Lady Agatha meets Lord Horace

By Iulian in Filme 0 Comment

Cârcotașii spun că Hercule Poirot al lui Kenneth Branagh și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul.

Eu spun că de-abia acum, cu A Haunting in Venice, a căpătat o viață a sa.

Precedentele două ecranizări ale nord-irlandezului – Murder on the Orient Express și Death on the Nile – aveau de dus greaua povară a unor predecesori iluștri.

Acum, Branagh este liber să se joace și o face într-un mod încântător.

Prima sa decizie inspirată a fost să mute acțiunea din tradiționalul conac englezesc într-un palat venețian.

Veneția!

Acest oraș fascinant, pitoresc la suprafață, dar lugubru în măruntaie.

Apoi, având și sprijinul intrigii în sine, plasate în preajma Halloweenului, a îmbogățit schema clasică a Agathei Christie – una, două crimuțe, suspecți blocați în același loc, aparențe înșelătoare și dezvăluiri bine dozate – cu o atmosferă parcă desprinsă dintr-un roman gotic clasic, cu fantome, blesteme și camere în care nu ești niciodată singur.

Și pentru că Veneția are deja propria-i moștenire de artă și decadență, Branagh-regizorul nu mai are nevoie să imprime mizanscenei acel luciu apăsat din precedentele pelicule, iar rezultatul este desăvârșit din punct de vedere estetic.

Funcționează această întâlnire între cerebral și mistic?

Ba chiar bine de tot!

Poate nu întâmplător, din noianul de scene memorabile ale filmului, una se distinge – prima întâlnire dintre Poirot și vorbitoarea cu morții jucată cu mult stil de proaspăt oscarizata Michelle Yeoh.

Material și spiritual, scepticism și superstiție, e practic tensiunea perpetuă în care ne desfășurăm existența.

Un duel de o grandoare discretă, prilejuit de farmecul a doi mari interpreți.

Nici ceilalți actori nu sunt de lepădat. Tina Fey, Kelly Reilly, Camille Cottin, Riccardo Scamarcio, Ali Khan, Emma Laird, Kyle Allen sau Jamie Dornan (care își perfectează reabilitarea de după Fifty Shades of Grey) compun acel colectiv de figuri interesante și dubioase indispensabil oricărui mister agathachristian.

Cât despre puștiul Jude Hill, mai să nu-l recunosc în acest rol de Dexter (cel din desenele animate) pe băietanul adorabil din Belfast. Kenneth Branagh nu l-a ales acolo doar pentru drăgălășenie, ci pentru un talent în toată legea.

A Haunting in Venice îmi va bântui gândurile ceva timp de-acum încolo.

Dar nu mă va înfricoșa.

Dimpotrivă, îmi va face plăcere.

Barcelona cea încăpătoare

By Iulian in Carti 1 Comment

La examenul de la capătul unei curs de scriere creativă, profesorul le adresează studenților următoarea provocare:

Scrieți un povestire care să conțină religie, dragoste și mister.

Prima care a predat lucrarea, pentru care a și primit un 10 cu felicitări, a fost o studentă, pe a cărei foie nu scria decât atât:

Dumnezeule, sunt însărcinată! Cu cine?

Glumă, glumă, dar exact capacitatea aceasta de a îngloba teme diferite și de a le face să fuzioneze este trăsătura de căpătâi și cea mai de preț a romanului Umbra vântului a lui Carlos Ruiz Zafon.

Un băiat orfan de mamă, fiu al unui anticar dintr-o Barcelonă care de-abia ieșise din sângerosul Război Civil, descoperă cartea eponină, scrisă de un misterios Julian Carax și pornește pe urmele tenebroasei și tragicei vieți a autorului, urmându-și, în același timp, propria devenire în adolescent și adult.

Umbra vântului e roman de suspans, e bildungsroman, e roman dublu de dragoste (una damnată, alta adolescentină), e roman turistic (Barcelona și locurile ei pitorești), e roman politic (teroarea franchistă), e roman gotic.

Aceasta din urmă ipostază merită o mențiune aparte, nu doar pentru paginile prelungi și reușite pe care Zafon le alocă descrierilor unor case lugubre și fantomatice, dar și pentru metamorfozele pe care aceste mecanism literar al spaimei l-a suferit de-a lungul timpului.

De la Horace Walpole și Castelul din Otranto am trecut la Wilkie Collins și Femeia în alb, apoi am traversat în luntrea lui Charon pe tărâmul cinematografiei cu The Innocents sau The Others, pentru ca trăirile rezultate de acolo să fie reactivate din nou prin proza din Umbra vântului.

Nu o să trec sub tăcere că romanul spaniolului e deseori îmbibat de o melodramă vecină cu telenovela și că personajele sunt cam plat reliefate.

Cu o excepție notabilă, totuși.

Fermin, omul străzi salvat de protagonist și devenit omul său de încredere, idiot genial, cu o limbariță pedantă și savuroasă și cu un trecut jamesbondian traumatizant.

Micile scăderi din Umbra vântului se risipesc, însă, în fața plăcere plăcerii susținute de a-l citi.

Totul pornește de la uimirea și curiozitatea unui copil în fața unei cărți.

Pentru câteva sute de pagini, acel copil am fost și eu.