Cafteala motivationala animata

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc cate filme facute pe acelasi calapod am suportat de-a lungul timpului, ajung la concluzia ca sunt batut in cap, pentru ca uit de fiecare data ce ma asteapta.

Kung Fu Panda mi-a stimulat din nou aceste reflectii autoflagelante. Eroul principal este un Panda bun la inima, simpatic si total impiedicat (ca sa nu mai zic ca e si supraponderal), care viseaza sa ajunga luptator Kung Fu si care, dupa ce se pune in ‘njde mii de situatii penibile, se dovedeste a fi Alesul (Chosen One pentru anglofili), menit sa invinga raul si sa restabileasca binele in lume.

Ce-i drept, translatarea in lumea animalelor  acestei structuri narative arhi-mega-ultra-cunoscute e o idee draguta, iar efectele speciale sunt suficient de spectaculoase, incat sa uiti ca ai de-a face cu un Karate Kid pixelat si animat. Ca de obicei, vocile sunt ale unor nume grele, dar, sincer sa fiu, numai a lui Dustin Hoffman si a lui Jack Black mi s-au parut a iesi din banalitatea pe care multi actori o imprima unui astfel de rol (m-au dezamagit „Chichi” Chan si Angelina Jolie).

In timp ce priveam filmul si anticipam vreo 3-4 scene, mi-a picat fisa: cum as mai suporta eu un thriller dur si gretos cum e Seven, daca nu ar exista Kung Fu Panda, sa ma amageasca un pic in mod placut? Fiecare lighioana, oricat ar fi ea de urata si neinsemnata, are rostul ei pe pamant.

2 Comentarii

  1. OOOf Iulian, vorbesti ca o persoana fara copilarie. Tu nu te uitai la desene cand erai mic? Animatia nu e stralucita dar e muuult mai buna ca altele plus ca e relaxanta si funny. Nu totul trebuie sa fie hardcore.

    Reply
  2. Poate ca eram eu mai ciufut in momentul cand am vazut filmul sau poate sunt satul de aceeasi reteta pe care am mai vazut-o, sub varii forme, in cel putin alte 20 de productii.

    Reply

Lasa un comentariu.