție benefică, fără doar și poate, dar lucrurile se întețesc când chiar în cadrul complexului rezidențial cu pricina are loc o crimuță și apoi încă una, iar pensionarii noștri simpatici îi asistă pe reprezentații legii în a le rezolva, cu sau fără voia organului.

Așa intră în schemă un polițist cam rotofei de vârsta a doua și o colegă tinerică, fiecare mânați de motivații și munciți de aspecte specifice perioadei vieții.

Această etalare a întregului spectru al existenței e unul dintre punctele forte ale cărții, care scuză micile neajunsuri, precum trama narativă detectivistică care înaintează cam ca Joe Biden sau rezolvarea de tip deus ex machina a unor situații, în special grație trecutului interesant de periculos al lui Elizabeth, șefa informală a grupului de pensionari.

Suspansul nu mai este astfel un scop în sine, ci o pledoarie pentru două mari idei.

Că a-ți ține mintea trează punând-o la treabă îți prelungește viața și contribuie la calitatea ei.

Iar când faci asta în colaborare cu alții, avantajele cresc exponențial.

Da, poate că nu mai e de actualitate o figură de investigator demiurgic, gen Shelock Holmes sau Hercule Poirot.

Acum e era în care fiecare are un aport, cât de mic, la rezolvarea unei crimuțe.

În plus, poate se găsește cineva care știe să facă prăjituri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a oferit materialul-sursă a unui viitor film spumos cu Helen Mirren, Ben Kingsley și Pierce Brosnan.

Povara trecutului

Boy A este un film la care am ras copios, desi n-ar fi trebuit sa o fac.

De ce nu? Pentru ca are un subiect serios, tratat cu gravitate si un usor simt fatalist, care poate pune pe ganduri pe oricine. Andrew Garfield (noul om-arahnida) este un tanar de-abia iesit din inchisoare, care incearca sa-si cladeasca o viata sub un alt nume si cu ajutorul unui asistent social dedicat. Garfield (nu motanul, repet, nu motanul) impresioneaza prin prestatia sa, chiar mai buna decat cea din The Social Network, nici aceea rea, care contureaza o fiinta omeneasca stramb crescuta, dar care face eforturi consistente de a atinge normalitatea. Numai ca trecutul, care ascunde o fapta abominabila, il ajunge din urma si nu-i da pace.

Restul distributiei intregeste o poveste tipic europeana, fara menajamente, in care binele si raul sunt atat de strans impletite, incat nu e de mirare ca personajele recurg la ce m-a facut pe mine sa rad. Dar sa nu ne grabim. Povara sufleteasca pe care o poarta protagonistul se dezvaluie treptat, prin scene din copilaria acestuia, in care alegerea inspirata a unor actori cu varste fragede demonstreaza ce efecte terifiante pot avea familiile deviante si destramate si abuzurile asupra celor care nu sunt inca decat o plamada.

De ce am ras totusi? Pentru ca in Boy A se bea. Se bea la greu. Trei sferturi din scenele filmului includ pe cineva ducand un pahar la gura sau cerand altuia sa i-l umple. Iese protagonistul din inchisoare? Sa bem. Isi gaseste gazda? Sa bem. Isi gaseste loc de munca? Sa bem. Se reuneste un alt personaj cu fiul ratacitor? Sa bem. Ies cativa la discoteca? Sa bem, cum altfel? Isi face protagonistul gagica? Sa bem in doi. Am facut o fapta buna? Sa bem. Am in minte cativa pretenari care nu ar fi in stare sa vada filmul asta decat pana la jumatate, pentru ca li s-ar face prea sete si ar pleca sa-si ia de baut.

Dincolo de toata bascalia, Boy A este un film care merita vazut pentru ca e precis in tragedia sa si ilustreaza impecabil ce spunea William Faulkner:

The past is never dead. It’s not even past.