Filme | Caiet de insemnari

Muzicienii și Oscarul

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 13 martie 2025 0 Comment

S-a încheiat de curând încă un sezon de Oscar și de fiecare dată când mă vă prins în mrejele chibițatului, îmi vin și idei de explorări în fel și chip ale istoriei acestor premii atât de râvnite, dar și atât de controversate.

De data aceasta, m-am aplecat asupra acelor muzicieni de marcă nomnalizați sau câștigători de Oscar.

Se cuvine, însă, să menționez două lucruri.

În primul rând, este vorba despre acele figuri marcante ale muzicii care și-au făurit renumele în afara lumii filmului, nominalizarea sau statueta venind ca un adaos la o carieră deja ilustră.

În al doilea rând, este vorba despre coloana sonoră a unei producții cinematografice, nu cântecul original, unde lista este mult mai vastă.

***

Supranumit ”Decanul Compozitorilor Americani”, Aaron Copland, autor al unor opere inspirate de istoria și întinderile Americii (Appalachian Spring sau Billy the Kid), a fost foarte activ și pe tărâmul muzicii de film, fiind nominalizat la Oscar de multiple ori și chiar a câștigat pentru The Heiress.

***

Neobosit dirijor și educator al celor tineri într-ale muzicii clasice, Leonard Bernstein (cărui Bradley Cooper îi închină un portret sugestiv, deși exagerat în Maestro), a cochetat și cu cinematografia, fiind nominalizat pentru coloana sonoră a capodoperei lui Elia Kazan, On the Waterfront.

***

Un nume de legendă al muzicii clasice, Dmitri Șostakovici, a primit o nominalizare la Oscar pentru creația sa din Khovanschina, versiune cinematografică a unui spectacol de operă care redă povestea din secolul al XVII-lea a boierului Ivan Khovansky, răzvrătit împotriva țarilor minori Petru I și Ivan al V-lea, conduși din umbră de sora lor, temuta regentă Sofia Alexeevna.

***

Colos al jazzului, Duke Ellington n-a fost străin de muzica de film, iar coloana sonoră a peliculei Paris Blues, esențială pentru povestea celor doi americani la Paris (Paul Newman și Sidney Poitier) i-a adus o nominalizare la Oscar.

***

Figură emblematică a muzicii soul, Isaac Hayes este cel care a impus în conștiința colectivă coloana sonoră din filmul Shaft, care i-a adus o nominalizare la Oscar și chiar o statuetă, căci acel cântec original din același film este practic chintensența creației extinse a întregii pelicule.

***

Ravi Shankar, cel care a devenit sinonim cu instrumentul specific indian numit ”sitar”, a fost nominalizat la Oscar împreună cu George Fenton pentru muzica din Gandhi, monumentală frescă a părintelui independenței Indiei și Pakistanului.

***

Artist plurivalent, care s-a remarcat nu doar în calitate de creator de muzică, dar și ca naș al unor albume care au făcut istorie (precum Thriller sau Bad ale lui Michael Jackson), Quincy Jones a fost de nenumărate ori nominalizat la Oscar, poate cea mai importantă creație a sa din acest domeniu fiind coloana sonoră din The Color Purple, al cărui producător a și fost alături de Steven Spielberg.

***

Philip Glass, unul dintre cei de seamă exponenți ai minimalismului în muzică, a primit trei nominalizări la Oscar până acum, poate cea mai interesantă dintre creațiile sale fiind cea din Kundun al lui Martin Scorsese, unde îmbină temele sale specifice cu sonoritatea aparte a Tibetului tradițional.

***

Artist eclectic și dedicat, Jon Batiste a făcut parte echipă cu Trent Reznor și Atticus Ross și a câștigat Oscarul pentru coloana sonoră din Soul, un film Pixar un pic atipic, care se adresează mai mult ca oricând adulților în căutarea sensului vieții.

Sezon de Oscar 2025 – Flow

By Iulian in Filme 11 martie 2025 0 Comment

Știu, acest sezon de Oscar s-a încheiat demult, însă printre rezultatele sale s-a regăsit și o imensă supriză – Flow (în original, Straume), film de animație leton, care a bătut toate producțiile hollywoodiene, printre care marii favoriți Inside Out 2 și, mai ales, The Wild Robot.

Cu acesta din urmă împărtășește ideea de la care pornește, așa că merită explorat ceva anume i-a fermecat pe votanți Academiei.

O mâță neagră nenumită (căreia îi vom spune Mâța de acum încolo) încearcă să supraviețuiască apelor care cresc necontenit și ajunge pe o barcă fără stăpân alături de alte animale, precum o pasăre secretar, o capibara, un lemur și un câine.

Împreună învață să se accepte, să colaboreze și să treacă peste ciondăneli și neîncredere organică, pentru a supraviețui călătoriei către un punct înalt care pare a fi izbăvirea supremă.

Totul are loc fără dialog, singurele replici fiind sunetele mai mult mai puțin specifice ale fiecărei viețuitoare.

Însă nu e nicio scenă a cărei psihologie să fie ambiguă, deoarece realizatorii, în frunte cu Gints Zilbalodis, conferă personajelor și situațiilor o expresivitate superbă, de la mimică la gestică, fără a ajunge la antropomorfizare tipică Disney, pe care o știm de când eram de-o șchioapă.

Din punct de vedere grafic, Flow pare necizelat față de competitorii hollywodieni cu bugete infinit mai mari, însă ce pornește ca neajuns sfârșește ca o calitate, mai ales că modul de compunere a secvențelor și dinamica scenelor sunt desăvârșit produse.

Tocmai pentru că aspectele fizice ale poveștii sunt atât de bine redate, cele emoționale se încheagă cu o forță pe care n-ai fi bănuit-o.

Urmărind-o pe Mâță, descoperind, suferind și simțind uimirea față de ea, ajungi la un atașament față de personaje pe care l-am asemuit unei lecturi de mare impact sufletesc de odinioară, cea a romanului The Road de Cormac McCarthy.

Și acolo lumea pare a fi suferit un cataclism, și acolo te agăți de protagoniști aproape cu disperare, și acolo îți dorești cu toată ființa să supraviețuiască.

Ajută și că Flow nu urmează canoanele moralității hollywoodiene, pe care o bifează fără abatere The Wild Robot, ci duce înțelesurile spre sfere mai profunde și mai complexe.

Mâța parcurge o călătorie inițiatică, iar noi avem privilegiul de a o însoți.

P.S. La întoarcerea de la film, ce-mi iese în cale?

O mâță neagră, semn că Universul îmi spune:

Ai făcut bine că ai fost la Flow, du-te și grăiește lumii despre această creație extraordinară.

13 X 2 motive să redescoperim The 13th Warrior

By Iulian in Filme 5 martie 2025 0 Comment

Anul acesta se împlinesc 26 (2 X 13) de ani de când a apărut The 13th Warrior, un excelent film de acțiune, așa că iată mai jos tot atâtea motive de a fi descoperit:

1. Ideea intereferenței culturilor, arabul ajuns la vikingi și relatarea reală a lui Ahmad ibd Fadlan combinată cu Beowulf, pentru toate având a mulțumi lui Michael Crichton.

2. Antonio Banderas, în mare formă, expresivă și fizică, excelent ales să redea un arab.

3. Figura impozantă a lui Vladimir Kulich drept căpetenie a oamenilor nordului.

4. Modul cum se reliefează figura fiecăruia dintre ceilalți vikingi, precum Cei Șapte Samurai ai lui Kurosawa.

5. Farmecul inegalabil al unui Omar Sharif la senectute, în scurta lui apariția de la început.

6. Glorioasa coloană sonoră a lui Jerry Goldsmith (care știe exact ce să accentueze pentru a reda specificul civilizației pe care o tratează, vezi The Mummy).

7. Entuziasmanta scenă în care se anunță cei treisprezece războinici, numărați de Omar Sharif cu încântare crescândă.

8. Copleșitoarea declamație funerară a vikingilor.

9. Ținuturile cețoase pe care le străbate grupul protagoniștilor pe drakkar.

10. Faptul că realizatorii peliculei au rezistat tentației de a-l pune pe vreun viking să poarte coif cu coarne, una dintre marile făcături ale ficțiunii în ceea ce-i privește pe acești războinici.

11. Secvența în care personajul lui Antonio Banderas învață limba vikingilor într-o noapte (Neverosimilă? Da. Irezistibilă? DA!).

12. Modul cum vikingii râd de căluțul lui Ibd Fadlan.

13. Modul cum cal și călăreț le dau peste nas.

14. Modul cum vikingii râd de neputința arabului de a mânui o sabie de-a lor.

15. Iataganul pe care și-l face Banderas.

16. Modul cum râd iar vikingii de această armă.

16. Integrarea treptată, dar profundă a lui ibn Fadlan în rândul vajnicilor lui companioni.

17. Scena duelului și tâlcul ei.

18. Înfricoșătorii Wendoli.

19. Și mai înfricoșătoarea lor mumă.

20. Râurile de foc care se abat asupra localității apărate de protagoniști.

21. Scenele de luptă, intense și brutale.

22. Cum stai cu inimă la gură, știind cât de asimetric este conflictul.

23. Ideea că nu trebuie să îl aștepți pe dușman, trebuie să te duci tu peste el.

24. Confruntarea finală, cu tot tragismul și eroismul ei.

25. Reiterarea de maxim efect a copleșitoarei declamații funerare a vikingilor.

26. Se bea hidromel, când apare și pe la noi?

Sezon de Oscar 2025 – Epilog

By Iulian in Filme 2 martie 2025 0 Comment

Ne mai despart câteva ore de decernarea Oscarurilor pentru sezonul 2025, așa că mă grăbesc să vă prezint deja tradiționalul cocktail de pronosticuri și preferințe pentru varii categorii:

Cel mai bun regizor – până mai deunăzi, părea că Brady Corbet era favorit detașat, ca și The Brutalist la cel mai bun film, însă i-a dăunat controversa referitoare la utilizarea Inteligenței Artificiale, ceea ce l-a propulsat în pole position pe Sean Baker, fapt care nu poate decât să mă bucure, pentru că Anora, care pare un haos de reacții și trăiri (dar nu este), rămâne preferatul meu din tot sezonul.

Cel mai bun actor în rol principal – bătălia se dă în momentul ăsta între Adrien Brody și Timothee Chalamet, nu doar pentru statuetă, ci și pentru titlul de cel mai tânăr câștigător al ei (Brody să-l păstreze, Chalamet să-l detroneze), dar, dacă e adevărat că la cel mai bun film se înfiripează o victorie a Conclave, atunci n-ar fi frumos să fie recompensat și protagonistul lui, adică Ralph Fiennes?

Cea mai bună actriță în rol principal – aici e o încleștare ca aceea generată de Eris când a aruncat mărul discordiei: Demi Moore are deja Globul de Aur, Mikey Madison a înhățat premiul la Bafta, dar eu nu o scot din cursă nici pe Fernanda Torres, așa că deznodământul e mai greu de prezis decât următoarele tâmpenii comise de tandemul Trump-Musk.

Cel mai bun actor în rol secundar – am vorbit pe larg despre frauda care îi va aduce, probabil, statueta lui Kieran Culkin, iar dacă ar fi pe drepte, aș oscila între Guy Pearce și Edward Norton.

Cea mai bună actriță în rol secundar – e remarcabil că Zoe Zaldana, a cărei interpretare e meritorie, a reușit să rămână favorită, în condițiile în care Emilia Perez a căzut rău de tot, după ce s-a descoperit că Sofia Carla Gascon a vorbit ca proasta (na, că facem acordul după cum se identifică) pe Twitter mai demult.

Cel mai bun scenariu original – pentru a-i ajuta peliculei mele preferate, Anora, la premiul cel mare îi doresc succes aici, deși nu m-aș supăra să văd distincția asta mergând fie către A Real Pain, fie către September 5.

Cel mai bun scenariu adaptat – Conclave pare a-și fi arvunit premiul, rămânând de văzut cât de mult va atârna în cursa pentru Oscarul ăl mare, însă vă invit să nu ocoliți profunda compasiune care răzbate din Sing Sing.

Cea mai bună imagine – sprintul de final se joacă între The Brutalist și Dune – Part Two, facă-se voia Academiei.

Cel mai bun montaj – aici e, probabil, cheia care va decide întrecerea pentru cel mai bun film: dacă ia Conclave, are prima șansă acolo, deși, personal, prefer secvența aia antologică de pe la mijlocul preferatului meu, Anora, când trei bărbați se dau de ceasul morții să o imobilizeze pe o Mikey Madison ca lovită de streche.

Cel mai bun sunet – văd că tendința se deplasează dinspre Wicked către A Complete Unknown, deși Dune – Part Two e cel mai meseriaș din acest punct de vedere, dacă mă întrebați pe mine.

Cele mai bune efecte speciale – dacă nu ia Dune – Part Two aici, înseamnă că e ceva putred în America (mă rog, e, dar asta e altă poveste).

Cea mai bună coloană sonoră – pe lângă aerul maiestuos și reținut al lui Ralph Fiennes, coloana sonoră e cea care te captivează cel mai bun în Conclave, așa că preferința mea merge într-acolo, dar pot să înțeleg și dacă statueta îi revine lui The Brutalist.

Cele mai bune decoruri – cred că Wicked e cel mai îndreptățit aici, deși probabil că se vor găsi destule voturi și pentru Dune – Part Two.

Cele mai bune costume – tot Wicked.

Cel mai bun machiaj – din câte aud, desfigurările din The Substance sunt greu de bătut (și de suportat).

Cel mai bun cântec – cu toate scăderile lui, Emilia Perez are niște numere muzicale deosebite, așa că merită recunoaștere pentru unul dintre ele, ca reprezentat al întregii selecții.

Cel mai bun film de animație – duelul, asimetric, în ultimă instanță, e între două producții cu mesaje similare, The Wild Robot și Flow, deși îmi pare rău de Inside Out 2, care a fost excelent la rându-i.

Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – n-am văzut decât Anuja, ala că îi urez succes.

Cel mai bun documentar scurt – idem pentru The Only Girl in the Orchestra.

Cel mai bun film internațional – deși Emilia Perez dă semne că începe să iasă din mlaștina despre care vorbeam mai sus, nu cred că Ainda Estou Aqui poate fi surclasat, pentru că e o creație extraordinară, tulburătoare și înălțătoare deopotrivă.

Cel mai bun film – știu că Papei Francisc nu-i e prea bine, iar Conclave devine cu atât mai relevant (bașca finalul ăla menit a-l enerva pe Trump et comp.), dar parcă îi lipsește ceva pentru a câștiga premiul suprem, așa că sper să fie superba echipă din Anora cea care urcă pe scenă la finalul ceremoniei.

Având convingerea că, deși locatarul vremelnic de la Casa Albă le-ar vrea interzise, Oscarurile vor continua și la anul, vă dau întâlnire în 2026.

Până atunci, pace vouă.

Și nouă.

Sezon de Oscar 2025 – Anuja

By Iulian in Filme 1 martie 2025 0 Comment

Ne apropiem de încheierea acestui sezon de Oscar, nu însă înainte de a ne apleca asupra unui scurtmetraj de ficțiune intitulat Anuja, care, prin mijloacele-i modeste, de lungime și artistice, ne transmite mesaje înduișătoare, dar și triste.

Această scurtă poveste se petrece în India contemporană, în acele straturi profunde și năpăstuite ale societății, pe care le cunoaștem din The Slumdog Millionaire, și le are în prim plan pe două surori orfane, Panak, cea mare, și Anuja, cea mică.

Ambele lucrează într-o fabrică de textile, iar dacă asta nu vi se pare conform cu vârsta fragedă a mezinei, atunci ați atins primul punct nevralgic pe care realizatorul Adam J. Graves îl scoate în evidență – că există părți ale lumii unde ceea ce considerăm lege a firii nu se aplică.

În ciuda mediul defavorizat în care locuiește, micuța protagonistă (jucată de o fetiță fără nicio pregătire actoricească – Sajda Pathan) este foarte înzestrată intelectual și primește propunerea din partea unui om de bine, profesor din partea locului, de a a un examen care i-ar putea aduce un loc la un internat, precum și posibilitatea de a urma o școală și de a avea un viitor mai bun.

Însă, după o scenă simpatică și de o suprinzătoare deșteptăciune, patronul cam escroc al fabricii de textile își dă seama la rându-i că se poate folosi de capacitățile Anujei, așa că îi cere imperativ să începe a-l ajuta la birou, chiar în ziua și la ora când ar avea loc examenul.

Vă las pe voi să descoperiți ce alege fetița, o să mă limitez la a spune că, deși titlul o amintește pe doar una dintre cele două surori, și cea mare e la fel de importantă în ansamblul narativ și emoțional al scurtmetrajului.

Panak (jucată de asemenea de o neprofesionistă – Ananya Shanbhag) știe că nu își poate depăși condiția, dar asta nu o împiedică să se folosească de orice fărâmă de creativitate și devotament pentru a-și sprijini surioara.

Relația dintre ele este ca o flăcăruie de speranță într-o lume de beznă, tot așa cum educația rămâne singura sursă de lumină în întunericul existenței.

Hai să nu îi lipsim pe copii de ea și hai să le oferim una de calitate.

E spre binele lor, dar și al nostru.

Anora

Wicked

Maria

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

Sezon de Oscar 2025 – September 5

By Iulian in Filme 26 februarie 2025 0 Comment

Se pot reproșa multe Oscarurilor, dar există un beneficiu de netăgăduit al instituției acestor premii.

Aduce în prim-plan filme remarcabile care, în noianul anual de producții cinematografice, ar putea trece neobservate.

Și nu mă refer aici neapărat la peliculele care adună nominalizări și statuete cu toptanul, ci la acelea care apar la categoria scenariu, mai precis la cel original.

Acolo am descoperit de-a lungul anilor niște scăpărări de inteligență sau profunzime pe care mi-ar fi părut rău să nu le trec prin filtrul gândirii și intelectului.

Este cazul din acest sezon al producției September 5, care prezintă zbaterile echipei de televiziune americane ajunse în situația neașteptată de a reda în timp real tragicele evenimente de la Olimpiada de Vară de la Munchen din 1972, când un grup de teroriști palestinieni a sechestrat o parte din delegația Israelului, rezultatul fiind o hecatombă în care și-au pierdut viețile atât agresorii, cât și ostaticii (fapte evocate și de Steven Spielberg în Munich).

Fiind specializați pe transmisiuni sportive, nu de știri, membrii respectivei echipe de televiziune își pun la bătaie toate resursele de ingeniozitate și energie, uneori peste limita legalității, pentru a obține informații, a prinde spațiu de emisie, a filma și a organiza conținutul difuzat în direct.

Nu lipsesc tensiunile dintr-un grup multicultural, în condițiile în care rănile celui de-al Doilea Război Mondial erau încă supurânde, alegerile care trebuie făcute între logica mediatică și moralitate sunt afurisit de grele, iar deciziile sunt luate sub presiunea amețitoare a timpului.

Regia lui Tim Fehlbaum (care semnează și scenariul alături de Moritz Binder și Alex David) este desăvârșită, prin modul intim de portretizare a personajelor, prin excelenta reconstituire a mijloacelor de producție TV ale perioadei și prin integrarea fără cusur a unor materiale audio-vizuale reale.

Distribuția, în care regăsim actori de compoziție precum Ben Chaplin, Peter Sarsgaard, John Magaro, Leonie Besesch sau Zinedine Zouadem, e de o democrație greu de găsit în vreo producție hollywoodiană, niciun interpret nu iese în evidență mai mult decât ceilalți, dar fiecare se reliefează, astfel că la final știi cine cu ce se ocupă și cum reacționează.

Deși înfațișa o poveste cu un final tragic cunoscut, am urmărit September 5 cu sufletul la gură, de parcă totul s-ar fi desfășurat atunci sub ochii mei.

Nu cunosc glorie mai mare a unui film decât să substituie imaginația memoriei.

Anora

Wicked

Maria

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

Sezon de Oscar 2025 – A Real Pain

By Iulian in Filme 25 februarie 2025 0 Comment

Că să pot vorbi în voie despre A Real Pain, trebuie mai întâi să descarc de pe suflet povara fraudei pe care o comite.

Nu creația în sine, ci modul cum e promovată.

Povestea din film îi urmărește pe doi veri din America, descendenți ai unei evreice poloneze, care a supraviețuit Holocaustului. După trecerea ei în neființă, cei doi se gândesc să îi onoreze memoria, urmând drumul durerii pe care l-a parcurs în țara de baștină, având ca destinație finală casa-i de odinioară.

Pe parcurs, personalitățile discordante ale tandemului sunt pricină de momente amuzante sau revelatoare sau jenante.

Jesse Einseberg, cu tripla-i ipostază sergiunicolaesciană, nu ține morțiș să fie în prim-plan din punct de vedere actoricesc, deși are o contribuție simțitoare la bagajul emoțional al filmului, exploatându-și din nou acea introversiune vecină cu sociopatia pe care i-o știm din The Social Network.

Kieran Culkin culege cea mai mulți lauri cu personalitatea lui tulburată, șarmantă și exasperantă, care ascunde o suferință aparent incurabilă.

E favorit la această ediție a Oscarurilor, la categoria cel mai bun actor în rol secundar.

Ceea ce e strigător la cer.

Cei doi interpreți au cam același timp de apariție pe ecran și aceeși importanță narativă și afectivă în ceea ce A Real Pain vrea să ne transmită.

Plasarea sa la categoria secundar e un truc lipsit de sportivitate, menit a-l proteja de competiția cu greii principali ai sezonului și a-i asigura câștigarea statuetei.

Nu e un caz singular, istoria Premiilor Academiei, în special cel recentă, abundă în astfel de decizii neloiale, cea mai deșanțată fiind a încadrarării lui Timothy Hutton ca actor secundar pentru Ordinary People, în condițiile în care timpul efectiv în care apare în fața ochilor noștri e mai mare ca oricărui alt partener de ecran.

Nu sunt singurul căruia frauda de acum nu i-a mirosit prea bine. Cei de la BBC au alocat recent un amplu material despre acest fenomen, aducând și alte exemple de anul acesta, precum Zoe Zaldana sau Ariana Grande. În privința lor, cred că există argumente mai solide de a fi considerate actrițe în rol secundar decât în cazul lui Kieran Kulkin.

Dar povestea Oscarurilor e atât de pasionantă tocmai pentru astfel de controverse.

Acestea fiind spuse, să ne aplecăm asupra celui mai important personaj din A Real Pain, mai precis scenariul de mare inteligență și sensibilitate, scris de Jesse Eisenberg însuși.

Durerea amintită în titlu este cheia de boltă a acestei pelicule.

Unii înmagazinează durerea.

Alții o deversează peste ceilalți.

Pe unii îi face bățoși.

Pe alții labili.

Modul cum gestionăm durerea, atât cea transgenerațională, transmisă de la părinți sau bunici, dar și cea pe care o trăim nemijlocit, este guvernatorul din umbră al vieților noastre.

Asta ne demonstreză cu mare abilitate și echilibru Jesse Eisenberg, care, înțelegându-și scenariul mai bine ca oricine, știe și cum să-l transpună regizoral.

Spre deosebire de mulți confrați actori care, odată ajunși de cealaltă parte a camerei de filmat, se lasă mânați de exces de zel, proaspătul cineast e admirabil de reținut în mizanscene și decupaje și emfază.

Rezultatul este o felie elocventă de compasiune.

E ceea ce Oscarurile, cu toate scăderile lor, au nevoie.

Ca toată lumea, de altfel.

Anora

Wicked

Maria

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

Sezon de Oscar 2025 – Ainda Estou Aqui

By Iulian in Filme 23 februarie 2025 0 Comment

Îi încearcă pe mulți pe mapamondul ăsta dorul autocrației.

Guvernarea acea dictatorială care pune ordine în societatea decăzută.

Ce pierd din vedere, însă, este prețul nu piperat, ci de-a dreptul dezastruos care trebuie plătit.

Și nu se plătește la nivel de PIB, ci mai ales la nivel individual.

Este ceea ce se întâmplă familiei din Ainda Estou Aqui (Sunt încă aici), formată dintr-un tată arhitect, mamă casnică, dar cu preocupări intelectuale, și cinci copii (patru fete și un băiat), de diverse vârste.

Trăiesc într-o Brazilie sub dictatura militară a anilor ’70 ai secolului trecut, dar au o existență prosperă și chiar idilică. Tatăl are un trecut anti-sistem și pare a se angaja în mici acțiuni subversive, însă, per ansamblu, le merge bine: plajă, prieteni, veselie.

Asta până într-o zi, când el este ridicat de poliție fără prea multe explicații, ba chiar și soția și una dintre fiice au de îndurat calvarul detenției și interogatoriului, care nu prea respectă drepturile și libertățile constituționale ale unei așa-zise democrații.

Această cădere din paradis este totodată și ridicarea Fernandei Torres, actrița din rolul principal.

Interpretarea ei multidimensională, de soție care încearcă să-și găsească soțul, de mamă care încearcă să îi protejeze pe copiii mai mici și să devieze interogațiile celor mai mari și, nu în ultimul rând, de cetățean supus opresiunii unui regim arbitrar, e monumentală.

Se complică și mai mult cursa la Oscaruri din care mai fac parte Mikey Madison și Demi Moore.

Foarte expresivi sunt și cei tineri care o înconjoară, fiecare dintre copii filtrând tragedia în felul său, iar această perspectivă multiplă asupra efectelor profunde ale unei dictaturi este sfâșietoare.

Regizorul Walter Salles rezistă tentației de a dezumaniza excesiv sistemul. Oamenii care îl servesc nu par monstruoși, pentru că așa și este.

Sunt simple unelte ale unei acumulări nesănătoase a puterii.

Există, însă, unele semne cutremurătoare, precum imaginea fugitivă a unui chiștoc strivit pe podea cu sânge uscat sau urlete insuportabile care amuțesc apoi în mod funest.

Finalul are ceva înduioșător, dar este trist.

Înduioșător, știind că acea ipostază venerabilă a protagonistei este jucată de chiar mama ei din realitate, Fernanda Montenegro, care, acum aproape treizeci de ani, era ea însăși în centrul unui alt film bralizilian remarcabil, regizat de același Walter Salles și intitulat Central do Brasil, pentru care a primit o nominalizare la Oscar, la fel ca fiica ei aici.

Trist, pentru că Ainda Estou Aqui este un titlu polivalent.

Este despre rezistența în fața tiraniei.

Dar este și despre rănile pe care aceasta le provoacă și care nu se vindecă prea ușor.

Sau nu se vindecă niciodată.

Aviz tuturor amețiților pe care îi aminteam la început.

Anora

Wicked

Maria

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Sezon de Oscar 2025 – The Apprentice

By Iulian in Filme 17 februarie 2025 0 Comment

Iată-ne ajunși și la acel film din acest sezon de Oscar care are o contribuție românească.

Că, de, de când Sebastian Stan a început să fie faimos, ni l-am însușit, de parcă și-ar fi făcut începuturile actoricești la Bulandra, iar primele roluri l-ar fi găsit sorbind ciorbă prin peliculele unui Puiu sau Mungiu.

Și, motiv suplimentar de mândrie patriotică, a primit nominalizarea la cel mai bun actor înfățișându-l pe cel mai nașparliu personaj din toată competiția (incluzând aici și pocitania în care se transformă Demi Moore în The Substance) – Donald Trump.

The Apprentice îl prezintă pe un tânăr și mult mai nesigur Trump, intrat sub aripa unui avocat fără scrupule, care îl învață toate cele la care suntem martori acum – distorsionarea adevărului, neacceptarea înfrângerii și, așa cum bine o formulează consoarta Ivana (o excelentă Maria Bakalova), lipsa completă de rușine.

Toate acestea îl propulsează pe blondul mogul către succes și decădere morală și îl fac chiar să uite bruma de recunoștință față de propriul mentor.

Curat cronică unei ucenicii de Lord Sith.

O întrebare legitimă este dacă acest portret se inspiră din Donald Trump de atunci sau îl vizează pe cel de acum, boșorogul prezidențial portocaliu care dă de pământ cu orice formă de stabilitate în America sau lumea întreagă.

Oricum ar fi, Sebastian Stan face o treabă senzațională în a-i reda grimasele pe care, din păcate, am ajuns să i le cunoaștem prea bine, precum și limbajul limitat la superlative ieftine, lăsând pe ici, pe colo, să transpară câte o fractură de regret sau îndoială. Nu vă temeți, momentele astea sunt scurte și trec repede.

Ba, ca o deliberată simetrie, cel care regăsește o brumă tardivă de umanitate este inițial odiosul Roy Cohn, interpretat atât de complex de Jeremy Strong, încât regăsești în el atât autismul lui Raymond al lui Dustin Hoffman, cât și psihopatia lui Gordon Gekko al lui Michael Douglas.

Fără a fi vreo capodoperă, regizat cu mână sigură de Ali Abbasi, The Apprentice e un film care merită văzut acum, cât se mai poate.

Că, la cum evoluează lucrurile în ”țara tuturor posibilităților”, e posibil ca peste vreun an să fim acuzați de lezmaiestate și trimiși în lagărele de muncă din Groelanda, la acel moment deja al 52-lea stat al SUA (Canada fiind al 51-lea, în caz că nu vă iese socoteala).

Anora

Wicked

Maria

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

Sezon de Oscar 2025 – The Brutalist

By Iulian in Filme 10 februarie 2025 0 Comment

Iată-ne ajunși la marele favorit al acestei ediții a Oscarurilor, The Brutalist.

Un film cu o lungime descurajantă (trei ore și jumătate), pe care, însă, o gestionează inteligent, introducând chiar în însăși structura lui un antract cu stil realizat.

O mostră de decență față de spectatori, care îndulcește bănuiala gravă despre care voi vorbi la finalul articolului.

Ca tematică, pelicula co-scrisă și realizată de foarte tânărul Brady Corbet (pe care, ce chestie, l-am văzut adolescent în tulburătorul Mysterious Skin) are ambiția să fie deopotrivă grandioasă și intimă și acționează pe multe planuri: traumele supraviețuitorilor Holocaustului, zbaterile imigranților din SUA, relația comanditar grandoman vs. artist încăpățânat, precum și putreziciunea morală a proaspăt îmbogățiților americani (vezi The Great Gatsby).

Ce să mai, un film croit pentru Oscar, mai ales în contextul actual.

Faptul că aceste direcții sunt urmate, cu toate ambiguitățile lor, este remarcabil, dar tot ansamblul vine cu un preț – o lentoare care nu poate fi pe placul oricui, precum și aerul de incomplet, precum o construcție monumentală care e abandonată pe la mijlocul proiectului.

Despre regia lăudată a lui Corbet am niște obiecții.

În primul rând, se vede acea apăsare stilistică pe care am observat-o de-a lungul timpului la actorii trecuți de cealaltă parte a camerei.

Aproape toți (Clint Eastwood e excepția care mi vine în minte) au aceeași meteahnă, parcă îți strigă în față: Fii atent ce meseriaș compun scena asta sau uite ce măiastru o decupez pe-astălaltă!

La Brady Corbet, atât abilitățile cât și excesele se vădesc încă de la prelunga și, să recunoaștem, memorabilă secvență din debutul filmului, când personajul lui Adrien Brody străbate purgatoriul navei și iese la liman pentru a da ochii pentru prima dată cu tărâmul făgăduinței americane.

Exagerări de tinerețe, treacă meargă, dar tânărul regizorul propune niște montaje de imagini din Carrara sau Veneția de-a dreptul copilărești. De la tonul coerent și tragic al filmului, în aceste cazuri am simțit că e o postare de-aia exaltată de influenceritză culinară.

Știu că membrii Academiei adoră să recompenseze performanțele unor cineaști precoce, dar, s-o spunem pe-a dreaptă, Brady Corbet nu e Damien Chazelle, care și-a strunit La La Landul la secundă.

Dacă aminteam una dintre scăderile specifice actorilor ajunși regizori, e corect să precizez că am remarcat și o similitudine pozitivă – calitatea deosebită interpretărilor.

Brady Corbet nu se abate de la această regulă și dirijează o suită de prestații actoricești într-adevăr demne de Oscar.

După ce și-a asigurat locul în istoria cinematografiei cu rolul din The Pianist, Adrien Brody s-a lăsat pe tânjală vreo două decenii pentru a reveni acum cu unul cel puțin la fel de mare.

Într-un fel, Laszlo Toth este continuarea lui Wladyslaw Szpilman, dar cu multe nuanțe și straturi psihologice adăugate. Pe lângă aceeași componentă fizică, pe care actorul o redă cu același angajament convingător, personajul său e multe într-unul.

Înainte n-avea de înfruntat decât monstruozitatea nazistă, eventual și turpitudinea conaționalilor sau coreligionarilor, acum, însă, e pus în zona complicată a discrimării subtile, în bătaia adversității niciodată fățișe, iar în spate poartă o povară care l-ar doborî și pe Atlas.

Dar nu e singur. Cea care îi împărtășește și oglindește suferința este soția jucată de Felicity Jones, care devine, chiar și în numai câteva momente ale filmului, adevărata lui protagonistă. Categoria celei mai bune actrițe în rol secundar e în mod cert cea mai disputată în acest sezon de Oscar.

Guy Pearce, bun cam în orice l-am văzut în deja lunga-i carieră, e aici strălucitor drept industriașul american postbelic dominator care caută mântuirea prin artă și inițiative comunitare, dar care rămâne același robber baron în adâncul ființei.

Acești extraordinari artiști te țin aproape, chiar și când The Brutalist se depărtează în zone dubioase, astfel că acest mamut filmic se depasează fără să ții socoteală temporală spre deznodământul cu alură de Schindler’s List, adică menit a ne aduce aminte că umanitatea poate supraviețui chiar și celei mai abominabile tragedii.

Și că tot am pomenit de umanitate, să vorbim și despre umbrele care planează asupra acestui film.

Deși s-au contrazis în declarații, realizatorii au recunoscut că programe de Inteligență Artificială au fost folosite în diverse aspecte ale producției.

Că astfel au generat niște schițe pe care le prezintă arhitectul interpretat de Adrien Brody, n-ar fi o problemă.

Dar să existe suspiciunea că accentele lui și al lui Felicity Jones au fost modificate pe calculator, pentru a fi mai veridice, mi se pare grav.

Dacă e adevărat, intrăm și aici într-o eră care nu-mi place.

Așa că The Brutalist o fi favoritul acestor Oscaruri, dar nu e și al meu.