Am avut un prieten care era membru al unei secte evanghelice.

S-a casătorit cu o ortodoxă, al cărei tată a avut ambiția să facă o nuntă mare, stridentă, ca doar i se mărita fata.

Rezultatul a fost că au existat doua săli separate.

Când mă săturam să ascult sârbe și hore, treceam la partea lui de petrecere, căci eram un obișnuit al familiei lui (foarte extinse, de altfel). Acolo, muzică de Bach sau Mozart pe fundal, mâncare vegetariană și spirit pașnic.

Pendularea asta între două lumi diametral opuse a fost o experiență revelatoare pentru mine.

Să luăm partea evanghelică a lumii, cu beneficiile și scăderile ei, și să o contrapunem statului ultra-asistențial și, în lipsă de un cuvânt mai bun, progesist.

Rezultă o ciocnire politicoasă și acută a civilizațiilor, iar faptul că în mijlocul ei s-au aflat niște români a fost un subiect inevitabil pentru Cristian Mungiu, un cineast căruia îi place să zgândere sensibilități, cu aerul senin al celui care nu face decât să constate, nicidecum să judece (ceea ce nu este, evident, întru totul adevărat).

De aici a ieșit Fjord, despre care veți fi citit deja multe până să ajungeți la aceste rânduri.

Unii îl consideră excepțional, alții slăbuț.

Ar fi fost și culmea ca un film bazat pe o polemică să nu stârnească una.

Nu vă plictisesc cu trama narativă, o știți deja, ci sar direct spre evaluarea producției.

În primul rând, are niște interpretări excelente.

Mungiu lucrează cu o distribuție condusă de doi actori deja în vogă, ambii nominalizați la Oscar, și îi supune fără cusur obiectivelor sale.

Împreună, Renate Reinsve și Sebastian Stan acționează potrivit tandemului ”polițistul bun, polițistul rău”, astfel încât dilema morală a peliculei să nu cadă decisiv înspre familia tradițională.

De aici și varietatea net superioară de reacțiilor ei și agresivitatea mocnită pe care o emană el.

Și nu ascund că sunt încântat că noi, românii, începem să îl recuperăm pe Sebastian Stan. Încă vreo două filme de-astea în care vorbește și simțește românește și chiar o să putem spune că e de-al nostru.

Fjord e complex și lent, că doar s-au întâlnit școala nordică și deja vechiul Nou Val Românesc, e meseriaș filmat și editat și propune o încleștare de tribunal comparabilă prin inteligența retoricii cu cea antologică din Anatomie d’une chute.

Se vorbește în engleză, norvegiană și română, iar graiul nostru strămoșesc apare natural și demn, nu ca în Layer Cake de pe vremuri, când l-au pus în gura lui Marcel Iureș pe post de mafiot sârb.

Așa că sunt multe de văzut și apreciat la Fjord, însă mă miră că, dintre lăudători, nimeni n-a remarcat până acum următorul aspect.

Demersul de aici nu e diferit de un altul al lui Cristian Mungiu, Jaful secolului.

Însă, dacă acolo acul blamului oscila mai mult spre caracterul mizerabil în care se zbat unii români și care îi împinge să comită fărădelegi, aici partea societală scandinavă iese mai rău.

Bineînțeles, nu sunt ocolite practicile absurde ale sectanților, dar pălesc față de ipocrizia politicoasă și dictatura de catifea a autorităților norvegiene.

Ajută aici și impecabila alegere a actrițelor Lisa Loven Kongsli și Ellen Dorrit Petersen (asistentele de la Protecția Copilului), care sunt antipatice prin simplele lor prezențe scenice.

Bun, acum să ne uităm la un detaliu organizatoric, mai precis faptul că Fjord este o coproducție prin care Mungiu și ai lui au primit sprijin de la entități din Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda și Franța.

Corectați-mă, dacă greșesc, dar acestea sunt exact țările acelea din care vin ideile ultraprogresiste care ies șifonate în acest film.

Practic, Mungiu, prin inteligența, abilitatea și prestigiul lui, le-a convins pe toate să îi dea bani și ajutor, ca să le arate ce nașpa sunt, deși se pretind state ale bunăstării.

Poate că înșiși cetățenii lor nu mai suportă excesul de limbajul de lemn și de abuzuri întreprinse cu zâmbetul pe buze.

Dar chiar și așa, să vină un român să le arunce toate astea în față?

Să mă iertați, dar asta e o realizare diplomatică mai mare ca a lui Nicolae Titulescu, singurul ales doi ani la rând la conducerea Ligii Națiunilor.

Însă nu e neapărat o surpriză.

Se discuta mult în puhoiul de lume care a ieșit de la Fjord, iar părerea preponderentă a fost cel mai bine explicată de un tip cu tatuaje pe toate părțile:

Frate, acolo erau două secte, aia e!

Românii cu capul pe umeri, câți or fi, sunt ca Alesul din Star Wars, aduc echilibru în Forță.

Sunt mândru de asta.

Și mândru cred că o să fiu și la anul, când Fjord are șanse să apară la Oscaruri.

Mizez cel mai mult pe scenariul lui Cristian Mungiu și pe categoria film internațional, traseu parcurs și de alte pelicule câștigătoare la Cannes. Iar dacă membrii Academiei nu resping beștelirea asta a corectitudinii politice care le atât de dragă, sunt în cărți pentru nominalizări și cei din distribuție.

Dar, și dacă nu mi s-o împlini pronosticul, tot drag îmi e că noi, românii, am ajuns să dăm dovezi la lume că-n aste creiere mai curge un sânge de Socrate.