Încurcate sunt căile neuronale

Asumându-și ingrata sarcină de a prezenta modul de operare a minții umane, unii specialiști folosesc analogia cu un calculator.

Nu neg utilitatea acestei abordări, dar, dincolo de limitele inerente ale oricărui model teoretic, simpla exercitarea a vieții de zi cu zi o contrazice flagrant.

Și dacă ar fi să aleg una, cu Jurnalul unui psihopat de Venedikt Erofeev aș nimici orice monument tehnicist închinat creierului uman.

Cartea răspunde la titlul pe care îl are, adică este înșiruirea cronologică a însemnărilor aproape zilnice ale unui tânăr de aproape optsprezece ani din Rusia sovietică a anilor ’50.

Talentul literar al lui Erofeev mi-era cunoscut și chiar simpatic din Moscova-Petușki, însă senzațiile pe care mi le-a catalizat aici sunt incomparabile.

Și în Jurnalul lui Mihail Sebastian vedem duala ipostază om-scriitor, dar la rus filtrul interior e coborât cam spre nucleul conștiinței, una tulbure rău.

Pentru aceia care pot rezista ininteligibilului, scabrosului sau revoltătorului din rândurile lui Erofeev mai există și provocarea de a desluși evenimente din lumea materială, transpuse în registre stilistice care mai de care mai variate.

Așa ajungi să constați că auto-declaratul psihopat are nenorocul de a fi un individ născut în miezul unei societăți represive, abrutizate și foarte ipocrite, care îl văduvește de tată, frate și de sensul vieții.

Motiv pentru care prețuiesc acest volum și mă simt chiar norocos că am avut ocazia a-l citi este inegalabila sa fluiditate.

A fost pagini când neuronii n-au vrut sau pur și simplu n-au putut să recepteze noima rândurilor pe care ochii le parcurgeau.

Dar, când energiile creatoare ale unui necopt Venedikt Erofeev se închegau vremelnic, aveam parte de plăceri literare care de care mai variate.

Așa a fost comica dramaturgie a dezbaterii din bibliotecă sau multiplicarea vocilor narative sau istoria ieroglifică a evoluției comunismului în Rusia (interesantă alternativă la Ferma animalelor a lui Orwell) sau descrierea cromatică a zilelor săptămânii.

Sau simple metafore precum aceasta:

Visele se lingușeau cu o insistență dură.

Sau complimente irezistibile precum acesta:

Ce forme pline și, în același timp, atrăgătoare ca beneficiile Partidului Comunist din Uniunea Sovietică!

Sau marele mister de mai jos:

Cred că Venedikt Erofeev ar fi de acord să închei umilu-mi articol cu un proverb pe care poate îl intuiți.

Un nebun aruncă o piatră în baltă și zece înțelepți nu o pot scoate.

Bineînțeles, nu ar fi exclus să mă înjure de toți morții și răniții de acolo de de unde e.

Nu se știe niciodată, pentru că mintea umană nu e un calculator.

P.S. Mulțumesc celor de librăria online Libris pentru o operație pe creier deschis.

Sa bem cu rusii

Li se pot reprosa multe rusilor, dar nu si ca nu au contribuit masiv la literatura universala.

Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Puskin, Bulgakov, Soljenitin sunt nume care imi vin in minte fara vreun efort anume.

Intre acestea, l-as strecura si pe unul mai mititel, necunoscut mie pana de curand, Venedikt Erofeev, care mi s-a infatisat sub chipul unei carti de beletristica asemeni unui pahar de tarie: scurta, dar cu efecte intense.

Moscova – Petuski este fluxul constiintei aburite de alcool a unui intelectual care calatoreste cu trenul intre cele doua statii care compun titlul si care parcurge o  ametitoare si ametita suita de idei si amintiri, cum numai un betiv veritabil poate reusi.

Structura acestui roman este ingenioasa prin simplitate: statiile intermediare sunt intercalate peste tot in text, uneori chiar spargand un paragraf in doua, iar impresia rezultata este a unui tren in permanenta miscare, exact ca mintea cherchelita a naratorului.

Evident, despre trama narativa sau coerenta nu poate fi vorba, insa Moscova – Petuski este un amestec delicios de umor, satira si lirism rusesc de concentratie 60%, pe care merita sa il savurezi pe indelete, desi scurtimea cartii te imbie sa o dai pe gat ca pe paharel de pufoaica.

Unele momente sunt atat de subversive si iau intr-un asa aprig raspar aspecte ale societatii socialiste multilateral dezvoltate (sa faci misto de Stahanov in anii ’70 e semn ca ai c**ie literare si nu numai), incat nu-i de mirare ca, in URSS, romanul a circulat in samizdat si a fost publicat intial in Israel si apoi in Franta.

Preferatele mele sunt alegoria graficelor care redau obiceiurile betivanesti ale tovarasilor de colectiv sau consideratiile culturalo-geopolitice pe care pot sa jur ca le aud fugitiv cand trec pe langa biciuscaria cu musama pe mese, pe care tanjesc sa o vizitez de ceva vreme, ca doar intre cele 1001 de locuri de vazut intr-o viata nu se pot numara doar Palatul Dogilor sau Mount Rushmore.

Nu incurajez pe nimeni sa fie alcoolic, dar, daca tot ajungeti asa, macar sa scrieti la fel de bine precum Venedikt Erofeev.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru spectacolul unui delir literar si bahic.