Sunt câțiva miliardari din tehnologie care și-au pus în plan să atingă viața veșnică.

Nu știu dacă o să le iasă, așa că, deocamdată, fiecare dintre noi are nevoie, cum, necum, să înfrunte spectrul îmbătrânirii și al sfârșitului inevitabil.

Margaret Atwood e om, deci nimic din ce este omenesc nu-i este străin și are o vârstă înaintată (85 de ani), așa că e firesc să aibă asemenea preocupări, pe care le manifestă așa cum știe mai bine – în scris.

Old Babes in the Wood este o colecție de povestiri care, într-un fel sau altul, au legătură cu trecerea în neființă.

Cartea are trei mari secțiuni.

Prima este a unei naratoare de persoana întâi, sexagenară sau septuagenară, deducem, care deapănă diverse aspecte ale existenței alături de partenerul de o viață, cum ar fi amintirile care se estompează ale unor cunoscuți care nu mai sunt cu noi sau cursurile de prim-ajutor în caz că mai știi ce se poate întâmpla.

Cea de-a treia secțiune este a aceleiași naratoare, care a mai adunat ani pe răboj, dar care l-a pierdut pe cel care i-a fost alături timp de decenii.

În aceste două părți ale volumului adie un aer autobiografic, iar scriitura lui Atwood, la fel de reușită ca oricând, e mai melancolică.

Între cele două, însă, stă, ca într-un sandviș filosofic, o secțiune cu fel și fel de mici prilejuri de amuzament.

Al autoareai scriindu-le și al nostru citindu-le.

Un scriitor e oricum liber să-și lase liber imaginația, dar aici canadianca pare că așterne pe hârtie orice trăznaie îi trece prin cap, de la spiritism (cu Orwell!) la reîncarcare, adică tot despre moarte, dar mai la mișto.

Margaret Atwood ne demonstrează că poți înțelege moartea, dar nu e neapărată nevoie să o tratezi cu evlavie.

Ba chiar ajută să o iei un pic în răspăr.

E maximul pe care îl putem face împotriva ei.

Și să trăim o viață bună, bineînțeles.