Tradițional, începuturile teatrului pornesc de la Eschil, care a introdus un al doilea personaj, dând astfel naștere dialogului, suprema manifestare a acestei arte.
Ader la tradiție și consider că într-o piesă de teatru e nevoie de o interacțiune umană.
Așa că, de fiecare dată când apare vreun spectacol în distribuția căruia nu figurează decât un singur actor îmi zic nu fără încrâncenare:
Ar face bine să fie reușit. Foarte reușit.
Iar Fete și băieți a fost reușit. Foarte reușit.
Raluca Aprodu dă glas unei femei care își spune povestea, de la zbaterile tinereții până la aflarea alesului și degradarea relației cu acesta după apariția copiilor, totul culminând cu o tragedie.
Ideologia piesei e clară, oricât s-ar strădui textul lui Dennis Kelly să o mascheze cu varii confesiuni deloc măgulitoare ale protagonistei.
La final, e clar că spectatorii trebuie să plece cu ideea că bărbații sunt purtătorii blestemului violenței și nedreptății de la răsăritul istoriei și până azi.
Nu că n-ar fi adevărat, măcar parțial.
Deși, dacă te duci în mediul altora, al unora care nu dau pe la teatru, o să găsești altă narațiune.
La alții, alta.
Și tot așa.
Ca rumânu’ imparțial, am învățat că lumea e un loc unde coexistă aceste multiple narațiuni, fapt care mă face acceptat în nenumărate locuri.
Și tocmai de-asta în niciunul dintre ele nu prezint încredere 100%.
Deși Fete și băieți e o poveste cu o teză, rămâne o poveste.
Și ce bine e spusă!
Înzestrată cu cele mai alese calități ale unui povestitor (dicție, expresivitate, angajament), Raluca Aprodu merge la începuturile teatrului, cele primordiale, cele care preced chiar și Grecia antică.
Își modulează vocea, se ajută de mizanscena inteligent-simbolică gândită de regizorul Cristi Juncu, se dedublează, fără a-și multiplica rolul, rămânând permanent aceeași povestitoare care nu uită că are un trib care o ascultă.
Da, acolo ne duce Raluca Aprodu.
La vremurile când, strânși în jurul focului, oamenii care de-abia făcuseră ochi, urechi și psihic le lăsau pe seama unui povestitor.
Care era deopotrivă actor, politician și învățător.
Și care dobândea asupra lor o putere atât de mare, încât fiecare dintre aceste profesii o caută de atunci și până acum.
Iar Raluca Aprodu a reușit să obțină această putere.
Știu asta pentru că, de când mi-am dat seama ce înseamnă această putere exercitată asupră-mi, am învățat să mă las în voia ei, dar și să las o fărâmă de minte liberă să examineze cum lucrează.
Această parte din mine se mai uită uneori și la ceilalți din public.
Iar în cazul de față, atitudinea inițială era cea obișnuită.
Unii se foiau, alții se holbau ocazional în telefoane, ba câțiva beau apă din sticle de plastic, producând niște sunete agasante.
Dar, de la un punct încolo, toate acestea au încetat.
Povestitoarea Raluca Aprodu i-a adus unde voia.
I-a îngrozit, i-a înduioșat, i-a transformat în plămadă moale.
Nu știu dacă mesajul s-a imprimat ca o pecete.
E mai complicat de atât.
Dar acest triumf al artei povestirii a fost încântător.
O poveste spusă astfel e umanitatea ținută în viață.
Sursă imagini: Teatrul Act și Albert Dobrin.
