Am încercat să citesc Orbitor și n-am putut.
Am încercat să citesc Solenoid și n-am putut.
Am încercat să citesc Theodoros și nu doar că am putut, dar chiar mi-a plăcut.
Nu în sens absolut.
N-am fost copleșit de această realizare literară a lui Mircea Cărtărescu.
Mai degrabă am apreciat și gustat trufia indispensabilă de scriitor care l-a animat întru redactarea acestui mamut de 600 de pagini.
Cartea urmărește traseul prin viață și moarte al numitului, juma’ grec, juma’ valah născut în perioada fanariotă și crescut în cea a Regulamentelor Organice, care, după ce face piratul prin insulele grecești, ajunge rege al Etiopiei, unde o dă pe tiranie și sfârșește trăgându-și un glonț în cap.
Prea puțin importă personajul în sine, cât peripețiile lui fantastmagorice, prin care autorul își acordă ocazii cu nemiluita de a spune povești.
Iar pretextele sunt atât de străvezii, încât chiar îl pândeam pe Mircea Cărtărescu la cotitură, să îl prind cu ocaua mică și să îi demasc caracterul arbitrar al vreunei istorisiri.
Spre slava lui, scriitorul scăpă de fiecare dată, legând poveștile fără putință de a-i dibui cusătura.
Theodoros nu suscită vreun angajament afectiv prea mare, pentru că îți dai seama după vreo o sută de pagini că nu este despre personaj, ci despre creatorul său, care își acordă libertatea de a scrie despre ce și cum voiesc mușchii dumisale.
Zburătorul, viața interioară a reginei Victoria, relația dintre Solomon și regina din Saaba, Iancu Jianu, bisericile săpate în stâncă de la Lalibela și alte câte și mai câte, inclusiv, țineți-vă bine, Judecata de Apoi.
Pe toate Mircea Cărtărescu le răsucește și le îmbogățește cu o imaginație fecundă și cu un tupeu remarcabil.
Mai presus de toate este, totuși, capacitatea de maratonist stilistic.
Imaginați-vă un Nicolae Filimon altoit cu un fel de Gabriel Garcia Marquez, care ține șase sute de foi.
Aroma voit arhaizată e apăsată, ca tămâia din biserică, dar e îmbătătoare.
Mircea Cărtărescu știe că se pricepe și ne-o arată cât să ne iasă admirația pe ochi.
Dar trufia lui merge mai departe.
Din loc în loc strecoară poante prin care își râde de cititori pe înfundate, precum cea de mai jos.
Lăsați, dom Cărtărescu, că mai știm și noi un pic de carte și alte alea.
Altminteri, bravos, condeiere, halal să-ți fie!