Promisesem odata ca ii voi rula pe toti scriitorii nobelizati in ultimii zece ani. Dupa cum probabil v-ati dat seama, nu m-am tinut de cuvant, dar o palida incercare tot voi face ca sa imi spal rusinea.
Jose Saramago e unul dintre cei care au primit inalta distinctie si care intra asadar sub incidenta ochiului meu critic. Care, dupa ce am citit Eseu despre orbire, mi-a devenit mult mai scump, asa de scump incat m-am jurat ca nu il mai ostenesc vreodata cu carti proaste. Nu e cazul acum. Scriitorul porneste de la o premisa pe atat de simpla, pe atat de generoasa in dezvoltari: ce-ar fi daca oamenii ar incepe sa orbeasca subit, ca si cum o epidemie s-ar raspandi in randul lor. Saramago refuza perspective apocaliptice, gen Godzilla sau Armageddon; e interesat mai mult de drama personala, fizica si imediata. Pentru a face cat mai credibil, si deci apasator, spectacolul grotesc al oamenilor ajunsi in situatia de a defeca pe unde apuca, Saramago uzeaza eficient de puterile sale de autor-demiurg: lasa capacitatea de a vedea unei singure persoane, mai precis o femeie, pentru ca tabloul mizeriei umane sa fie filtrat si de sensibilitatea specific feminina.
Pana acum, toate bune si, mai mult sau mai putin, frumoase. Numai ca Saramago are niste ambitii suplimentare de a-si obosi cat mai mult cititorul. Se vorbeste mult in Eseu despre orbire, dar n-o sa vedeti vreo linie de dialog, cat de mica. Intre replicile a doua sau mai multe personaje, punctul e folosit cu zgarcenie si virgula e la putere. Asa ca, daca pierdeti sirul, recomandarea mea e sa reluati ultima pagina citita, ca sa recapitulati firul epic. Eu unul asa am impacat comunicarea pe messenger cu coerenta lecturii.
Cu mari idei nu am ramas eu de pe urma cartii lui Saramago, numai ca imaginatia mea a primit un sut de a explora o ipoteza tulburatoare. Asa ca ii zic si eu portughezului ce i-a zis Steve Martin lui Merryl Streep despre un rol al ei: M-ai facut sa gandesc si pentru asta n-o sa te iert niciodata!
Misto recenzia.
As avea de adaugat ca in „Eseu despre orbire” Saramago renunta la mai mult decat linii de dialog. Niciun personaj nu are nume, cu toate astea stii tot timpul exact la cine se refera, si cand.
De bine!
Mă pot lăuda ca îţi calc pe urme? Da, pot, pot! Intrigat de acuzele de favoritism politic pe care le-a primit cu vârf şi-ndesat, am purces în a-l citi pe un alt laureat al Nobelului, şi anume Orhan Pamuk. Deocamdată îmi scald intelectul în „Fortăreaţa Albă”, până acum un roman facil, cu puţine şi uşor-descifrabile simbolisme. În următorul volum îmi pun însă mari speranţe, şi-anume „Cartea Neagră”.
Wikilife, eu nu sunt cine stie ce somitate, ca sa te lauzi ca imi calci pe urma, dar oricum sunt incantat ca vad ca lumea citeste.
Sunt de acord ca in romanul lui Saramngo, vocile sunt bine individualizate si le recunosti desi sunt amestecate in ultimul hal.
Iulian, elimina n-ul ala din Saramango ca n-are ce cauta acolo 😛
Mie mi-a placut foarte mult cartea. Atat de mult, incat o pot incadra la categoria „favorite”. Cel mai mare atu mi s-a parut forta scrisului. Mie, cel putin, mi-a transmis niste emotii foarte puternice. Acum depinde si pana unde merg imaginatia si empatia fiecaruia.
Multam pentru atentionare, Anda, am corectat. Daca iti vine sa crezi, am trait ani de zile cu impresia ca il cheama Saramango. Asta e cand nu privesti cu ochii, ci cu mintea. Cred ca o sa scriu si eu un al doilea eseu despre orbire.
mie imi pare rau ca nu am apucat sa citesc Evanghelia dupa Isus Cristos, oare cum a scris un ateu si comunist declarat?