Margaret Atwood | Caiet de insemnari

A privi moartea în față și din spate

By Iulian in Carti 6 februarie 2025 0 Comment

Sunt câțiva miliardari din tehnologie care și-au pus în plan să atingă viața veșnică.

Nu știu dacă o să le iasă, așa că, deocamdată, fiecare dintre noi are nevoie, cum, necum, să înfrunte spectrul îmbătrânirii și al sfârșitului inevitabil.

Margaret Atwood e om, deci nimic din ce este omenesc nu-i este străin și are o vârstă înaintată (85 de ani), așa că e firesc să aibă asemenea preocupări, pe care le manifestă așa cum știe mai bine – în scris.

Old Babes in the Wood este o colecție de povestiri care, într-un fel sau altul, au legătură cu trecerea în neființă.

Cartea are trei mari secțiuni.

Prima este a unei naratoare de persoana întâi, sexagenară sau septuagenară, deducem, care deapănă diverse aspecte ale existenței alături de partenerul de o viață, cum ar fi amintirile care se estompează ale unor cunoscuți care nu mai sunt cu noi sau cursurile de prim-ajutor în caz că mai știi ce se poate întâmpla.

Cea de-a treia secțiune este a aceleiași naratoare, care a mai adunat ani pe răboj, dar care l-a pierdut pe cel care i-a fost alături timp de decenii.

În aceste două părți ale volumului adie un aer autobiografic, iar scriitura lui Atwood, la fel de reușită ca oricând, e mai melancolică.

Între cele două, însă, stă, ca într-un sandviș filosofic, o secțiune cu fel și fel de mici prilejuri de amuzament.

Al autoareai scriindu-le și al nostru citindu-le.

Un scriitor e oricum liber să-și lase liber imaginația, dar aici canadianca pare că așterne pe hârtie orice trăznaie îi trece prin cap, de la spiritism (cu Orwell!) la reîncarcare, adică tot despre moarte, dar mai la mișto.

Margaret Atwood ne demonstrează că poți înțelege moartea, dar nu e neapărată nevoie să o tratezi cu evlavie.

Ba chiar ajută să o iei un pic în răspăr.

E maximul pe care îl putem face împotriva ei.

Și să trăim o viață bună, bineînțeles.

Cuceriri SF – Ediție de 8 Martie

By Iulian in Carti 8 martie 2024 0 Comment

Pentru că suntem pe 8 Martie, haideți să explorăm patru romane SF remarcabile scrise de femei, de altfel foarte bine reprezentate în acest gen literar.

The Heart Goes Last – ca autoare a trilogiei MaddAddam sau dipticului The Handmaid’s Tale – The Testaments, Margaret Atwood e deja un nume în Science-Fiction, iar această carte îi consolidează contribuția. Nu e un efort deosebit, dar scriitura e la fel de fluidă, narațiunea, la fel de coerentă, iar umorul, la fel de savuros (și de negru). Doi tineri, soț și soție, care trăiesc la limita subzistenței, acceptă să facă parte dintr-un proiect aparte – o colonie penitenciară cu jumătate de normă. De aici rezultă o sarabandă de încurcături, adultere, androizi, eutanasie și Las Vegas. O lectură incitantă și facilă, dar câtuși de puțin superficială.

Where Late the Sweet Birds Sang – acțiunea acestui roman scris de Kate Wilhelm începe într-un context similar celui în care trăim acum: poluare, încălzire globală, radioactivitate crescută (din fericire, aici încă nu stăm așa rău). Pentru a evita extincția totală, o comunitate dintr-o zonă rurală a Americii apelează la modificări genetice și chiar la clonare. Urmează o poveste care se întinde pe mai multe generații, în care vedem beneficiile conformismului, dar și tragedia lui și în care individualitatea apare preferabilă unei dictaturi, oricât de binevoitoare ar fi. Lirică și introspectivă, cartea dă mult combustibil reflecției.

Barrayar – deși urzeala imaginată de Lois McMaster Bujold aici începe de unde se sfârșește cea dintr-o carte anterioară, Shards of Honor, această carte se poate citi separat și pe nerăsuflate, aș putea adăuga. Protagoniști sunt Cordelia și Aral, ea străină, el localnic de neam pe pe planeta eponimă, care, în calitate de regenți ai numitei lumi, au de înfruntat intrigi, lovituri de stat și o sarcină cu complicații, ajutați de câțiva aghiotanți de încredere, propriile abilități și afecțiunea reciprocă nezdruncinată. Picaresc pe alocuri, brutal uneori, dar și amuzant în dese rânduri, romanul e foarte eficace în a-ți provoca dependență de Saga Vorkosigan. Eu, unul, știu că mă voi întoarce ea cât de curând.

The Falling Woman – ca și American Gods, câștigător de Hugo, acest roman de Pat Murphy figurează în această serie dedicată SF-ului, doar pentru că i s-a decernat Premiul Nebula, însă, tematic, precum cartea lui Neil Gaiman, depășește granițele unei simple fantezii și ne poartă prin meandrele sufletului omenesc, de acum și dintotdeauna. Urmărim două voci, mamă și fiică, regăsite după ani de despărțire, pe un șantier arheologic din Mexic. Mama trăiește în prezent, dar vede și trecutul civilizației Maya, ca și cum ar aievea, ajungând să meargă pe urmele unei preotese întru deslușirea misterului abandonării acelui oraș de către locuitorii săi de demult. Fiica descoperă treptat că are același dar al transmigrației. Fiecare dintre ele e muncită de demoni proprii și mai și intră în contact cu ai celeilalte. Dincolo de desăvârșită psihologie a personajelor, impresionează erudiția aplicată a autoarei, care redă impecabil atmosfera și tehnica lucrărilor arheologice și evocă sugestiv lumea apusă a civilizației precolumbiene. În noi nu e doar o viață. Sunt toate celelalte care s-au scurs.

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Cuceriri SF (25)

Cuceriri SF (26)

Cuceriri SF (27)

O distracție acuzatoare

By Iulian in Carti 6 ianuarie 2022 0 Comment

Penelopa (nu Cruz) a rămas în mentalul colectiv drept modelul de soție virtuoasă, care își așteaptă soțul cu răbdare și fidelitate și găsește tertipuri să îi îndepărteze pe pețitorii cu tupeu.

În The Penelopiad, Margaret Atwood pare hotărâtă să demonteze acest arhetip.

Și o face cu umor, sarcasm și inteligență, care ies și mai mult în evidență, dacă ești un pic familiarizat cu detaliile mitologice necesare, adică, de pildă, dacă faci parte din generația care s-a jucat Lapte gros în serile lungi de vară și a citit Legendele Olimpului de Alexandru Mitru în serile lungi de iarnă.

Ca în multe alte romane ale sale, Atwood dă glas unei naratoare la persoana I, dar nu de oriunde, ci din împărăția lui Hades însuși, sporind astfel potențialul comic al discursului. Tonul este înțesat cu același feminism lucid, care lovește în apucăturile nefaste masculine, dar nici nu ocolește practici păguboase sau iritante ale urmașelor Evei.

The Penolopiad n-ar fi decât o mostră de savoare și erudiție din partea autoarei, dacă n-ar ataca și un amănunt care trece deseori neobservat la lectura Odiseei. După ce personajul masculin eponim revine în Itaca și dă de pământ cu pețitorii care îi agasau nevasta și îi consumau averea, pune să fie spânzurate și doisprezece slujnice care pactizaseră (înțelegi mătăluță cum) cu respectivii, voit sau mai puțin voit.

Aici scriitoarea pune cea mai multă energie polemică și reușește să transmită cititorului acea senzație că aceste femei nenumite au fost victimele unei profunde nedreptăți. Iar pentru maximul de efect stilistic, uzează de un registru variat, de natură lirică, la fel de bine întors din condei precum creațiile în versuri din The Year of the Flood.

Remarcabil este că Atwood încearcă să deslușească această mică, dar profundă enigmă, neocolind nicio ipoteză, inclusiv pe aceea că Penelopa nu era chiar ușă de biserică.

Tocmai pentru că o admir atât de mult, îmi permit să îi adresez acestei imense figuri a literaturii contemporane o mică întrebare:

Distinsă doamnă, nu v-ați gândit că soarta tristă a acestor femei este poate prima mărturie a belelelor care cad pe capul colaboraționiștilor?

Au fost atenieni care au colaborat cu spartanii și au pățit-o ulterior.

Au fost francezi care au colaborat cu nemții și au pățit-o ulterior.

Au fost afgani care au colaborat cu americanii și au pățit-o ulterior.

Iată de ce miturile Antichității sunt încă vii.

În ele găsim cam tot ce trebuie să știm despre natura umană.

Femeile

By Iulian in Carti 8 ianuarie 2020 0 Comment

Exact acum şase ani îmi declaram înamorarea de scriitoarea Margaret Atwood.

Catalizatorul pentru un ataşament afectiv care n-a slăbit nicio clipă de atunci a fost tulburătorul roman The Handmaid’s Tale, despre a cărui poveste probabil ştiţi, deoarece a beneficiat de curând de o ecranizare pe care aceia care devorează seriale au numit-o de succes.

Nu m-a interesat transpunerea audio-vizuală, pentru că realizarea literară este vecină cu desăvârşirea, iar faptul că autoarea a avut îndrăzneala de a scrie o continuare nu a putut să-mi rămână străin, fireşte.

The Testaments vizitează din nou statul teocratic distopic Gilead, însă, de data aceasta nu ni se adresează o vocea feminină singulară, de un liric tragism şi sublimă nostalgie, ci trei, constituind tot atâtea fire narative care converg la un moment dat.

Dispersarea nu mai prilejuiește aceeaşi cutremurătoare elegie, însă generează mai mult dinamism, aşa cum femeile acestui secol sunt mai decise să nu mai lase dominaţia masculilor de tip Porc Barbă Albastră să se manifeste şi bine fac.

The Testaments se zbate inevitabil între constrângerile impuse de istorisirea anterioară şi încercarea de a o continue într-un mod care să satisfacă şi ideologia curentă. De aici rezultă două personaje convenţionale şi câteva viraje ale naraţiunii care sunt prea puţin plauzibile.

Doar Aunt Lydia se întrupează şi ne poartă prin roman cu autoritatea conferită de o viaţă plină, pe care o reconstituim ca un puzzle prin voia celei care îi dă glas.

Nu lipsesc, însă, toate celelalte calităţi prin care Margaret Atwood m-a sedus fără scăpare: stilul bogat, dar alert şi care nu se pierde în superfluu, umorul caustic şi superba capacitate descriptivă.

Se spune că, pe măsură ce înaintează în vârstă, omul devine mai înţelept.

Dacă e pe-aşa, atunci să avem încredere în puterea binelui, căci, după minunata deznădejde din The Handmaid’s Tale, ştie Margaret Atwood ce ştie, astfel încât să îmbine The Testaments cu parfumul optimismului.

Cuceriri SF (15)

By Iulian in Carti 9 februarie 2019 0 Comment

Nu, n-am abandonat niciodata preocuparea pentru romane SF, iar ca dovada, iata alte patru:

Tau Zero – o nava paraseste Pamantul cu un echipaj cosmopolit, strabate spatiul si timpul si ajunge chiar la un nou Big Bang. In tot acest timp, oamenii de la bord parcurg vechile povesti de dragoste, fractura si reconciliere care ne caracterizeaza specia de la aparitia ei. Titlul se refera la ceva legat de viteza navei, iar descrierile peisajului cosmic si ale proceselor fizico-astronomice din cadrul sau au fost atat de greu de zgariat la suprafata (nici nu se pune vorba de inteles deplin!), incat cartea lui Poul Anderson, desi scurta, mi-a ocupat mult timp. Recomandata celor care prefera „Hard Sci Fi”, dar hard de tot.

Anvil of Stars – o nava paraseste Marte populata de supravietuitorii de pe Pamant si strabate spatiul si timpul pentru a de urma celor care au provocat evenimentele din The Forge of God (nu va spun mai mult, ca sa nu va vaduvesc de a trai – da, asta e cuvantul – una dintre cele mai mari realizari ale literaturii SF). Si din punct de vedere al peisagisticii cosmice, dar si a micro-universului uman, seamana cu Tau Zero, insa Greg Bear isi acorda mai mult spatiu si timp (v-am facut cu ochiul, sper ca v-ati prins) pentru a a-si desfasura actiunea si conflictele epopeice. Desi ii lipseste aspectul compact si atmosfera cutremuratoare din The Forge of God, aceasta continuare are ritm, momente de inclestari grandioase si personaje pe care ajungi sa le cunosti intim si de care te atasezi. In plus, dupa emotiile abisale din cartea precedenta, eu insumi ravneam la revansa.

The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy – probabil ca va intrebati unde mi-a stat mintea, de nu v-am povestit despre acest roman legendar mai devreme. Banuiesc ca il stiti, asa ca n-are sens sa va plictisesc cu trama narativa, prea putin importanta, oricum, si care se continua pe cuprinsul a alte patru carti. Daca nu il stiti, insa, atunci faceti-va luntre si punte si cititi-l, fie ca sunteti pasionati de SF sau nu, pentru ca va va furniza antidotul suprem pentru orice angoasa existentiala: hohotele de ras. Douglas Adams a fost englez, asa ca mi s-a betonat parerea ca e ceva prin insulele alea, incat sa aiba un asemenea umor. Daca omul va ajunge in spatiu, sper sa aiba parte de situatii, personaje si interactiuni pentru cele din acest roman. Altfel, n-are niciun farmec.

MaddAddam – al treilea si ultimul roman din trilogia care a mai inclus Oryx and Crake si The Year of the Flood si aceea care mi-a dezvaluit-o pe cea mai tare scriitoare a prezentului: Margaret Atwood. Romanul de fata ne mai trece inca o data prin evenimentele care au condus la peisajul post-apocaliptic deja cunoscut, de data asta prin ochii personajului Zeb, dar si solutioneaza toate conflictele si firele narative ramase dezlegate din cartile anterioare. Ca de obicei, autoarea ne ofera prilejuri sa ne cutremuram, sa ne induiosam, sa radem si sa reflectam asupra ce inseamna viata noastra pe acest Pamant. Dupa cum ati observat, aceasta a patra pozitie este intotdeauna rezervata creatiei SF care m-a impresionat cel mai mult dintre cele prezentate. MaddAddam nu este aici pe cont propriu, ci drept exponent al seriei careia i-a imprumutat numele, iar omagiul este ca acele 11 Oscaruri pentru The Lord of the Rings: The Return of the King, adica se refera la trilogia in intregul ei. Mai mult nu-s vrednic a spune in cuvinte decat: Multumesc, Margaret Atwood!

Cuceriri SF (8)

By Iulian in Carti 12 martie 2016 1 Comment

A trecut cam multisor, dar iata ca inca patru romane SF mi s-au dezvaluit in toata complexitatea lor:

Speaker for the Dead – o creatie de referinta a literaturii science-fiction, dar pe care n-am gustat-o prea mult. Teoretic, este plasata in acelasi univers precum Ender’s Game, dar, in afara de personajul eponim si cateva referiri la sora sa si la matca pe care o ascunde, urmeaza cu totul alte idei. Foarte pe scurt, este o poveste macabra care se intinde pe mai multe generatii si care vizeaza ciocnirea unor specii, a oamenilor colonisti si indigenilor porcusori de pe planeta Lusitania. Modul cum se solutioneaza suspansul care se naste din evenimentele misterioase petrecute in aceasta lume mi s-a parut nesatisfactor, insa am apreciat aceeasi abilitate a lui Orson Scott Card de a creiona conflicte psihologice si pe cea mai noua pentru mine de a reda un ecosistem complex. Cel mai fascinant ramane, insa, conceptul de „vorbitor in numele mortilor”, care, dupa cate marturisea insusi autorul, este inspirat din practici existente in zilele noastre.

sf2

Les seigneurs de la guerre – o carte scrisa de un francez cunoscut in lumea SF-ului, Gerard Klein, care impresioneaza si descurajeaza prin aceeasi caracteristica: complicata urzeala narativa in care exista creaturi care strabat timpul inainte si inapoi, iar actiunea e oricum, numai liniara nu. Desi incurcata ca un ghem de ate care a incaput pe gheara unei pisici, aceasta poveste a unui soldat scapat de pe prabusirea unei nave, pierdut pe suprafata planetei dusmanilor rasei sale si angrenat intr-un conflict care transcende orice bariera temporala are pasionante rasturnari de situatie si momente puternice, preferatul meu fiind inscenarea prin care liderul pasaroilor este detronat din pozitia-i semi-zeiasca. Ca un intreg, Les seigneurs de la guerre este un interesant manifest anti-razboi.

sf1

The Year of the Flood – un demers inedit al superbei scriitoare Margaret Atwood, care prezinta o alta perspectiva asupra acelorasi evenimente din Oryx and Crake, de data aceasta din partea membrilor unui grup eco-hippie numit The Gardeners. Autoarea uzeaza de acelasi mecanism al narativitatii „de atunci si pana acum”, fara a mai reusi, insa, sa redea aerul dezolant si nostalgic din cartea anterioara. Ce mi-a placut in mod deosebit, totusi, este intreaga mitologie a grupului, cu predicile, imnurile si practicile ecologico-religioase, care nu sunt lipsite de umorul fin atat de specific lui Atwood. Remarcabil este si modul cum toate firele narative secundare deschise in Oryx and Crake isi gasesc continuari logice aici, fapt care ma face sa-mi doresc sa citesc candva si ultima carte a trilogiei, MaddAddam.

sf3

The Player of Games – un roman pe care nu ma sfiesc sa il numesc desavarsit, atat in forma, cat si in fond. Este al doilea pe care autorul, Iain M. Banks, il plaseaza in universul Culture, asa ca ar fi trebuit sa am probleme in a deslusi ce si cum, insa, gratie scriiturii impecabile, m-am cufundat in profunzimea lui cu nesat. Un mare jucator, plictist de lipsa de provocari, este convins prin mijloace nu foarte ortodoxe de catre un arhi-serviciu secret al lumii Culture sa se implice in mega-jocul Azad prin care imperiul cu acelasi nume, decadent si agresiv, isi stabileste ierarhiile la toate nivelele societatii, in care exista trei sexe. Intrigi, descrieri, desfasurari de jocuri, toate ii ies lui Banks. Mai mult decat orice, m-au incantat dronele, masini zburatoare inzestrate cu inteligenta, dar si apucaturi si purtatoare ale acelui tip de umor unic si irepetabil numit britanic. Nu voi sta departe de seria Culture prea mult timp.

SF4

Femeia

By Iulian in Carti 8 ianuarie 2014 5 Comments

Daca mai demult va spuneam despre cum a evoluat relatia mea cu Amelie Nothomb, acum va voi prezenta pe cea cu Margaret Atwood.

Atractia a fost puternica de la prima intalnire – o femeie stapana pe ea, care stie ce vrea si stie cum sa obtina asta. S-a despartit de mine, lasandu-ma cu o dorinta ardenta de a o revedea.

Nu s-a intamplat imediat, dar cand soarta ne-a adus din nou impreuna prin intermediul lui The Handmaid’s Tale, senzatia a fost si mai puternica. N-a mai existat noutate, insa intensitatea trairii a compensat asta cu varf si indesat.

Romanul e o poveste distopica scrisa la persoana I, a unei femei dintr-o societate viitoare dominata de barbati si viciile lor, in care reprezentantele sexului frumos sunt impartite pe roluri, protagonistei noastre fiindu-i rezervat cel de prasila. Acest cadru scandalos se dezvaluie treptat, iar feminismul lui Atwood, presupunand ca autoarea a fost manata de asa ceva, n-are nimic socant. Pana la urma, in aceasta constructie fictiva, femeile sunt cele care sufera.

Scriitoarea canadiana m-a sedus fara mila prin capacitatea-i uluitoare de a reda zvacnirile interioare ale unei persoane care a pierdut totul si care nu mai traieste decat din amintiri si dintr-o plapanda scanteie de viata. Daca data trecuta m-a atras intr-un labirint de planuri narative, acum doar m-a purtat de mana prin fluxul constiintei eroinei; am urmat-o, insa, hipnotizat de mersu-i scriitoricesc unduitor, caruia nu i te poti opune.

Cand m-am despartit de aceasta scriitoare, am ramas in dilema: Cu The Handmaid’s Tale a vrut oare sa le dea o palma morala barbatilor de pretutindeni sau le-a oferit in cheie criptata un tratat de intelegere a femeii, cu dorintele, angoasele si calitatile ei unice?

Nu stiu, dar nu face nimic, asa am un pretext sa ma intalnesc din nou cu Margaret Atwood.