Era o vreme când eram înnebunit după Mario Vargas Llosa.

Începând cu Sărbătoarea țapului, m-am năpustit asupra a tot ce a scris, iar unele experiențe romanești au fost sublime, într-adevăr.

Dar am și constatat și-a pierdut, treptat, din acel suflu imperial al scriiturii și al tematicii.

Așa a trecut o bună perioadă de timp și nu l-am mai întâlnit.

Până la ultima sa carte, Vânturile.

E clar o creație a unui om bătrân.

E scurtă, e lamentația după o lume de odinioară, e descrierea clinico-literară a demenței, dar și a lipsei de control asupra vintrelor.

Dar, în același timp, în aceste doar 100 de pagini (o nimica toată față de colosalele Conversație la Catedrala sau Războiul sfârșitului lumii) l-am regăsit pe acel scriitor formidabil, care mă captiva și mă îngrozea cu acuitatea modului cum reda senzații fizice, trăiri psihice și perpetua lor interacțiune.

Vânturile e un test pentru cititorii care simt că îmbătrânesc.

Eu, din fericire, încă nu sunt atins de morbul uitării sau al flatulenței necontrolate, dar văd în jurul meu subtile degradări ale apropiaților mai în vârstă.

Iar Mario Vargas Llosa ne pune față în față cu acest inexorabil proces și o face atât de bine, încât unii l-ar putea detesta pentru asta.

Un compliment cel puțin la fel de mare precum premiul Nobel pe care, spre deosebire de alți confrați mai ghinioniști, a apucat să îl ia în cursul vieții.

Pentru un scriitor, a fost o viață ca la carte.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a mijlocit o posibil ultimă întâlnire cu unul dintre cei mai mari condeieri ai lumii.