Epopeea filmelor de odinioară are mulți protagoniști remarcabili, însă unii au fost acoperiți de un nedrept val de uitare.

Este cazul lui Paul Muni, un Scarface odios, un Louis Pasteur dedicat sau un Emile Zola înălțător.

Galeria creațiilor sale actoricești e lungă, dar ultimul său mare rol are ceva aparte, pentru că este emblematic pentru apusul unei epoci și răsăritul alteia.

The Last Angry Man este despre un doctor bătrân și plin de compasiune dintr-un cartier din Brooklyn, New York, care nu caută îmbogățirea, ci doar să îi ajute pe ceilalți, indiferent de venit sau clasă socială.

Are un nepot care nutrește ambiții să devină jurnalist TV și care, în încercarea de a-i convinge pe mai marii unui studio să-i dea ceva de lucru, se laudă cu unchiul cel generos și le propune să îl facă eroul unui fel de reality-show.

Doar că venerabilul slujitor al lui Hipocrate nu se prea sinchisește de a da bine pe micul ecran, ci doar de a face bine în afara lui.

Observați primele semne ale tranziției de la o eră la alta. Televiziunea e deja în casele oamenilor, iar cinematografia se luptă să îi reziste.

În plus, filmul regizat de Daniel Mann e alb-negru, în dulcele spirit al Hollywoodului la apogeu, însă nu mai vizează decoruri somptuoase, ci spații înguste, de mahala și cartier defavorizat.

Viața de huzur și dramolete a elitelor lăsa loc temelor sociale care vor deveni prevalente în decadele următoare.

Într-o lume care se concentrează tot mai mult pe aparențe și pe foloase de tot felul, personajul bunului doctor apare ca aparținând uneia apuse și iluzorii.

Iar această scânteie aparte nu se vădește doar în caracterizarea protagonistului, ci și în abordarea interpretativă a lui Muni.

Format în școala teatrală new-yorkeză de dinainte de avântul Metodei, e emfatic în manifestări și în dicție, dar niciodată exagerat.

Nu-i pasă de naturalismul actoricesc care câștiga tot mai mulți adepți în Cetatea Filmului, așa cum personajului său nu-i pasă de exigențele unei producții televizate sponsorizate și vorbește cum îi vine la socoteală.

Paul Muni nu vizează să fie realist în exprimare, ci memorabil în manifestare.

Și o face, iar universul acela tern și apăsat de nevoi în care are loc acțiunea este însuflețit de persoana sa.

Figura sa domină filmul, dar alte două reușesc să se distingă.

Una este a unui foarte tânăr Billy Dee Williams (Lando Calrissian din saga Star Wars), în rolul unui adolescent furios, semn că lumea filmului înțelegea deja zbaterea populației de culoare, rană veche și încă nevindecată a Americii.

Cealaltă este a lui Luther Adler, care îl redă înduioșător pe un confrate și prieten al protagonistului.

Amiciția dintre cei doi pare atât de veridică, încât ai zice că era aievea. Și așa și era, de fapt, pentru că pe cei doi actori îi lega o îndelungată activitate pe scena teatrului idiș din New York.

Știind acum toate acestea despre The Last Angry Man, titlul poate părea derutant.

Cine e supărat?

Dar poate că întrebarea mai bună este:

Ce înseamnă să fii supărat?

Să te revolți împotriva conformismului și nedreptății?

Dacă da, atunci nu strică să fim, măcar unii dintre noi, nițel supărați.