Nu se cuvenea să las 2021 să se sfârșească fără să vă spun și despre cele mai recente lecturi de pe de-a pururi incitantul tărâm al SF-ului.
Rogue Moon – un roman scurt la stat, dar nu și la sfat, care este construit în jurul unui concept de teleportare prin care un individ este descompus într-un laborator special și expediat particulă cu particulă pe Lună. Problema este că, uneori, rezultatul selenar prezintă minuscule diferențe față de versiunea terestră, mai ales la nivel de personalitate. Aici este punctul de maxim interes al cărții, cel care suscită reflecție, chiar și după ce ai dat ultima pagină. Autorul Algis Budrys încropește și un pretext al acțiunii – explorarea unui monolit misterios pe Lună – dar mai interesante sunt interacțiunile umane de pe Pământ, care au aerul unei piese de Arthur Miller, pline de angoasă și tensiune lubrică. Oare dacă un singur neuron din miliardele pe care le am ar fi diferit, aș fi un alt om? Un răspuns pe care nu cred că l-a găsit nimeni deocamdată.
The Female Man – un roman care se califică spre a fi categorisit drept SF prin suprafața narativă, pentru că altfel nu decât este un extraordinar manifest feminist, care mie, unuia, ca bărbat, mi-a oferit șansa nesperată să pătrund în cele mai intime resorturi ale unei persoane de sex opus animate de o asemenea ideologie. Există universuri paralele, iar în fiecare dintre femeia se manifestă diferit: undeva e o asasină într-o societate în care cele două sexe sunt într-un fel de Război Rece, altundeva există o planetă populată doar de femei (partea cea mai inedită și mai savuroasă a cărții), mai e și lumea noastră de ani ’70, cu o femeie captivă a convențiilor pe care i le impune chiar și propria familie și parcă să zic că ar mai fi cel puțin încă un personaj, dar Joanna Russ le amestecă și le suprapune în așa hal, încât n-am avut încotro decât să îmi dau seama că sunt extrapolări ale tuturor direcțiile de acțiune ale mișcării de emancipare ale urmașelor Evei din epoca redactării cărții. Remarca misogină că acest talmeș-balmeș este tipic feminin e contrabalansată de sincera plăcere pricinuită de umorul și incontestabilul har literar al scriitoarei. Nu știu dacă aș suporta să ascult pe viu asemenea lucruri, dar de citit aș face-o oricând.
Dune Messiah – după ce am văzut grandiosul Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, știind că următorul film va include atât restul din primul roman al lui Frank Herbert, cât și pe acesta, al doilea din trilogie, mi-am zis să fiu în temă și să-l citesc înainte. Spre deosebire de predecesorul literar, aici autorul n-are nevoie să ne introducă în complexa și fascinanta ecologie a planetei Arrakis, partea mea favorită din Dune, așa că are spațiu pentru o urzeală extrem de complicată de intrigi și filosofii ale puterii și prefacerilor pe care le induce personalității. Acțiunea e uneori prea obositoare, alteori prea îmbâcsită, dar personajele, chiar și episodice, sunt excelent creionate, iar abilitățile lor supraomenești se ciocnesc în moduri titanice. Sunt atât de curios cum va reuși regizorul canadian s-o scoată la capăt cu provocarea asta, încât deja număr lunile până în 2023, când e planificat a apărea Dune: Part Two.
Picnic la marginea drumului – în lumea binoamelor carte-film, acesta este unul dintre rarele exemple când timpul a înclinat ușor balanța în favoarea creației cinematografice. Deși am fost și eu copleșit de Stalker (Călăuza) lui Andrei Tarkovski, sunt aici să repun în drepturi acest roman al fraților Arkadi și Boris Strugațki. Citindu-l, primul lucru pe care l-am remarcat a fost că, deși recunoști rapid personajele din film și incursiunea lor în Zonă, poezia lentă imaginată de regizorul rus este doar o parte din roman, care nu își propune să fie liric, ci sugestiv. Cu umorul și inteligența care mi-erau cunoscute mai ales din Trilogia Progresorilor (la rându-i parte a Universului Amiezii), cei doi frați-autori te aruncă în mijlocul unei lumi subterane, a profitorilor și ghizilor și escrocilor care își duc existența exploatând interesul omenirii întregi pentru artefactele pe care o misterioasă civilizație extraterestră le-a lăsat în urmă după o fugitivă vizită pe Pământ. Nimic nu e descris explicit, e nevoie să-ți dai seama de tot contextul general din frânturi de conversații și aluzii. Nu e o lectură facilă, nu e o lectură care să placă în sens de divertisment pur, însă senzația permanentă pe care am avut-o era că mă confrunt cu o carte mare. Descrierea pericolelor care emană din Zonă este atât de similară cu mărturiile victimelor accidentului de la Cernobîl, încât am verificat de mai multe ori și de fiecare dată rezultatul a fost același – Picnic la marginea drumului precedă catastrofa cu cincisprezece ani. Uneori literatura SF este înfricoșător de apropiată de clarviziune.
