Prima data cand am dat peste Martin Amis, facea parte dintr-un teanc de carti luate de la biblioteca, in care mai erau Ian McEwan si Kazuo Ishiguro. Nu e de mirare ca, intr-o companie atat de selecta, romanul sau de atunci, Sageata timpului, n-a reusit sa-mi starneasca decat un palid interes; am ramas totusi cu impresia ca omul, daca vrea, poate mai mult astfel ca nu i-am dat erase din memorie. Zarindu-i intamplator ultima carte tradusa in romana, Casa Intalnirilor, mi-am zis: De ce nu? si am purces la citit.
Amis e contemporan cu noi, deci foarte constient de publicul pe care il ataca, astfel ca mai mult si-a dat silinta sa nu scrie un roman prost, decat sa scrie unul bun. Ca orice veteran din bransa, stie ca, daca scrii la persoana I, ai sanse mai mari sa il implici pe cititor, ca un tringhi amoros scalen da bine oriunde si oricand, ca daca te iei de modul cum au dus-o si cum o duc unii pe alte meleaguri vei starni compasiunea sterila a concetatenilor, ingredient necesar pentru un succes literar.
Un rus batran si muribund isi rememoreaza dragostea neimpartasita pentru o tipa cam vagaboanta, care, culmea ghinionului, se indragosteste de fratele lui, un tip sensibil, urat si firav. Relatia dintre cei doi frati e urmarita in timpul detentiei in Gulag (e prea spectaculos pentru occidentalul comod, ca sa lipseasca) si apoi dupa, cu toate traumele aferente.
Ata alba cu care e cusut totul se iveste inca de la inceput, cand personajul principal, un individ necizelat, cu cateva violuri la activ si cu cativa ani prin lagar, isi tine solilocviile cu un limbaj in care il recunosti de la o posta pe autor englez, fan declarat Nabokov. Elucubratiile despre trecutul, prezentul si 
viitorul Rusiei mi s-au parut de-a drepul deplasate prin oportunismul cu care urmaresc satanizarea apasata a unei natii (culminand cu paginile despre tragedia din Osetia de Sud). La urma urmei, ce nevoie mai am de patetismul gratuit al lui Amis, care sade fara griji in Anglia, cand am realismul frust al Annei Politkovskaia, care e rusoaica si care si-a mai luat si doua gloante pentru ce a scris?
Singurul merit al acestui roman e ca m-a obligat sa caut un cuvant in dictionar. De vreo cateva ori e amintit termenul solipsism, pe care l-am gasit explicat ca fiind conceptie filosofica potrivit careia pe lume nu exista decat omul si constiinta sa. Daca e pe-asa, atunci sper ca lui Martin Amis sa-i spuna macar constiinta ca a scris o carte mediocra.
