N-ai ce-i face lui Cosbuc

Ca Bogdan Georgescu are o galceava cu metehnele societatii romanesti stiam din productiile sale anterioare care au poposit si la Craiova – Antisocial si #minor.

Asa ca premisa din Retroelectro a venit ca o completare inevitabila: in judetul Bistrita-Nasaud li se transmite o directiva scolilor sa il celebreze pe poetul George Cosbuc, iar directorii si cadrele didactice se dau de ceasul mortii cu durata redusa a manifestatiilor astfel rezultate.

Ce am remarcat rapid la aceasta piesa este registrul diferit de precedentele: fata caracterul minimal al scenografiei si inclinatia catre un dialog care il pastiseaza si ingroasa subtil pe cel din realitate, aici recuzita e mai ampla, interpretarile orientate spre gaguri fizice si non-verbale, iar tonul apasat pana la exagerare.

Dupa un inceput promitator, in care am avut prilejul sa le admir impreuna pe unele dintre cele mai importante talente feminine ale noii generatii – Iulia Colan, Ramona Dragulescu, Raluca Paun, Costinela Ungureanu si Ioana Manciu (ordinea este absolut intamplatoare, doamnelor, nu vreau sa isc un nou razboi troian) – a urmat o ampla desfasurare in contrapunct, in care poezii celebre ale lui Cosbuc sunt puse in scena intr-un parodic mod literal, care mi-a demonstrat ca fac parte dintr-o generatie privilegiata, aceea care nu se agata intr-atat de valorile nationaliste ale patriei, incat sa nu guste ideea (precum cei mai in varsta din sala), insa suficient de cunoscator al valorilor nationale, incat sa pricep despre ce este vorba (cum nu reuseau foarte bine unii dintre tinerii din public).

Daca ma intrebati pe mine, aceasta bucata este superflua si dilueaza satira altminteri meritata. Ceva tot am extras din ea, totusi: ca la Craiova avem actori cu o mare disponibilitate spre comedie si cu abilitati fizice de invidiat. Campion la acest capitol este Claudiu Mihail, ale carui giumbuslucuri mi-au smuls o apreciere pe care o credeam rezervata dansatorilor precum aceia pe care i-am vazut la 11plus1 independent/contemporan.

Cand piesa revine la matca si la manifestatia propriu-zisa, isi atinge zenitul prin doua momente. Unul este auditia piesei Numai una a celor de la Talisman (folosita tot in batjocura, dar care tot faina mi se pare si pe care am ascultat-o de vreo cinci ori cat timp am scris textul asta), ocazie cu care i-am urmarit grimasele lui George Albert Costea si m-am procopsit cu un deliciu de neuitat. Al doilea este prezenta lui Alex Calangiu, politician de tip fante de mahala (a se citi cocalar), ale carui manierisme si discurs catavencian adus la zi mi-au smuls hohote de ras, desi n-am inteles de ce am fost printre putinii cu reactia asta.

Prea mult noima in economia piesei n-am vazut in ultima scena, insa e ingenioasa si duioasa multumita unui detaliu pe care nu vi-l zic si a incheiat frumos un spectacol la care m-am distrat si de la care am ramas cu o concluzie:

Poti sa il iei la misto cat vrei pe George Cosbuc, insa versurile lui tot extraordinare raman.

Fotografiile ii apartin aceluiasi minunat cronicar vizual al scenei craiovene – Albert Dobrin.

Lasa un comentariu.