Apocalypse Soon sau despre beneficiile insensibilității

Cândva în vara lui 2016, călătoream de la Craiova la București cu trenul.

La Caracal s-au urcat lângă minte doi americani din personalul civil de la Deveselu.

Am intrat în vorbă cu ei.

Ne-am înțeles bine de tot, deși, pe parcurs, am constatat că nutreau apăsate simpatii republicane și antipatii față de imigranți, erau deținători de arme și urmau să voteze fără doar și poate cu Donald Trump.

Spre finalul călătoriei, cel dintre ei care, paradoxal, părea mai liniștit și mai tăcut, a spus:

Va curge sânge în America, lucrurile nu mai pot continua așa.

M-am minunat auzindu-l, însă, la cum au evoluat lucrurile în timpul președinției respective, n-a fost foarte departe de adevăr.

De aici și până la război civil pare a fi cale lungă.

Există, totuși, tot mai multe păreri că în America de azi polarizarea și frustrările au ajuns exact în acel punct care precedă un conflict fratricid. Iar faptul că posesia unei arme de foc e parte din cultura locului n-are darul să detensioneze situația.

Aceasta este premisa pe care o ia Alex Garland în Civil War și o duce mai departe, cu rezultate fabuloase din punct de vedere strict cinematografic și neplăcute din punct de vedere emoțional.

Filmul urmărește odiseea unui grup de jurnaliști care străbat o Americă sfâșiată de violență și secesiune, ca să îi ia interviu președintelui, baricadat în Casa Albă, înainte ca acesta să fie răsturnat de una dintre taberele adverse.

Am folosit pluralul într-adins, pentru că e foarte puțin clar în Civil War cine se bate cu cine.

Iar asta nu e o slăbiciune a filmului, ci o mostră a coerenței lui. Alex Garland vrea să redea un peisaj dantesc și hiperbolic al degradării Americii, iar pentru asta nu aderă la vreo ideologie clară.

Pe parcurs, protagoniștii sunt martori și înregistrează vizual atrocități comise de toate părțile (noțiunea de luare de prizonieri nu există). Poate că aici e o mică hibă logică a peliculei.

Pe un asemenea Armaghedon, e greu de crezut că fotoreporterii noștri ar beneficia aievea de protecția și deschiderea atâtor tabere (nu toate, după cum veți descoperi în cea mai cruntă scenă a filmului).

Dar asta e un neajuns minor, pentru că Civil War nu e un film de război per se, ci își propune să pătrundă în resorturile psihologice ale unei specii aparte de oameni – jurnaliștii din zonele de conflict.

Oare cum sunt construiți oamenii aceștia, încât se pot pune în pericol doar pentru a surprinde o imagine emblematică?

Și cum rezistă psihic la ororile la care nu numai că sunt expuși nemijlocit, dar de care trebuie chiar să se apropie?

Civil War nu dă multe explicații despre contextului în care e plasată acțiunea și nu o face nici în această privință.

E treaba noastră să decodăm personalitățile personajelor.

Iar în acest sens beneficiem de ajutor din partea unor interpretări excelente.

Kirsten Dunst e punctul focal al filmului, cu atitudinea ei obosită de viață, obosită de moarte. Povara lucrurilor pe care le-a văzut îi e oglindită pe chip. Dar dezumanizarea nu este completă. Se mai găsește dincolo de ea solidaritate cu colegii de breaslă și spirit oblăduitor față de o colegă tinerică, jucată de Cailee Spaeny, al cărei traseu emoțional, mai puțin subtil, e invers, de la inocență la oportunism.

Wagner Moura (extraordinarul căpitan Nascimento din Tropa de elite sau Escobar din serialul eponim) e remarcabil de bine adaptat rigorilor hollywoodiene și redă ipostaza bufonului și a nebunului, indispensabilă pentru profesia aceasta, iar simpaticul Stephen McKinley Henderson, cu figura sa deosebită, e vocea rațiunii, dar și a sacrificiului (da, cele două pot coexista într-un individ, iar asta e unul dintre aspectele înălțătoare ale naturii umane).

Jesse Plemmons s-a ferit cât a putut să-și facă publică prezența în această producție, iar efectul apariției sale este astfel potențat. O fi președintele interpretat de Nick Offerman răul final al filmului, dar nu e și cel care îți poate strica somnul.

Civil War e o suită de secvențe memorabile. Cele exploziv-belicoase îi ies impecabil lui Alex Garland, însă cele de acalmie spulberată de un eveniment brutal și cutremurător au darul să se imprime în memorie nepermis de apăsat.

Chiar când scriu aceste rânduri, vuiesc agențiile de știri despre atacul Iranului asupra Israelului.

Sunt convins că acolo, în acea zona a globului devenită incandescent de fierbinte, sunt deja câțiva smintiți dedicați care ne vor arata adevărata față a războiului.

Cea hâdă.

Trei Hamleți de luat în calcul

Se apropie o nouă ediție a Festivalului Shakespeare din Craiova, așa că am început pregătirea intelectual-emoțională cu Hamlet cinematografic.

Nu una, ci trei versiuni s-au desfășurat prin sinapsele mele.

***

Această ecranizare din 1990 este încă o operă shakespeariană semnată de Franco Zeffirelli în stilu-i cunoscut – cadru istoric excelent reconstituit și exploatat scenic ca într-un spectacol de operă, arta care i-a fost atât de dragă.

Evident, cea mai controversată decizie a fost de a-l distribui pe Mel Gibson în rolul principal. Ca sa parafrazez nemuritorul pasaj, a fost și n-a fost o alegere bună. Sunt momente când energia deșucheată a actorului, aflat atunci spre apogeul popularității, servește de minune partiturii. Scenele emblematice sunt bine punctate (cea a monologului are și un loc de desfășurare sublim ales), problema este că, spre final, latura lethalweaponiană a lui Gibson începe să se vadă prea mult. La duelul cu Laertes, cel puțin, Hamlet pare aproape tâmpit.

Rămâne, însă, o interpretare de consemnat pentru istoria acestui personaj.

Restul distribuției are prestații meritorii: Alan Bates este un Claudius foarte duplicitar, Ian Holm un Polonius servil cum se cuvine, Glenn Close o suprinzător de fragilă Gertrude, iar Helena Bonhan Carter fură multe scene, atât sfioasă la început, cât și delirantă spre final.

Știut fiind că Zeffirelli juca în echipa cealaltă (replica e din È stata la mano di Dio), nu e de mirare că acordă multă atenție celor două personaje feminine, ba chiar introduce niște note oedipiene în relația dintre Hamlet și mă-sa.

La câte s-au spus și scris despre Hamlet, încăpea și asta.

***

Această producție din 2000 este foarte hulită și cred că merită reabilitată, măcar parțial.

Regizorul Almereyda a ales să transpună piesă într-un New York contemporan, plasând acțiunea printre zgârie-nori, în limuzine și în apartamente la înălțime. Nu i-a ieșit rău, iar scena monologului e memorabilă, desfășurându-se într-un magazin de casete video de filme de ACȚIUNE.

Hamlet al lui Ethan Hawke are aerul unui tânăr de-abia ieșit din adolescență, cu traumele acelei perioade încă nerezolvate, la care se adaugă cea a morții tatălui și căsătoria intempestivă a mamei. A abordare care funcționează caracterologic, dar care nu ajută la argumenta motivația lui pentru răzbunare, deși momentul discuției care pune totul mișcare, cea cu fantoma tatălui său, este încărcată de tensiune și asta datorită unei apăsătoare (a se citi în sens pozitiv) interpretări a lui Sam Shepard.

Distribuția prezintă câteva alegeri inedite, dar nu toate inspirate. Bill Murray pare interesant inițial ca Polonius, dar, pe parcurs, nu se lipește deloc de rol, iar Diane Venora nu aduce nimic în rolul lui Gertrude.

Julia Stiles ca Ophelia dă rezultate când e confruntată cu dereglarea lui Hamlet, cufundându-se în reținere și debusolare, dar momentul emblematic al propriei alunecări spre nebunie e inexistent.

Charismatic, dar viclean e Kyle MacLachlan drept Claudius, iar Karl Geary ca Horatio reușește să se impună ca un personaj mai important decât îl catalogăm îndeobște. De fiecare dată când apare, simți că Prințul Danemarcei are un prieten adevărat.

Nu ocoliți acest Hamlet, nu e de lepădat.

***

La origini, această versiune din 2009 era de teatru pur, aparținând prestigioasei Royal Shakespeare Company, dar modul cum a fost transpusă filmic exploatează extraordinar decorurile moderne, dar adecvate potențării momentelor tragediei.

Unghiurile de filmare alese de Gregory Doran pun în valoare impecabila dicție și expresivitate a interpreților; de pildă, monologul atât de des invocat ne apropie de obrazul retorului întors parțial către noi, conferindu-ne astfel rolul de intimi confidenți ale uneia dintre cele mai profunde dileme ale umanității.

David Tennant e protagonistul piesei și rapid impune o abordare interesantă, care îl duce pe Hamlet și în zona unui fel de bufon shakespearian. Dar nu în stilul lui Mel Gibson de mai sus, care ajunge tot pe-acolo din cauza felului său de-a fi și de a juca. Aici e ceva asumat și atât de elocvent, încât nu o dată m-am pomenit zicându-mi și aproape pocnindu-mi fruntea: Da, mă, cum de nu m-am gândit la asta până acum?

Restul distribuției îmbracă textul parcurs aproape integral cu desăvârșite reacții, însă adevăratul star alternativ al piesei este Patrick Stewart drept Claudius.

Impunător și amenințător, nu se sfiește să-și ascundă antipatia față de fiul vitreg și atitudinea lui pasiv-agresivă.

Parcă în nicio altă variantă de Hamlet n-am simțit animozitatea dintre cei doi la nivel aproape palpabil.

Așa că îmi adun curaj și spun următoarele:

Dacă o fi să alegeți doar una dintre aceste trei versiuni de Hamlet, să fie asta.

E Shakespeare de la mama lui.

Gaslighting inodor

Gaslight n-a rămas în conștiința colectivă doar ca un film de suspans excelent, ci și ca denumire a unui concept din psihologie.

Este vorba despre acțiunea sistematică a unei persoane de a submina încrederea alteia în propria sănătate mintală.

În scopuri dramatice, pelicula lui George Cukor înfățișează acest proces perfid într-o formă extremă, însă există și o versiune anterioară a sa cinematografică atenuată, dar nu mai puțin elocventă.

Mai precis, Suspicion, film de epocă timpurie al lui Alfred Hitchcock, avându-i drept protagoniști pe Cary Grant și Joan Fontaine.

Fontaine reia aici ipostaza din Rebecca, adică femeia naivă și înțelegătoare, care se căsătorește cu un bărbat care ascunde anumite lucruri.

Dar acum, în cazul lui, nu mai este vorba despre o conștiință încărcată, ci despre una liberă ca pasărea cerului.

Personajul lui Cary Grant este o pușlama pursânge, un aburitor și un leneș, care ar face orice, numai să nu muncească.

Orice?

Se pare că da, pentru că blajina sa soție constată treptat să vadă că e un pezevenchi și, mai rău, începe chiar să creadă că intenționează să o omoare, ca să încaseze polița de asigurare încheiată pe numele ei.

Cu mâna-i impecabilă, Hitchcock ne conduce alături de ea prin această acumulare emoțională, dar, fidel sadismului pe care i-l îndrăgim, nu ne lasă să tragem concluzii definitive.

Joan Fontaine a câștigat Oscarul pentru această partitură, iar merite are. Mototoală și exagerat de conciliantă la început, dezvoltă pe parcurs propria-i duplicitate, pe măsură ce dovezile circumstanțiale îi arată că e în pericol.

De cealaltă parte, Cary Grant uzează fără efort de șarmu-i binecunoscut, la care adaugă unele note amenințătoare, bine estompate, tocmai pentru a sublinia că e altfel decât vrea să pară, dar nu îi iese tot timpul.

Tensiunea hitchcockiană e la locul ei, fără a atinge vârful din alte creații ale maestrului, însă cele mai interesante scene sunt acelea în care el, aproape prins cu ocaua mică, redresează situația și atitudinea ei.

E același mecanism psihologic din Gaslight, dar semnificativ mai finuț, iar Suspicion relevă și un fapt incontestabil.

Nicio astfel de manipulare repetată nu se poate produce, dacă nu există un pic de disponibilitate din partea victimei.

Fiecare dintre noi are nevoie să învețe tehnici de auto-apărare sufletească, iar material didactic există cu toptanul.

Gaslight, Suspicion și alte filme care educă prin suspans.

Memoria e și mumă, și ciumă

Am primit cu mare interes și, de ce să nu recunosc, cu un dram de mândrie patriotică vestea că romanul lui Eugen Ovidiu Chirovici, Cartea oglinzilor, va fi ecranizat și îl va avea drept protagonist pe nimeni altul decât Russell Crowe, un actor care, deși a luat în greutate corporală, are încă greutate interpretativă.

Îmbucurător este că filmul regizat de Adam Cooper este o reușită din mai multe puncte de vedere decât mi-aș fi imaginat.

Ca unul care urma să îmi organizez vizionarea pornind de la lectura cărții, aveam impresia, așa cum reieșea din reclame, că Sleeping Dogs va exploata cu precădere a treia parte a romanului, cea în care un polițist cu Alzheimer se angajează să deslușească adevărul din spatele unui caz vechi de zece ani, în urma căruia un reputat profesor de psihologie a fost asasinat brutal, iar presupusul făptaș e pe punctul să fie executat.

Treptat, am descoperit că realizatorii nu au abandonat narațiunea-ștafetă elaborată de scriitor, ci au transformat-o în secvențe de tip flashback, foarte adecvate ideii generale a poveștii, adică relativitatea memoriei, care, în cel mai bun caz, servește ca platoșă împotriva emoțiilor negative, iar în cel mai rău, poate fi pervertită de forțe exterioare.

Mofturoșii vor spune că e doar un Memento reciclat, dar nu-i ascultați. Filmul de față are destule de oferit în plus față de măiastra peliculă a lui Christopher Nolan.

Iar pentru aceia care, ca și mine, știu deznodământul versiunii literare, aflați că aici e altul. Poate că îl intuiești de la un moment dat, însă modul cum este organizată anamneza investigativă este impecabil.

Cu multe, foarte multe kilograme în plus față de cum ne place să ni-l amintim, Russell Crowe e un Atlas defect care poartă filmul pe umeri. Marca imensului său talent este modul cum încearcă să compenseze pierderile de memorie și să le mascheze prin gesturi și, mai ales, prin câte un zâmbet încurcat. Investim astfel simpatie suplimentară în zbaterile sale detectivistice, iar asta contribuie la angajamentul nostru la suspans.

Restul distribuției contribuie prin prestații reușite la întreținerea atmosferei că, într-adevăr, totul e un joc la oglinzilor deformate, în care nu se reflectă ce a fost, ci mai degrabă ce vrem să fi fost.

Karen Gillan (Nebula din seria Guardians of the Galaxy) este întruchiparea unei subtile psihopatii feminine, Marton Czokas e charismatic și dubios, Harry Greenwood e leit Andrei Rublev tenismenul, atât prin plete, cât și prin caracterul nevrotic, iar Thomas M. Wright emană violență sub figura hirsută și placidă.

Însă, pentru că Sleeping Dogs este despre acest inimaginabil de complex proces al memoriei, vă invit să vă uitați cu luare aminte la personajul lui Tommy Flanagan.

Încercați să nu vă documentați în prealabil în privința filmografiei sale.

Va fi un moment când el și Russell Crowe împart prim-planul.

Atunci am simțit cum memoria îmi face o favoare, cum își deschide baierele și mă lasă să rememorez o perioadă încântătoare a adolescenței mele.

Sper că memoria vă va ajuta și pe voi să simțiți această mică plăcere a trecutului înmagazinat în sinapse.

Dar țineți atenția trează.

Pentru că mintea e hoață și ne poate înșela cu voia noastră.

Sezon de Oscar 2024 – Epilog

Ne mai despart câteva ore de decernarea premiilor Oscar pentru 2024, așa că iată deja tradițională combinație de preferințe și pronosticuri proprii:

Cel mai bun regizor – Christopher Nolan, fără doar și poate, o decizie cu care sunt de acord, nu neapărat pentru că Oppenheimer ar fi încununarea carierei sale, ci pentru că și-a câștigat statueta cu niște capodopere precum The Dark Knight, Inception, Dunkirk, The Prestige sau Memento.

Cel mai bun actor în rol principal – purtat de suflul triumfului deja anunțat al lui Oppenheimer, precum și de meritele-i incontestabile, probabil ca va câștiga Cillian Murphy, deși mărturisesc că simt un mic val de duioșie față de minunata interpretare a lui Paul Giamatti din The Holdovers.

Cea mai bună actriță în rol principal – e bătaie mare între damele cu nume înrudite, Lily Gladstone și Emma Stone, fiecare de având de partea ei calitatea prestației și povestea justificativă, iar aici cred că are un vag avantaj protagonista din Killers of the Flower Moon.

Cel mai bun actor în rol secundar – Robert Downey Jr. domina cursa asta încă dinainte de Cillian Murphy, iar palida competiție din partea lui Ryan Gosling s-a pierdut pe drum.

Cea mai bună actriță în rol secundar – asta e o categorie unde, de câțiva ani (cu excepția celui trecut, poate), se cunoaște câștigătoarea cel mai devreme în sezon, și nici acum nu face excepție, Da’Vine Joy Randolph adjudecându-și toate premiile relevante care preced Oscarurile.

Cel mai bun scenariu original – Anatomie d’une chute are întâietate în previziunile ultimelor săptămâni, o decizie care ar întruni deplinul meu acord, pentru că e inteligent într-un mod socratic modern și pentru că nu te lasă să te instalezi confortabil într-o decizie definitivă.

Cel mai bun scenariu adaptat – în primul rând dați-mi voie să îmi exprima nedumerirea că Barbie e aici (ce au adaptat, instrucțiunile de pe etichetele cutiilor cu păpuși?); altminteri, e singura categorie importantă unde Oppenheimer ar putea pierde, în fața lui American Fiction, mai precis, deși nu mi-aș băga toți banii în pariul ăsta.

Cel mai bun montaj – cu această categorie începe linia continuă pentru Oppenheimer.

Cea mai bună imagine – Oppenheimer din nou.

Cel mai bun sunet – Oppenheimer, deși, personal, l-aș lipsi de premiul ăsta și l-aș redirecționa către The Zone of Interest, unde sunetul extradiegetic joacă un rol esențial în impresia cutremurătoare pe care filmul lui Jonathan Glazer ți-o produce.

Cea mai bună coloană sonoră – Oppenheimer cu bubuiturile lui bine organizate.

Cele mai bune decoruri – Barbie domina întrecerea până mai deunăzi, dar surata mai deșucheată Poor Things a prins tupeu și vrea să-i sufle gagiul aurit.

Cel mai bun machiaj – probabil o să ia Maestro, pentru nasul controversat al lui Bradley Cooper, deși eu aș răsplăti figura grotescă, dar niciodată respingătoarea a lui Willem Dafoe din Poor Things.

Cele mai bun costume – să se păruiască Barbie și Poor Things, dar să câștige Napoleon care, cu toate beteșugurile lui, e remarcabil din punctul ăsta de vedere.

Cele mai bune efecte speciale – n-am văzut Godzilla Minus One, așa că mă opresc asupra roboților din The Creator, care nu par pixelați, ci consistenți și materiali.

Cel mai bun film de animație – mă alătur și eu curentului recent care înclină spre Kimitachi wa do ikiru ka al maestrului Hayao Miyazaki, pentru că, deși excelent realizat, lui Spider-Man – Across the Spider-Verse îi lipsește parcă un je ne sais quoi pentru a fi un film mare, precum predecesoru-i pe linie narativă.

Cel mai bun film străin – The Zone of Interest e și la masa ceva mare, așa că aici e stăpân absolut.

Cel mai bun documentar – 20 Days in Mariupol, ca să nu uităm ce au îndurat și continuă să îndure bravii noștri vecini.

Cel mai bun scurtmetraj – The Wonderful Story of Henry Sugar, care e desăvârșit în ce își propune Wes Anderson cu el, deși, tematic, simt pericol din partea lui Red, White and Blue.

Cel mai bun cântec – ceva din Barbie, că tot are dublă șansă.

Cel mai bun film – dacă îi fură vreun alt film statueta lui Oppenheimer, va fi echivalentul detonării a 100 de bombe cu hidrogen pe atolul Bikini.

Iată-ne ajunși și la finele acestui sezon de Oscaruri din 2024, acum hai să urmărim ce filme vor concura cu Dune – Part Two în 2025.

Am deschis sezonul Oscarurilor din 2025!

Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.

Sezon de Oscar 2024 – Nyad

Nyad are mica, dar semnificativa sa contribuție la această ediție a Oscarurilor.

Mai precis, două nominalizări pentru interpretare, a lui Annette pentru rol principal și a lui Jodie Foster pentru rol secundar.

Povestea este una de manual, dar impresionantă în același timp, pentru că s-a întâmplat aievea, iar pelicula uzează masiv de imagini reale, care potențează valoarea emoțională a filmului.

La peste 60 de ani, înotătoarea Diana Nyad își pune în minte să străbată distanța dintre Cuba și Florida, adică vreo 150 de kilometri, cât unii merg pe jos într-un an.

Cum reușește este o parabola familiară despre ambiție, abnegație, prietenie și lucru în echipă, transpusă scenic de Jimmy Chin și Elisabeth Chai Vasarhelyi, foști câștigători de Oscar pentru documentarul Free Solo, care urmărește o performanță similară, cea a cățărătorului Alex Honnold.

Lipsa de experiență cu producțiile de ficțiune se vede pe alocuri, iar unele efecte speciale sunt stângace, dar, per ansamblu, Nyad e eficace în a ne ține atenția trează și a ne face să chibițăm pentru protagonistă și pentru coechiperii ei.

Iar propulsoarele principale ale peliculei sunt cele două interpretări centrale.

Într-un an cu un context mai favorabil, Annette Bening ar fi putut foarte bine să își adjudece Oscarul care îi e un fel de Fata Morgana de decenii bune. E tipul acela de dedicare fizică și expresivitate care i-a servit bine lui Leo DiCaprio în The Revenant. Pe el l-a călcat ursul, pe ea o înțeapă meduzele.

Însă cursa e dominată de Lili Gladstone și Emma Stone, așa că Bening doar își adăugă încă un rol remarcabil în deja ilustra-i carieră.

Jodie Foster a gustat deja din gloria înșfăcării statuetei, așa că pentru ea Nyad e doar un prilej de a reveni dintr-un lung hiatus artistic și de a demonstra că e o actriță colosală.

Dacă Bening suferă fizic, Foster o face psihic și cu o asemenea ușurință a expresivității, încât dau iar în lamentații bătrânești:

Nu se mai fac, domne’, ca pe vremuri!

Rhys Ilfans, pe care posteritatea l-a înregistrat deja ca aiuritul amic al lui Hugh Grant în Notting Hill, are aici o partitură gravă, care întregește mesajul central al filmului.

Marile fapte nu sunt ale indivizilor, ci și ale unui grup din care un membru e pur și simplu mai vizibil.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

The Zone of Interest

The Wonderful Story of Henry Sugar

Sezon de Oscar 2024 – The Wonderful Story of Henry Sugar

Dacă ai văzut două filme de Wes Anderson, le-ai văzut pe toate.

Spun două, pentru că, dacă e doar unul, poți avea impresia că regizorul a experimentat stilistic.

Dar nu, acesta îi e felul: geometrie vermeeriană, culori renoiriene și o puzderie de actori mari puși în ipostaze neobișnuite sau chiar dubioase.

The Wonderful Story of Henry Sugar este unul dintre cele patru scurtmetraje realizate de cineast pentru Netflix și bazate pe povestiri de Roald Dahl, precum și cel care a primit nominalizare la Oscar la această categorie, unde va și triumfa de altfel.

După The French Dispatch and Asteroid City, pelicule mai degrabă dezamăgitoare, The Wonderful Story of Henry Sugar reușește să reînvie magia din The Grand Budapest Hotel, cu care are multe în comun.

O poveste în poveste în poveste, despre tipul cel de zahăr amintit care poate vedea fără să-și folosească ochii, precum și transformarea sufletească pe care o suferă în atingerea acestui har.

Descrisă astfel, e o aiureală, însă West Anderson o compune cum numai el știe și, pornind de la un alter ego al lui Roald Dahl, impecabil jucat de inimitabilul Ralph Fiennes, parcurgem pasionante deveniri de sine pe mai multe planuri narative, cu de departe cea mai hazlie, dar nu derizorie utilizare a practicilor Yoga pe care le-am văzut vreodată în vreun film.

Vizual, The Wonderful Story of Henry Sugar e desăvârșit, dar cel îl face de-a dreptul adorabil este partea auditivă.

Chiar și cei mai acerbi critici ai lui Anderson sunt nevoiți a recunoaște că face minuni cu interpreții săi, iar scurtmetrajul de față nu se abate de la această înaltă normă.

Deși american, cineastul uzează îndeobște de un umor sec, de sorginte britanică, pe care îl absorb impecabil Ralph Fiennes și Benedict Cumberbatch, care devine mai bun pe an ce trece.

Dar, pentru că o parte a acestei istorisiri cu tâlc se petrece în India, mi-a fost mare drag să îi revăd pe Ben Kingsley, nemuritor Gandhi, dar și pe Dev Patel, vagabondul milionar, care a crescut în ditamai actorul capabil să nu fie cu nimic mai prejos decât coloși cu care împarte afișul.

Toți aceștia declamă replicile amuzante și cu tâlc ale parabolei bunului și cartoforului samaritean cu o seriozitate expresivă care e veritabilă muzică literară pentru cine o poate asculta în original.

Ediția aceasta a Oscarurilor are deja multe categorii cu deznodământ dinainte știut.

Cea a scurtmetrajelor de ficțiune e una dintre ele.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

The Zone of Interest

Sezon de Oscar 2024 – The Zone of Interest

Auschwitz.

Istoria omenirii este presărată cu găuri negre, dar prin aceasta, din cauza magnitudinii ororii și a multitudinii evocărilor ei, pare a se fi scurs tot sufletul omenirii.

Oscarurile au răsplătit multe creații cinematografice menite a transmite măcar o părticică din această rană purulentă a umanității, iar acum o fac din nou prin atenția acordată peliculei The Zone of Interest.

Autorul ei, Jonathan Glazer, știe că noi știm.

Știm cum se petreceau lucrurile acolo.

Știm ce pățeau oamenii captivi acolo.

Știm la ce nivel de bestialitate ajungeau aceia care îi aruncau ca pe vreascuri către Shoah.

Bazându-se pe această precondiție, cineastul construiește un ansamblu de secvențe care au un singur scop – să oblige privitorul să recompună mental coșmarul din detalii strecurate în cadre de o remarcabilă banalitate.

Practic, este o repetată aplicare a modelului prezentat de afișul filmului.

Meritul lui Jonathan Glazer este că găsește diversitate și precizie în această unică rețetă.

O scenă de scăldat cu cenușa din lagăr plutind pe râu.

O grădină pitorească în prim-plan, cu coșuri fumegânde în plan secund.

Copiii scăldându-se, iar printre chiotele lor, țignalul și fumul trenurilor morții.

The Zone of Interest ar fi un joc interesant de atenție, dacă n-ar fi atât de dureros.

Jonathan Glazer își face cunoscută intenția de a lucra asupra minții spectatorilor în mod asumat, începându-și pelicula cu un ecran negru și sunete aluziv-înspăimântătoare pe fundal.

Doamna care supraveghea sala de cinema în care eram ne-a spus foarte îndatoritor:

Să știți că așa e filmul, nu e o problemă la noi.

Dar cel mai limpede reiese că The Zone of Interest nu e documentar, ci operă de ficțiune, cu toată libertatea și subiectivitatea inerente, din felul cum sunt creionate cele două personaje principale, comandantul lagărului și soția sa.

Christian Friedel e departe de a fi vreun Ubermensch. E adus de spate, n-are mușchi, ci burtică, nu strălucește de inteligență și are aerul unui corporatism mediocru, care vede doar KPI-uri și promovare.

Dar, în stil ceaușescian, mai că nu-l consideri la fel de odios precum consoarta, extraordinara Sandra Huller. Mersul total inestetic, coafura ridicolă, manifestările scârboase față de servitoare îți aduc în față o ființă demnă de dispreț și te ajută să constați că regimul nazist (ca orice dictatură, de altfel) nu a fost făurit doar de apucați ideologic, ci și de ariviști respingători, care au profitat cu nonșalanță de ură generală îndreptată împotriva unui anume grup etnic sau social.

Acum mi-a dat prin cap că, dacă Academia are probleme în a alege între Lily Gladstone și Emma Stone, poate supăra și capra, și varza, dându-i Oscarul Sandrei Huller pentru Anatomie d’une chute, luând în calcul și contribuția ei actoricească de aici.

Am folosit cuvântul ”aproape” la început.

Există numeroase exemple din timpul Holocaustului de mici gesturi care te reconciliază cu ideea de umanitate.

Unul dintre ele își găsește locul în The Zone of Interest.

Două scene în contrapunct, care reinterpretează foarte adecvat aleasa poveste Hansel și Gretel și care, deși stridente în realizare, sunt ca o cheie de boltă a întregului film.

Mai sunt și oameni printre noi.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

Sezon de Oscar 2024 – Poor Things

Ce-i mai place lui Yorgos Lanthimos să ne provoace!

A făcut-o cu The Lobster.

A făcut-o cu The Favourite.

Iar acum o face în stil și mai mare cu Poor Things.

O parabolă feministă despre drumul către emancipare al unei reprezentate a numitului gen care, readusă la viață prin metode frankensteiniene, merge de la o simplă creatură dominată de impulsuri la deplină stăpâna a propriului corp, a propriei cariere și a propriilor raporturi cu ceilalți.

În subtext, am mai dibuit o parabolă, a predării ștafetei de la Demiurg (Marele Anonim al lui Blaga) către creațiile sale omenești, care devin conștiente de sine și preiau ele însele sarcina jocului cu tainele vieții și morții.

Limbaj abstract, știu, care nu explică mai deloc de ce Poor Things are 11 (unsprezece!) nominalizări la Oscar.

Că doar pentru toate cele enunțate avem Barbie, nu?

Iar acea alegorie rozalie care a adunat milioarde de dolari, fani și contestatari are doar 8 nominalizări, dintre care două pentru cântece originale, deci prea puțin semnificative.

Însă aici sunt 11 și binemeritate, vă spun fără înconjur.

Mizanscena construită de Lanthimos este impecabilă în toate componentele ei, de la subtilul stil alb-negru al captivității Bellei la explozia de culoare a aventurilor ei bildungsromaniene.

Iar sexul care abundă în peliculă reușește remarcabila performanță de a nu fi niciodată gratuit, ci doar varii expresii ale devenirii protagonistei.

Scenariul este aiuritor, dar niciodată incoerent, iar limbajul, mai ales cel pe care îl dobândește eroina, savuros în cele mai mici detalii, mai ales dacă îl gustați direct în engleză.

Coloana sonoră este un ansamblu de sunete stridente, dar întotdeauna adecvate momentului, pe care îl potențează și îl evidențiază.

Și tot așa, până ajungem la interpretări, care sunt excepționale în păr.

Emma Stone e monumentală. Filmul e al ei, nu doar pentru că e și producătoare, ci pentru cum îmbină deplinul angajament corporal cu cel vocal, toate culminând cu ochii ei mari superbi, oceane gemene de trăiri, descoperiri și spasme orgasmice.

Deja sunt sfâșiat între ea și Lily Gladstone. Academia a mai dat un Oscar ex aequo odinioară, ce-ar fi să-și aducă aminte și să procedeze și acum la fel?

Cu toată copleșitoare ei prezență, Emma Stone are un partener de ecran care nu se sfiește să atenteze la întâietatea simpatiei din partea spectatorilor.

Acesta este Mark Ruffalo, o lichea adorabilă, care începe ca un fante de succes și o pățește pe parcurs în cele mai haioase moduri.

Cu tot respectul pentru minunatul Willem Dafoe, dar dacă Poor Things a avut un singur loc alocat la actor în rol secundar, atunci i-a revenit pe drept mai tânărului său confrate.

Merită însă felicitat pentru abnegația de a petrece patru ore pe zi numai să-i fi aplicat machiajul, altă reușită a formidabilă a acestei producții.

Poor Things nu-i doar titlul acestei pelicule, ci și apelativul cu care îi compătimesc pe toți cei care aleg să nu vadă o ciudățenie irezistibilă și elocventă.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After