Mugurii totalitarismului

By Iulian in Carti 0 Comment

Atunci cand spui societate totalitara futurista, un reflex pavlovian te duce imediat cu gandul la 1984 de George Orwell. Impactul, justificat de altfel, al distopiei englezului, devenita carte cult, ascunde insa si nedreptatea facuta unui roman rus care poate revendica intaietatea in privinta abordarii tematicii dictaturii care suprima orice urma de individualitate si libertate personala.

Izvorat chiar din patria totalitarismului care l-a inspirat pe Orwell, Noi de Evgheni Zamiatin, a fost terminat in 1920 si a aparut integral in Occident, unde, la scurt timp, a emigrat si autorul. In Rusia, nici pomeneala sa aiba cineva tupeul sa-i propuna publicarea pana in 1989.

O atare inversunare devine explicabila dupa lectura cartii. La doua sute de ani de la un razboi mondial nimicitor, omenirea este izolata de natura in spatele unor ziduri transparente, care marginesc o societate strict organizata dupa principii matematice, la a caror respectare vegheaza Binefacatorul si Gardienii sai. Oamenii nu mai au nume, ci doar indicative, au timp liber controlat atent, iar, daca vor sa faca sex, au nevoie de o aprobare speciala, care vine pe niste cupoane roz. Individul nu este decat o parte infima a unui intreg, iar conceptul de familie este inexistent.

O astfel de societate simte nevoia sa isi exporte fericirea si in alte lumi, astfel ca demareaza constructia Integralului, o gigantica racheta cosmica, destinata colonizarii altor planete. Supervizarea acestui maret proiect ii revine lui D-503, personajul principal al cartii, structurata sub forma jurnalului sau personal.

La inceput omul, pardon, indicativul nostru are o viata care decurge ceas, dupa cum deducem din devotamentul netarmurit pe care il afiseaza fata de Statul Unic. Limbajul sau este, ca si in cazul distopiei orwelliene, cel mai bun instrument prin care incepem sa ne trasam mental dimensiunile cadrului totalitar. Traseul i se schimba insa, atunci cand o intalneste pe I-330, care are un comportament ciudat, sfidator, dar foarte seducator si care il destabilizeaza pe D-503, atragandu-l in mrejele unei conspiratii si declansandu-i simptomele unei maladii infioratoare numite „suflet”.

Cheia romanului, ca si in 1984, este revolta individului impotriva sistemului, numai ca, spre deosebire de Winston, personajul lui George Orwell, care e prezetat dintru inceput cu un capital de razvratire, protagonistul din Noi evolueaza. Zdruncinarea convingerilor merge mana in mana cu traseul sau de indragostit. Gelozia, incertitudinea, impotrivirea in fata ispitei sunt stari pe care D-503 le resimte organic si pe care Zamiatin le transpune cu un lirism care ar face cinste oricarui roman de dragoste.

Admirabil este insa ca scriitorul rus nu pierde fraiele naratiunii si, in ciuda caracterului preponderent introspectiv al cartii, povestea incercarii de a rasturna dictatuta dezumanizanta isi urmeaza cursul in mod firesc. Neavand suportul descoperirilor tehnologice care sa justifice opresiunea impotriva individului, Evgheni Zamiatin merge si mai in abstract, spre limbajul matematic, iar rezultatul este o proza de o prospetime perpetua.

S-a spus despre epoca noastra ca este cea a nihilismului, a contestarii valorilor traditionale. In cazul de fata, nu vad niciun pacat in a admite ca, alaturi de consacrata distopie 1984, exista si alta, mai veche si cel putin la fel de valoroasa.

Recenzie care participa la concursul BookMag.

De la rusi vine contrastul

By Iulian in Camera Obscura 0 Comment

tvs_rus_nsk_0171

Cand te apuci sa scrii despre rusi, trebuie sa o faci cu atentie. Daca exagerezi cu laudele, esti catalogat drept rusofil si ti se pune anatema de catre cei care au resentimente fata de colosul de la rasarit; daca te arati prea critic, ajungi in vizorul admiratorilor patriei lui Puskin, Aivazovski si Lenin. Greu, greu…

Aceasta ipostaza si asa ingrata e complicata de imaginea Rusiei contemporane, asa cum reiese din fotografiile lui Valeri Titievsky.

Daca, atunci cand va ganditi la Rusia, va aduceti aminte de paradele militare in care apar rachete mari, apoi foarte mari, apoi infricosator de mari, strajuite soldati care stau impietriti ore intregi, stati fara grija, mai exista asa ceva.

Daca, atunci cand va ganditi la Rusia, va sare in minte amestecul aiuritor de materialism feroce si spiritualitate profunda, stati fara grija, asa este.

Daca, atunci cand va ganditi la Rusia, va infiorati la imaginea unui popor care pune mana pe sabie cat ai clipi, dar care isi accepta nenorocirile cu o seninatate aproape inexplicabila, stati fara grija, asa este.

Daca atunci cand va ganditi la Rusia, vedeti o tara foarte indragostita de trecutul ei, dar care imbratiseaza cu lacomie toate viciile si deliciile contemporane, stati fara grija, asa este.

Incercati sa priviti fotografiile lui Valeri Titievsky in ansamblu si veti intelege ca Rusia ramane Rusia, ceva ce putem uri sau admira, dar nicidecum ignora.

Ce-ar fi fost daca…? (IX)

By Iulian in Ce-ar fi fost daca...? 0 Comment

Ce-ar fi fost daca Napoleon nu ar fi invadat Rusia?

Cel mai rapid raspuns care vine in minte e ca nu ar fi luat bataie, imperiul lui nu s-ar fi destramat si el nu ar fi sfarsit exilat pe Sfanta Elena. Anglia ar fi saracit rau de tot in urma Blocadei pe care Napoleon o instaurase impotriva sa si care, in ciuda imperfectiunilor, isi arata roadele, Rusia n-ar fi avut cum sa mai patrunda spre centrul Europei si ar fi ramas in aceleasi chingi de barbarie in care se afla in acea perioada, germanii, italienii si chiar romanii nu ar mai fi cautat cu atata ardoare sa-si realizeze unitatea nationala, pentru ca s-ar fi aflat oricum impreuna sub tutela napoleoniana.

N-am fi avut parte de grandiosul roman al lui Tolstoi Razboi si pace, iar figura lui Napoleon ar fi ramas in istorie asemanatoare cu a lui Stalin si i-ar fi lipsit acea aureola de geniu destinat caderii pe care o are si acum.

Brambureala rusofoba

By Iulian in Uncategorized 0 Comment

Prima data cand am dat peste Martin Amis, facea parte dintr-un teanc de carti luate de la biblioteca, in care mai erau Ian McEwan si Kazuo Ishiguro. Nu e de mirare ca, intr-o companie atat de selecta, romanul sau de atunci, Sageata timpului, n-a reusit sa-mi starneasca decat un palid interes; am ramas totusi cu impresia ca omul, daca vrea, poate mai mult astfel ca nu i-am dat erase din memorie. Zarindu-i intamplator ultima carte tradusa in romana, Casa Intalnirilor, mi-am zis: De ce nu? si am purces la citit.

Amis e contemporan cu noi, deci foarte constient de publicul pe care il ataca, astfel ca mai mult si-a dat silinta sa nu scrie un roman prost, decat sa scrie unul bun. Ca orice veteran din bransa, stie ca, daca scrii la persoana I, ai sanse mai mari sa il implici pe cititor, ca un tringhi amoros scalen da bine oriunde si oricand, ca daca te iei de modul cum au dus-o si cum o duc unii pe alte meleaguri vei starni compasiunea sterila a concetatenilor, ingredient necesar pentru un succes literar.

Un rus batran si muribund isi rememoreaza dragostea neimpartasita pentru o tipa cam vagaboanta, care, culmea ghinionului, se indragosteste de fratele lui, un tip sensibil, urat si firav. Relatia dintre cei doi frati e urmarita in timpul detentiei in Gulag (e prea spectaculos pentru occidentalul comod, ca sa lipseasca) si apoi dupa, cu toate traumele aferente.

Ata alba cu care e cusut totul se iveste inca de la inceput, cand personajul principal, un individ necizelat, cu cateva violuri la activ si cu cativa ani prin lagar, isi tine solilocviile cu un limbaj in care il recunosti de la o posta pe autor englez, fan declarat Nabokov. Elucubratiile despre trecutul, prezentul si viitorul Rusiei mi s-au parut de-a drepul deplasate prin oportunismul cu care urmaresc satanizarea apasata a unei natii (culminand cu paginile despre tragedia din Osetia de Sud). La urma urmei, ce nevoie mai am de patetismul gratuit al lui Amis, care sade fara griji in Anglia, cand am realismul frust al Annei Politkovskaia, care e rusoaica si care si-a mai luat si doua gloante pentru ce a scris?

Singurul merit al acestui roman e ca m-a obligat sa caut un cuvant in dictionar. De vreo cateva ori e amintit termenul solipsism, pe care l-am gasit explicat ca fiind conceptie filosofica potrivit careia pe lume nu exista decat omul si constiinta sa. Daca e pe-asa, atunci sper ca lui Martin Amis sa-i spuna macar constiinta ca a scris o carte mediocra.

Cartea care ucide

By Iulian in Uncategorized 5 Comments

Cartea Annei Politkovskaia, Rusia lui Putin, are potential sa zdruncine convingerile chiar si celui mai infocat rusofil. Insa, eu n-as recomanda-o in primul rand acestora, ci tuturor care au facut din coruptia, mafia si debandada din Romania motiv de jelanie permanenta si de scuza pentru esecurile personale.

Oameni buni, la noi e rau, dar la ei e ingrozitor! La noi, se fura prin comision, la ei, se fura un combinat intreg! La noi, justitia e partial aservita (da, ma incumet sa adaug un „partial”), la ei, e curata bataie de joc! La noi, exista conflicte interetnice, la ei xenofobia naste terorism, represiune si razboaie!

N-am uitat niciun moment ca Anna Politkovskaia era adversara declarata a lui Putin, dar subiectivismul ei paleste in fata unei evidente prezentate chiar si tendentios, iar stilul frust, jurnalistic al rusoaicei e exact suportul necesar pentru a dezvalui o Rusie fara cosmeticale mediatice.

Trebuie sa fii rea credinta sa nu-ti dai seama ca in fostul nostru „frate mai mare de la Rasarit” se naste o dictatura de tip nou, beneficiind de tot confortul unei economii capitaliste, dar care isi priveaza brutal grosul cetatenilor de libertatile unei democratii autentice.

La doi ani de la aparitia acestei carti, Anna Politkovskaia a fost asasinata in scara blocului in care locuia.

Faceti un efort si cititi o frantura din ceea ce poate ucide un om in Rusia zilelor noastre!