Ciorba cu un pistol in prosop

Nu este titlul unei poezii de Gellu Naum, ci esenta unui film georgian foarte reusit, intitulat Grzeli nateli dgeebi (traducere aproximativa – In floare).

Ce remarci dupa doar cateva minute este apasata asemanare cu filmele noastre postrevolutionare; nu numai mediul fizic in care se desfasoara actiunea, adica blocuri sfoiegite, sali de clasa invechite sau strazi peticite, dar si cel uman, cu familii disfunctionale, copii lasati de capul lor si traditii inchistate, totul intr-un Tbilisi al epocii imediat ulterioare caderii comunismului.

Nu e o intamplare, pentru ca antologiile prezinta peliula regizata de Nana Ekvtimishvili si Simon Gross drept inspirata direct de Noul Val al filmelor romanesti. Cum ar fi zis tataie: Minunea resteului!

Regret insa sa spun, dar Grzeli nateli dgeebi depaseste fara prea mari dificultati creatiile cinematografiei mioritice, atat din punct de vedere plastic, cat si ideatic.

Avem si aici aceleasi cadre prelungi (operator de imagine a fost Oleg Mutu, colaborator al lui Cristian Mungiu pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile), dar, spre deosebire de filmele romanesti, unde le suporti, ca sa descoperi ca nu duc la nimic, aici fiecare scena evolueaza intr-o mica bijuterie de narativitate, emotie sau suspans.

Povestea filmului urmareste zbaterile inmuguririi adolecentei a doua fete, Eka (Lika Babluani) si Natia (Mariam Bokeria), similare in unele privinte, dar si cu laturi temperamentale diametral opuse. Una este introvertita si lucida, alta flirteaza deja cu masculii si le da peste nas cu aciditate. Fiecare dintre ele are conflicte interioare si exterioare de rezolvat, atat de precis redate de scenariul inteligent si lipsit de inflorituri al Nanei Ekvtimishvili, incat capata acea universalitate pe care numai un film mare o poate proiecta. Imaginati-va un Lady Bird la puterea a doua, plasat in blocuri de Craiovita (Militari, pentru bucuresteni si cei care nu sunt din Craiova).

Am citit undeva, insa astept sa-mi confirme cineva aceasta informatie, ca cele doua interprete nu sunt actrite de profesie. Pare credibil, avand in vedere varstele lor fragede, dar chiar si daca ar fi beneficiare de studii, prestatiile lor sunt excelente. In special Lika Babluani in rolul Ekai uimeste prin masca de placiditate pe care o spulbera cand si cand prin pusee de personalitate, totul culminand cu acel dans formidabil. Consistenta creatiei ei actoricesti nu e departe de a lui Casey Affleck in Manchester by the Sea, asa ca responsabilii cu Oscarurile ar cam trebui sa scormoneasca mai mult cinematogafia universala si sa pune bazele unor premii internationale pentru interpretare, nu doar pentru cel mai bun film strain.

Paradoxal, filmele romanesti se situeaza sub Grzeli nateli dgeebi deoarece le lipseste o trasatura anume, absenta altminteri imbucuratoare in viata reala – violenta. In pelicula georgiana, aceasta este prezenta la nivel aluziv si intruchipata de acel pistol care isi schimba posesoarele si care genereaza tensiune prin simpla sa existenta ipotetica.

Aici am fost din nou victima miracolului numit arta – un obiect fictiv, care de cele mai multe ori nici nu apare ca atare pe ecran, mi-a starnit mie, fiinta in carne si oase, emotii pe care le-am resimtit organic.

Le recomand, asadar, cineastilor romani, sa nu se impauneze cu faptul ca au lansat o noua moda in lumea filmului, ci sa ia aminte ca acestea se adreseaza unei multitudini de trairi, nu doar deznadejdii.

Lasa un comentariu.