Rasplata rabdarii

Multe din facultatile cognitive pe care ni le-am dezvoltat vizionand mii de minute de filme hollywoodiene sunt inutile cand te apuci sa te uiti la Stalker al lui Andrei Tarkovski.

In primul rand, simtul alertei destinat asimilarii imaginilor ultra-dinamice sau exploziilor de lumina si sunet poate lancezi linistit, pentru ca Stalker are cadre prelungi, specifice artei lui Tarkovski, pe care le poti examina in detaliu si de care te poti minuna pe indelete. Vizualul este covarsitor in acest film si, chiar daca va enerveaza toate celelalte aspecte, adunati un pic de rabdare pentru a experimenta ceva unic din acest punct de vedere.

Apoi, memoria se poate odihni, pentru ca nu are multe personaje de tinut minte (Calauza, Profesorul si Scriitorul), actiunea nu are schimbari dramatice si evenimente contradictorii, ci este o curgere lenta si continua, o descindere in abisul constiintei umane, intermediate de o capodopera a cinematografiei universale (ce placut este sa poti folosi acest cuvant fara teama de exagerare).

Mai mult, setea de cunoastere va fi nevoita sa se astampere in alta parte, pentru ca Stalker, lasand la o parte faptul ca este inspirat dintr-un roman SF, Picnic la marginea drumului de Boris si Arkadi Strugatki, nu este vreo proiectie clara a vreunei situatii reale, asa cum se intampla in cartile lui Orson Scott Card. Nici argumentul ca filmul este o alegorie a dezumanizarii si despiritualizarii din Uniunea Sovietica nu ma poate convinge pe deplin ca Tarkovski s-a lasat purtat numai de porniri disidente cand a facut acest film.

Nu in ultimul rand, spiritul cautator de intelesuri definitive va avea de suferit, pentru ca, pe sleau fie spus, ori te crezi prea destept, ori esti de rea credinta, daca afirmi cu tarie ca ai priceput ceva clar din Stalker.

Toate cele spuse mai sus nu trebuie sa va lase insa impresia ca, vizionand acest film, veti fi intr-o stare de prostratie. Dimpotriva, Stalker este provocator si va incita un teamwork consistent al multor altor facultati intelectuale.

Despre poveste aproape ca mi-e teama sa scriu, ca sa nu o simplific exagerat. Langa un oras industrial cenusiu si apatic, exista o ZONA, in care puteri supranaturale, extraterestre au darul de a implini orice dorinta celor care stiu sa le intre in voie. Profesorul si Scriitorul il naimesc pe Calauza sa ii conduca in aceasta ZONA. In ciuda impotrivirii acerbe a sotiei, atras de inefabilul unor experiente anterioare, acesta accepta sarcina.

Nu sunt foarte multumit de acest rezumat, dar n-am ce-i face, iar cei care sunt familiarizati cu proza fratilor Strugatki (care semneaza si scenariul) stiu foarte bine despre cei doi ca sunt foarte versati in a buimaci cititorul/privitorul, momindu-l si oferindu-i atat de putin, incat aproape il obliga sa-si construiasca propriul univers.

Stalker este precum o cladire gigantica ramasa neterminata, pe care o desavarseste imaginatia fiecaruia. Unii o vad cu turnulete de tabla, altii cu peretii de sticla, iar altii ca pe un bloc de beton. Oricum ar iesi, tot are ceva grandios.

P.S. Mi se pare ca o replica din Inception se potriveste de minune relatiei dintre realizatorii lui Stalker si privitorii lui:

We create the world of the dream, we bring the subjects into that dream and they fill it with their secrets.

6 Comentarii

  1. Eu doar scriu si ceilalti aleg daca sa citeasca sau nu, daca sa le placa sau nu. E cea mai sanatoasa cale cu putinta, in opinia mea.

    Reply
  2. Si restul de 51% in ce consta?
    O sa-ti dau acelasi raspuns, dar formulat altfel. Scriu intai pentru mine, pentru a-mi exersa abilitatile de comunicare, iar placerea si aprecierea (sau inversele lor) din partea altora vin ca bonus, constand in satisfactie, necesara in viata de zi cu zi, si in studii de caz asupra personalitatii lor.

    Reply

Lasa un comentariu.