La examenul de la capătul unei curs de scriere creativă, profesorul le adresează studenților următoarea provocare:
Scrieți un povestire care să conțină religie, dragoste și mister.
Prima care a predat lucrarea, pentru care a și primit un 10 cu felicitări, a fost o studentă, pe a cărei foie nu scria decât atât:
Dumnezeule, sunt însărcinată! Cu cine?
Glumă, glumă, dar exact capacitatea aceasta de a îngloba teme diferite și de a le face să fuzioneze este trăsătura de căpătâi și cea mai de preț a romanului Umbra vântului a lui Carlos Ruiz Zafon.
Un băiat orfan de mamă, fiu al unui anticar dintr-o Barcelonă care de-abia ieșise din sângerosul Război Civil, descoperă cartea eponină, scrisă de un misterios Julian Carax și pornește pe urmele tenebroasei și tragicei vieți a autorului, urmându-și, în același timp, propria devenire în adolescent și adult.
Umbra vântului e roman de suspans, e bildungsroman, e roman dublu de dragoste (una damnată, alta adolescentină), e roman turistic (Barcelona și locurile ei pitorești), e roman politic (teroarea franchistă), e roman gotic.
Aceasta din urmă ipostază merită o mențiune aparte, nu doar pentru paginile prelungi și reușite pe care Zafon le alocă descrierilor unor case lugubre și fantomatice, dar și pentru metamorfozele pe care aceste mecanism literar al spaimei l-a suferit de-a lungul timpului.
De la Horace Walpole și Castelul din Otranto am trecut la Wilkie Collins și Femeia în alb, apoi am traversat în luntrea lui Charon pe tărâmul cinematografiei cu The Innocents sau The Others, pentru ca trăirile rezultate de acolo să fie reactivate din nou prin proza din Umbra vântului.
Nu o să trec sub tăcere că romanul spaniolului e deseori îmbibat de o melodramă vecină cu telenovela și că personajele sunt cam plat reliefate.
Cu o excepție notabilă, totuși.
Fermin, omul străzi salvat de protagonist și devenit omul său de încredere, idiot genial, cu o limbariță pedantă și savuroasă și cu un trecut jamesbondian traumatizant.
Micile scăderi din Umbra vântului se risipesc, însă, în fața plăcere plăcerii susținute de a-l citi.
Totul pornește de la uimirea și curiozitatea unui copil în fața unei cărți.
Pentru câteva sute de pagini, acel copil am fost și eu.
Lector, intende: laetaberis: «Participă, cititorule, și vei găsi plăcere», acesta este incipitul unuia dintre primele romane occidentale. Și îmi vine mereu în minte când aud de plăcerea resimțită de cititorii români în fața romanului lui Carlos Ruiz Zafón, pentru că realizez cât de iubit a fost romanul de aproape toate categoriile de cititori și asta în ciuda faptului că acea plăcere e trunchiată; cei mai mulți nu știu că romanul, atunci când a fost publicat în Spania în ediția hardback avea și o coloană sonoră compusă de autor special pentru el, care se găsea pe un CD în interiorul romanului (Zafón era un bun compozitor și interpret de muzică pentru pian), iar muzica respectivă este delicioasă, jumătate din plăcerea lecturii. Din câte știu eu, în nicio țară nu a fost lansat volumul cu CD alături, nici în cele vorbitoare de limbă spaniolă, sau unde limba spaniolă e limbă oficială (altele decât Spania). Și e o pierdere incomensurabilă. Respectiva coloană sonoră se găsește însă pe youtube acum, și chiar dacă nu mai poate fi vorba de o primă lectură așa cum intenționase autorul, se poate face un mic experiment: citirea unui capitol sau a câtorva pagini din carte cu muzica pe fundal, în surdină. E cu totul altă experiență (nu știu dacă acest detaliu vă era cunoscut, caz în care comentariul este inutil, dar dacă nu, eu cred că pianul și cartea, aașa cum erau programate, imprimă o cu totul altă atmosferă și solicită simțurile în maniere mult mai rafinate). Aici este un link cu coloana sonoră: https://www.youtube.com/playlist?list=PLNeiyom4reIvlM8y8dUt43okOM4sSOdwp. Sper să vă placă atât de mult cât mi-a plăcut și mie…