Lawrence cel mic

By Iulian in Filme 0 Comment

Calitatea în cinematografie se răspândește precum coronavirusul, adică în toate părțile lumii.

De fapt, ca un gând fugar și malițios, de-aia nu avem noi prea multe cazuri (încă), nici de-una, nici de-alta.

Așa cum maladia a ajuns și în minunata Iordanie (sora mea știe de ce), tot de acolo provine un film deosebit, intitulat Theeb.

Povestea este plasată în același cadru temporal și geografic din Lawrence of Arabia, adică ținuturile stâncoase și aride din Siria istorică în timpul Primului Război Mondial, populate de beduini care se văd prinși în revolta împotriva stăpânirii otomane.

Personajul eponim este un băiețel din partea locului care, împreună cu fratele mai mare, îl acompaniază pe un ofițer britanic spre o destinație de pe linia de cale ferată Hedjaz.

Similaritățile cu epopeea regizată de David Lean se cam opresc aici, pentru că trama narativă nu se concentrează asupra europeanului, ci îi vizează pe indigeni și modul cum transformările și conflictele lumii înconjurătoare le ating valorile și modul de viață.

De aceea, din punct de vedere al caracterizării, micuțul Theeb este mai degrabă o figură tezist-simbolică, însă acestea sunt niște aspecte care pălesc în comparație cu extraordinara naturalețe a foarte fragedului interpret Jacir Eid Al-Hwietat. Ales, precum cea mai mare parte a distribuției, dintre oameni ai deșertului, fără experiență actoricească, protagonistul ne absoarbe atenția, precum solul arid care devorează o vremelnică perioadă de umiditate.

Iar această performanță de direcționare a câmpului nostru cognitiv este cu atât mai meritorie, cu cât cadrul natural în care are loc acțiunea este de o frumusețe răpitoare. De la Lawrence of Arabia, turiștii s-au îngrămădit nu doar spre magnifica Petra, ci și spre Wadi Rum, unde s-au filmat The Martian sau Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker, însă, chiar și așa, peisajele acestui comori a naturii mi-au părut de o splendoare neștirbită.

Există o zicală arabă:

Când Dumnezeu a făcut timpul, a făcut mult.

Ca urmare, Theeb ne propune o pendulare între perioade de acalmie și unele de intensă și meșteșugit realizată acțiune. În primele, ne delectăm cu expresivitatea tânărului Jacir Eid Al-Hwietat, iar cele din urmă, regizorul Naji Abu Nowar ne supune la tensiune și dinamism de western veritabil.

Filmul iordanian a fost nominalizat la Oscar, această Fata Morgana pentru cinematografia românească.

Dar, înainte să scrâșniți din dinți, nu uitați că piesaje frumoase avem, istorie zbuciumată avem, actori înzestrați avem.

Așadar, ce ne mai trebuie?

Nu să vă vină să credeți, dar tocmai o producție porcoasă precum Miami Bici are răspunsul:

Realizarea tehnică impecabilă.

Covid-19 nu intră pe urechi

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Recomandările instituțiilor medicale sunt să ne ferim a ne mai atinge ochii, nasul sau gura cu mâinile, pentru a reduce șansele de a ne pricopsi cu virusul care a dat peste cap omenirea toată.

Urechile nu apar în această ecuație a igienei, dar eu mă aventurez să spun că, după cel mai recent concert al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, a le supune la muzică de calitate este un dezinfectant psihic eficace și disponibil oricând, spre deosebire de cele lichide.

De salutat decizia strategică a organizatorilor spectacolului de a pune într-o carantină de două ore, fără a ne supune la teste de tristețe.

Mărturisesc, venisem chitit pe arhicunoscuta și arhiadorata Uvertură a operei „Bărbierul din Sevilla” de Gioacchino Rossini, care a fost un fel de vaccin cu adrenalină și serotononină, care te imunizează de gândurile negre și pe pregătește de tratamentul ce urma să ne fie administrat. Substanța activă a acestei irezistibile opere muzicale bufe a fost potențată de aerul jucăuș mediteranean al dirijorului Tiberiu Oprea.

În continuare, am fost mângâiați cu două compoziții liniștitoare, chiar și în momentele cele mai dramatice.

Concertul nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 de Max Bruch mi-a oferit prilejul să observ cum se manifestă o deplină stăpânire a meșteșugului unui instrument. Această demonstrație i-a aparținut violonistei Cristina Anghelescu, ale cărei modulații ale corzilor aveau tranziții imperceptibile, deși îmi ciuleam urechile mai dihai ca un doberman care adulmecă miasmele unui spărgător.

Nu cred că doar vremea sau oboseala unei săptămâni de lucru i-au conferit Simfoniei în Do major a lui Georges Bizet capacități soporifice. Trebuie să fi fost și frumusețea calmă pe care o degajă, o stare în care te găsești transpus în mod imperceptibil, dar pe care n-ai mai părăsi-o în veci.

Coronavirusul a intrat în viața noastră pe nepusă masă. Așa că, până îi descurajăm umbletul prin omenire, să ne dezinfectăm pe mâini, dar și la minte.

Săpunul e vital în primul caz, muzica în al doilea.

Credit foto: Octavian Ploscaru

Fundațiile monumentului (Robert Duvall)

By Iulian in Filme 0 Comment

Robert Duvall a fost Boo, a fost colonelul îndrăgostit de napalm, a fost taciturnul și eficientul Tom Hagen din seria The Godfather.

Are deja un monument maiestuos ca un grup statuar, în mijlocul căruia tronează și Oscarul pentru Tender Mercies.

Însă merită menționat rolul din The Great Santini, pentru că rar se poate găsi vreo mai ilustrativă mostră a ce e în stare să facă un actor mare dintr-un personaj altminteri schematic.

Protagonistul eponim e militar până în măduva oaselor, un războinic care extinde spiritul cazon și competitiv (bun în perioadă de război, nociv în vreme de pace) în toate sferele vieții, mai ales într-a familiei.

Acest teren de bătălie îl aduce într-un inevitabil conflict cu fiul cel mare, jucat cu deosebită expresivitate de Michael O’Keefe, care își trage o porție masivă din film, așa cum Niculaie deturnează interesul din Moromeții 2.

Lupta dintre un tată remarcabil și asupritor și odrasla care râvnește la libertate nu era o noutate la data realizării peliculei și n-a rămas neexploatată de atunci.

The Great Santini nu se distinge prin inedit și nici prin vreo mare coerență. Pe lângă pendularea cursorului dinspre Duval spre O’Keefe, scenariul mai atinge și vechea nevralgie a societății americane, discriminarea și segregarea persoanelor de culoare, prilej cu care îl descoperim pe excelentul actor de compoziție Stan Shaw într-un reușit și chiar complex rol de tinerețe.

Lui Robert Duvall i-am închinat însă acest omagiu și la el mă voi întoarce. Partitura îi este construită cu ambivalență, reliefând atât calitățile, cât și defectele unui om care respiră militărie și care nu se poate dezbăra de ea și ar fi putut foarte lesne aluneca fie pe panta caricaturalului, fie pe pe patriotismului deșănțat.

Însă Duvall pune calitate și vervă interpretativă în fiecare gest și replică, astfel încât nu m-ar mira să aflu că, în SUA, e dat exemplu de Democrați drept întruchipare a belicosului odios, iar de Republicani drept ilustrare a supremației americane într-ale apărării lumii libere.

Acest măreț și ridicol Santini mi-a adus aminte de Căpitanul Conan al lui Roger Vercel sau de un alt soldat pe care îl admiri și detești deopotrivă, Patton al lui George C. Scott.

Dracu’ de care avem nevoie când șubreda civilizație pe care am construit-o este în pericol să sucombe în fața lui tac-su, dar pe care l-am trimite pe pustii pe timp de pace.

Ce facem cu asemenea ipochimene?

Încercăm să le ținem de partea decenței cât se poate și le admirăm când le regăsim întrupate de actori magnifici precum Robert Duvall.

Pelerinaje nocturne

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

A existat în timpul concertului Unspoken de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova o piesă intitulată Three Pages of Green, care mi-a relevat pe deplin ce întruchipează jazz-ul.

E muzica unei plimbări solitare nocturne. Orașul este ușor învăluit în ceață, străzile sunt pustii. Solitudinea e asumată, nu e un blestem. E chiar o voluptate în a fi treaz în mijlocul unei lumi adormite. Umbletul pare fără țintă, însă te conduce spre destinație: întâlnirea cu spirite înrudite, care au ales aceeași cale a redescoperirii de sine în locul întâlnirii cu Morfeu.

Dar concertul care l-a avut în prim-plan pe trompetistul, Sebastian Burneci, acest Arturo Sandoval de România, cum îl numea adorabilul maestru Horia-Dinu Nicolaescu, nu mi-a prilejuit doar reflecții picturale, ci și constatări foarte practice.

În primul rând, cum de s-a putut ca formația de jazz (Cătălin Milea – saxofon și flaut, Teodor Petkov – pian, Mihail Ivanov – contrabas, Borislav Petrov – baterie) să se armonizeze atât de bine cu orchestra simfonică a Filarmonicii din Craiova? Că doar n-au avut tot timpul din lume să exerseze, nu? Singura explicație este plăcerea reciprocă de a cânta împreună, pe care am văzut oglindită pe chipuri și exprimată prin bătăile ritmice din picior.

Apoi, că tot l-am amintit pe Cătălin Milea, pe care l-am regăsit după eterala apariție ca membru al Arya Jazz Band, am putut contempla auditiv duelul celor două mari instrumente de suflat al acestui gen muzical – trompeta și saxofonul.

Cea dintâi are o sonoritate mai tristă, dar cel de-al doilea e mai vehement.

Cea dintâi țintește mai sus, dar cel de-al doilea tinde să iasă în față.

Amândouă sunt inima bivalvă a jazz-ului.

Acest tip de muzică mi-a părut întotdeauna tărâmul supremei improvizații, al celor care cântă fără a avea nevoie să fie dirijați. Așa că modul plin de nerv în care Simona Strungaru a condus întreg ansamblu muzical de pe scenă a ieșit și mai pregnant în evidență.

M-am dus la acest concert un pic suferind. Nu de coronavirus, ci de o răceală de-a noastră, neaoșă. Am tușit pe înfundate, măcinat de temerea că voi tulbura liniștea cohleară, dar și sufletească a celor din jur.

N-ar fi trebuit să îmi fac griji, pentru că toată lumea n-avea ochi, urechi și atenție decât pentru leacul preparat pe scenă.

Leac cunoscut și sub numele de muzică mare.

Credit foto: Daniel Botea

O privire în carte, două pe TED

By Iulian in Carti 0 Comment

Uitasem cum este să citești o carte de teorie!

Uitasem senzația aceea similară momentului când pășești de pe țărm în mare, iar densitatea apei îți surprinde creierul, obișnuit să nu întâmpine opreliști în motricitate.

Lucrarea lui Enzio Manzini, Designul, când toți suntem designeri, m-a provocat în exact acest fel.

Din fluxul abstractizat de idei al autorului, foarte coerent, după ce reușeam să îl deschid cu mintea ca pe o bivalvă, am extras câteva considerații de căror validitate nu mă îndoiesc.

Lumea, în forma și organizarea ei tradiționale, este zguduită de schimbările tehnologice sau climatice, așa că e nevoie de a găsi soluții sustenabile, dar care nici să nu aducă atingere valorilor noastre umane.

De aceea, merită amintit că subtitlul volumului este O introducere în designul pentru inovație socială. În felul acesta, a fi designer nu este o activitate rezervată celor care plăsmuiesc logo-uri sau decorațiuni interioare, ci se referă la oricine are nebunia frumoasă de a veni cu o inițiativă în folosul comunității, dar și curajul neabătut de a o pune în practică.

Enzio Manzini are milă de noi, cititorii, și ne mai oferă câte un răgaz de la melasa teoretică a cărții, prin câte un exemplu practic.

Însă, ca unul care urmărește cu aviditate prezentările de pe TED.com, vă recomand să alternați lectura cu vizionarea câte unui videoclip de acolo, deoarece inovația socială despre care vorbește specialistul italian își găsește pe acest neprețuit site o spumoasă diversitate a manifestării, care relevă cât de precis le-a surprins în analizele sale seci precum un Merlot.

Dintre toate formulările lui Enzio Manzini, una îmi stăruie în minte:

Bunăstarea incapacitantă.

O idee despre care se vorbește încă din vechime și care îi cad victime mulți dintre contemporani.

Viața e mai mult decât huzur.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură solicitantă ca un cantonament.