Nu e dracu’ așa negru până nu l-ai văzut cu HeyLED la Inspire Cinema

By Iulian in Filme, Special 0 Comment

În mitologia romană există o zeitate interesantă, pe nume Janus.

Divinitatea cu doua fețe, care privește atât spre trecut, cât și spre viitor.

Cei de la Inspire Cinema și-au asumat aceeași sarcină de a ne conduce în ambele direcții ale lumii filmului.

Privesc spre trecut prin proiectul CINEMATECA, care a parcurs deja două sezoane, pregătindu-se cu voioșie de al treilea, și care a readus pe marele ecran capodopere ale cinematografiei pentru spectatorii mici și mari.

Privesc spre viitor, prin inaugurarea sălii HeyLED VIP+ din incinta cinematografului multiplex din Electroputere Parc, prima utilizare a acestei versiuni de echipament în Europa.

Tehnologia HeyLED propune un tip de ecran de ultimă generație, care ne dezvăluie un negru pur și implicit, contrast și luminozitate sporite, rezultatul fiind o coloratură cum n-am văzut până acum.

Un ecran HeyLED este alcătuit din 110 cabinete LED, având dimensiunile de 10 X 6 metri și însumând 2,2 milioane de pixeli.

Datorită nivelului de negru cauzat de reflexia scăzută, poate asigura și o imagine de înaltă calitate chiar și când există lumină ambientală, permițând folosirea sălilor de cinema și pentru alte tipuri de proiecții.

Puteți citi mai multe detalii pe site-ul celor de la Inspire Cinema, iar eu o să mă concentrez pe senzațiile-mi proprii sau pe care le-am observat la cei din jur în contact cu această tehnologie.

Pentru exemplificare, ni s-a arătat un videoclip în două versiuni, bidimensională și tridimensională. Dacă prima era impresionantă în sine, la cea de de-a doua am auzit exclamații care îmbinau surpriza cu încântarea, cum probabil a smuls trenul fraților Lumiere când l-au asmuțit asupra publicului acum mai bine de o sută de ani.

Cât despre autorul acestor rânduri, pe măsură ce se acomoda cu aproape supranaturala calitate a imaginii, începea să se lase în voia imaginației unor proiecții posibile, dacă nu chiar viitoare.

Oare cum ar fi acea superbă alegorie cu Deborah Kerr pe un asemenea ecran?

Sau acea aventură în Egiptul antic de care nu mă satur de când eram puștan?

Sau câteva pelicule ale unuia dintre cei mai meseriași regizori ai prezentului?

Și alte câte și mai câte.

Demonstrația cea mai amplă a fost o proiecție a filmului Bad Boys – Ride or Die, pe care organizatorii mărturiseau că au ales-o în lipsă de alte producții 3D relevante din această perioadă.

Însă s-a dovedit a fi o experiență spectaculoasă și foarte concludentă în privința imensului potențial al tehnologiei HeyLED.

Asta pentru că, spre deosebire de predecesorul Michael Bay, care prefera scene ample și explozii pe trei cvartale, regizorii Adid El Arbi și Bilall Falah au o abordare de proximitate, care te bagă în miezul acțiunii, pe direcția pumnilor sau în calea gloanțelor. Iar unghiurile inedite de filmare, inclusiv unele care au gâdilat nostalgia tuturor jucătorilor de FPS din sală, au ocupat tot ecranul acela amplu, întru sporirea adrenalinei.

Bineînțeles, tehnologia n-ar fi salvat un film nereușit, însă această a patra aventură a simpaticului tandem Will Smith – Martin Lawrence reușește să nu emane în niciun moment izul de ciorbă reîncălzită.

Trecerea inexorabilă a timpului nu i-a ocolit pe cei doi (parcă Will Smith iese mai bine aici), iar asta e pricină de diverse glume sau mecanisme narative, iar dacă tot e în floare corectitudinea politică în SUA, măcar e utilizată cu cap, pentru că avem un al treilea protagonist remarcabil în persoana lui Jacob Scipio alias Armando (știți cine e, dacă nu, mergeți de vizionați capitolul anterior), semn că importanța populației hispanice în America e un fapt incontestabil.

Pentru un film cu protagoniști de culoare (era să zic negri, dar nu vreau s-o pățesc ca arbitrul Colțescu), e remarcabil și câte glume cu înțeles echivoc sunt enunțate. Poate că Hollywoodul nu e pierdut cu totul.

Distribuția e întregită de dame bine și actori de toate palorile (Reggie rulz), toți gonind într-un iureș cinematografic despre corupție polițienească, traume ale trecutului și reconcilieri familiale.

Bad boys, bad boys
Whatcha gonna do?
Whatcha gonna do when they come for you?

Well, I’m gonna see them on a f*cking HeyLED screen, that’s what I’m gonna do.

Credit foto: Flori Manda, Kinga Dinnyes, Daniel Botea.

De la cine a învățat Serena să câștige și să țipe la arbitri

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe Serena Williams am văzut-o de multe ori câștigând și țipând la arbitri.

Tocmai de aceea, finala de la Wimbledon din 2019, când Simona Halep a bătut-o în doi timpi și trei mișcări a fost cu atât mai delicioasă.

Dar nu pot să nu spun și că atât Serena Williams, cât și sora Venus sunt două titanide ale tenisului, iar asta nu prin vreo apariție meteorică, precum Jelena Ostapenko sau Emma Răducanu (nu mă înjurați, dar puștoaica are nevoie să se așeze mental până să devină o mare jucătoare), ci printr-o longevitate extraordinară.

Dovada – cele două surori au jucat una împotriva alteia finala de la Australian Open în 2003, dar și în 2017, iar între aceste date fiecare dintre ele și-a trecut în cont un număr mare și foarte mare de turnee de mare șlem.

De unde vine această pohtă de glorie și capacitate de efort prelungit, fizic și mental?

King Richard ne propune ipoteza că artizan al acestui irepetabil succes de familie ar fi tatăl lor, un tip căpos nevoie mare, dificil spre insuportabil, dar dedicat și iubitor în felu-i aparte.

Dacă deja vi se pare că sună a film motivațional american, nu vă înșelați.

Pelicula regizată de Reinaldo Marcus Green este încă o mostră a uluitoarei abilități a Hollywood-ului de a lua o poveste reală, de a o simplifica și modela după o rețetă pe care tot mapamondul o știe și pe care nimeni nu o poate duplica și de a scoate din ea o odă închinată unor valori morale de care avem atâta nevoie, încât ne bucurăm să le vedem manifestându-se oriunde, chiar și în ficțiune.

Gândiți-vă la o scenă clasică, canonic-emoționantă.

Oricare.

Pun pariu 3 la 1 că o s-o găsiți și aici.

King Richard e insistent comparat cu The Blind Side și, pe undeva, paralela e îndreptățită.

Însă, spre deosebire de Sandra Bullock, care trece peste tot și toți precum un tanc blond, personajul lui Will Smith este departe de a fi vreo stihie a binelui, vreun spirit infailibil sau vreun pedagog impecabil. Actorul știe să își dozeze charisma de care beneficiază din oficiu, fie pentru a transmite o tiranie ermetică, fie pentru a lăsa să se întrevadă și fragilitatea omului care vine de jos și se găsește în situația de a interacționa cu aceia din cercurile înalte ale puterii.

E o versiune revăzută și adăugită a marelui său rol din The Pursuit of Happiness.

Multe scene sunt construite pentru a-l pune în valoare și a-i netezi drumul către Oscar, dar asta nu înseamnă că n-are rival într-ale interpretării.

De fapt, una dintre cele două mari calități ale filmului este că oferă multor actori momente de grație. Și, cum duelurile cele mai intense pe care le-au avut de înfruntat surorile Williams au fost chiar acelea care le-au pus față în față, cea mai serioasă competiție pentru atenție este între Will Smith și Aunjanue Ellis în rolul nevestei cu personalitate atât de solidă, încât până și cea mustind de obstinație a consortului face cucuie lovindu-se de ea.

Un alt aspect pe care l-am apreciat este că filmul n-a ocolit spinoasa problemă a preferinței către una dintre surori, fapt care, pentru cealaltă a însemnat un motiv în plus să aibă performanțe și mai și. Câte destine n-au fost oare direcționate de micile gesturi prin care părinții favorizează, imperceptibil chiar pentru ei înșiși, pe unul dintre copii.

Cine are avea de câștigat văzând King Richard?

Părinții, pentru că au ceva de învățat.

Copiii, pentru că ar avea ceva de învățat.

Părinții și copiii, pentru că au ceva de discutat.

Antrenorii și profesorii, pentru că au ceva meserie de furat.

Chibiții de la Oscaruri, pentru că au viitoare nominalizări de rumegat.

Da, sezonul 2022 se deschide treptat, noi să fim sănătoși, să îl dezbatem pe îndelete când îi va veni sorocul.

Și nu strică un pic de sport între timp.

Cum se strica o ispasire

By Iulian in Filme 0 Comment

Seven PoundsE imposibil sa nu-ti placa Will Smith. Are ceva copilaros (dar nu infantil) in figura si atitudine, ceva care se mentine de la film la film, indiferent de registru, fie el comic sau dramatic. Daca stau si ma gandesc, singurul rol al lui Will Smith care nu mi s-a parut reusit este unul pentru care a fost nominalizat la Oscar – Ali. Nu ca interpretarea sa n-a fost meritorie, dar nu s-au pliat prea trainic in mintea mea.

Seven Pounds incepe cu un Will Smith mai serios decat de obicei in rol de om chinuit de o fapta nasoala din trecut. Nu se fac eforturi prea mari pentru a o ascunde, insa scenariul si montajul fac tot posibilul pentru a imprima o atmosfera apasatoare si de a face din Will Smith un erou damnat, care isi urmeaza un plan ciudat menit a schimba vietile catorva necunoscuti, pe care ii urmareste indeaproape.

Printre acestia se afla si Rosario Dawson, o tipa care sufera de inima pe care protagonistul incepe sa o pandeasca, farmecul lui a la Hitch se exercita inevitabil si din asta rezulta o idila previzibila care pulverizeaza tot ce reusise filmul pana acum. In alte conditii, siropeala celor doi ar fi putut rivaliza cu ceva gen The Notebook, numai ca toate cusaturile sablonarde ale unei povesti romantice ies si mai abitir in contrast cu inceputul incarcat de emotie al peliculei. Rosario Dawson se straduieste onorabil in rolul tipei care face pe sarcastica, dar care in interior e plapanda psihic, insa eu nu m-am putut abtine sa nu-mi aduc aminte de dansu-i salbatic din Alexander si de harjonelile-i animalice in compania lui Colin Farrell. Barbatii sunt niste porci.

Spre final, cand planul lui Will Smith, care e usor intuit de la un moment dat incolo, Seven Pounds resusciteaza o parte din atmosfera apasatoare de la inceput si chiar capata accente inaltatoare.

Numai ca realizatorii au reusit sa strice si asta, adaugand inca o scena, inutila prin melodramaticul ei si inepta prin mini-efectul special care se voia a fi incununarea cathartica a povestii unei ispasiri. Procedand astfel, mi-au alterat impresia favorabila despre rolul episodic bunicel al lui Woody Harrelson si mi-au falimentat si cele de pe urma ramasite de investitie emotionala.

Misto drumul spre ispasire.

Misto drumul spre ispasire.

Despre ideea generala a filmului nu ma pronunt, poate ca pare exagerata, insa mi-a reamintit ceva din contemporaneitate, ceva ce ma enerveaza latent. Dupa ce a facut ce-a facut, a scapat de inchisoare si a promis ca se retrage din viata publica, Huidu da semne ca ar vrea sa se intoarca in prim plan – ba un nume pe generic, ba o aparitie fugitiva. Nenicule, nu adauga la toate pacatele tale si pe cel al nesimtirii, ca oamenii nu sunt prosti sa uite. Sau da?

 

Kramer vs. criza

By Iulian in Filme 2 Comments

the-pursuit-of-happyness-movie-reviewWill Smith are o soarta de invidiat. E si cantaret si dansator si actor. Daca nu-i merge una, ii merge sigur alta. Asa ca, relaxat fiind, le face pe toate bine.

Rolul din The Pursuit of Happyness vine sa-mi sprijine spusele. Un tata cu un copil de vreo cativa ani e parasit de nevasta si, aparent, de noroc. Ca agent de vanzari nu-i merge prea bine, ajunge sa nu aiba unde sta peste noapte, dar lupta neobosit pentru succes si pentru viitorul fiului sau, incercand sa patrunda intr-o firma de brokeraj. Interpretarea lui Will Smith face filmul, iar faptul ca pustanul chiar este progenitura sa asigura realismul interactiunilor dintre cei doi. Un Kramer vs. Kramer in conditii de criza financiara globala.

Ca mesaj, filmul mi-a dat de gandit. Generatia mea si a celor mai in varsta decat mine au crescut cu lecturi la scoala gen Puiul, La Vulturi, Fefeleaga sau Senin de August (pentru cei prea tineri, in povestirea asta, un baiat de maxim 10 ani e aruncat in aer impreuna cu un pod). Nu e de mirare ca suntem atinsi de morbul fatalismului, al neincrederii si al lipsei de vointa.

The Pursuit of Happyness dozeaza cat trebuie cantitatile de tragedie si comedie, iar rezultatul final inregistreaza victoria optimismului, nu debordant, ci retinut, dar sanatos.

Fericirea se castiga, nu e un dat.

P.S. Aveti aici Declaratia de Independenta. Macar sa stim de unde izvoraste mandria si puterea de a lupta a altora.

Ciufut, da’ bun la inima

By Iulian in Filme 2 Comments

EL si EA la Hancock; sa patrundem in gandurile lor:

EL: 200 biletele si 100 popcornul si sucul, plus banii de taxi. Offff….

EA: Offff! La altceva decat la film nu si-a gasit sa ma scoata!

EL: Dupa generic imi pun mana pe spatarul scaunului ei; sper sa nu apara niste pustani cretini in spate, ca imi strica toata schema.

EA: Ce dragut; e cu Will Smith. Super barbat, canta, danseaza, joaca bine. De ce sunt toti ca el luati?

EL: Super tare Will Smith; iar are atitudinea aia de copil imbecil din I, robot si Men in Black. Vad ca stramba din nas; daca nu ii plac astea de actiune, am pus-o!

EA: Uite ca e si cu Charlize Theron. O urasc, cum reuseste sa fie tot timpul asa de frumoasa? Vad ca si-a pus mana pe scaunul meu. Deci e un pic timid, va trebui sa il iau mai tare.

EL: Ce misto zboara Will Smith; in sfarsit vad si eu ceva firesc, nu ca Superman care zboara de parca ar avea un bat in fund.

EA: Charlize Theron si Will Smith au sigur o poveste impreuna, la cum se uita unul la altul. Lasa ca stiu eu… nu degeaba vin toate colegele la mine sa le sfatuiesc in amor; parca as fi Hitch, he he. Vad ca incepe sa ii placa filmul. Offf, trebuie sa il ating intamplator cu mana.

EL: Acum e partea de vorbarie, dar macar nu sunt cele mai mari ineptii. Maine ce-am de facut: ma duc sa fac revizia la masina si la sala, apoi mai e ceva… aaa, trebuie sa ma duc pe la ai mei. Ptiu!

EA: Ce dragut… nu-mi imaginam ca filmul asta o sa semene un pic cu Casablanca. Eee, daca ar fi toti barbatii ca Rick, de drag ai sta cu ei!

EL: Ia uite si la asta! Zici ca e in Casablanca: nu stie pe care il vrea. Asa sunt toate… hait, m-a atins! O s-o iau de mana acum.

EA: In sfarsit, ajungem undeva, chit ca a durat atat; parca am fi in reclama aia la cascaval: pun pariu ca data viitoare o sa ma sarute, hihi!

EL: Vad ca ma lasa s-o iau de mana. N-o pup acum, sa nu creada ca sunt disperat.

EA: Ce final frumos! Hai ca, pana la urma, a fost un film dragut. Cred ca il las sa ma mai scoata in oras.

EL: Misto film, mai ales efectele. Daca nu mai vrea asta sa iasa cu mine, macar am vazut ceva ca lumea. Oricum, o sun poimaine.

Pe langa faptul ca are potential sa lege idile, Hancock e un film surprinzator de bun.