Transfer de dive

Ce este Maria al lui Pablo Larrain pentru cinefili este muzica de operă pentru melomani.

Ca să le apreciezi, ai nevoie de pasiune pentru subiect și (măcar) de un dram de educație în ceea ce-l privește.

Aceste condiții fiind întrunite, filmul, ca și opera, își dezvăluie foloasele estetice, deliciile intelectuale și învățămintele psihologice.

Maria completează trilogia închinată de regizorul chilian unor figuri feminine faimoase și chinuite și din care mai fac parte Jackie și Spencer.

Mai puțin profundă decât prima peliculă și mai puțin intensă decât a doua, aceasta compensează prin alegeri foarte inspirate în ceea ce privește colectivul de actori.

Iar în fruntea acestora este, bineînțeles, Angelina Jolie.

Maria Callas a fost o divă și numai o divă veritabilă o putea întruchipa.

Ca și predecesoarele sale, actrița e preocupată să redea manierismele personajului real, însă, mai apăsat ca ele, se folosește de propria aură pentru a construi o figură charismatică, dar și capricioasă, dictatorială, dar și vulnerabilă, talentată, dar și muncită de îndoieli.

Oricâte scăderi ar avea filmul, oricât de lent sau lipsit de miză ar părea în anumite momente, simplul fapt de a o admira pe Angelina Jolie îmbrăcată stilat și străbătând locuri precum Trocadero din Paris e încântător.

Adăugăm la asta și câteva numere muzicale inedite, în contrapunct, și efectul de odă din Maria e complet.

Scenariul ne-o arată pe Maria Callas a Angelinei Jolie în ultima ei săptămână de viață, încercând să își rescrie sau să reconcilieze toate traumele și triumfurile care i-au compus existența.

Planurile narative pendulează între trecut și prezent, dar și între lumea materială și cea mentală a divei, toate realizate de Pablo Larrain cu acea exasperantă competență de a te băga în sufletului omului, prin prim-planuri și camera de mână.

Restul distribuției impresionează prin calitate, dar și diversitate.

Pierfrancesco Favino, excelent prin energie în L’ultima notte di Amore, e aici un veritabil Sancho Panza devotat, care, spre deosebire de eterica Jolie, e tot timpul cu picioarele pe pământ. E secondat inspirat de menajera jucată de Alba Rohrwacher și nu e o întâmplare că scena cea mai frumoasă a filmului îi include pe toți trei.

Kodi Smit-McPhee, cu figura aparte și placiditatea robertbressoniană, se impune discret pe unde apare (vezi The Power of the Dog), Valeria Golino, adorabila parteneră a lui Charlie Sheen în demențialele Hot Shots, apare o singură apariție, dar de efect, iar Haluk Bilginer, de neuitat în Winter Sleep al lui Nuri Bilge Ceylan, e un Onassis fermecător.

Mi-ar plăcea să o văd pe Angelina Jolie pe lista nominalizatelor la Oscar de la anul.

Nu doar pentru că e ca o eroină de tragedie antică, nu doar pentru că e la fel de frumoasă ca întotdeauna, nu doar pentru că ne cântă ea însăși la final.

Ci și pentru că omoloagele ei, Natalie Portman și Kristen Stewart (deși aici încă îi bănuiesc pe reptilieni) au reușit asta, iar acest triunghi remarcabil al lui Pablo Larrain merită o simetrie perfectă.

Viața e haos, dar arta aduce un strop de ordine în ea.

Cu nebunii nu te joci

Că Hugh Grant are stofă de personaj negativ, știam.

A mers pe calea asta încă de când era arătos, în Bridget Jones’s Diary.

Și-a exploatat eleganta înaintare în vârstă în Dungeons & Dragons: Honor among Thieves.

Însă nimic din toate acestea nu m-a pregătit pentru dimensiunea abisală a personajului său din Heretic.

Două tinere misionare de-ale mormonilor ajung la casa unui afabil tip de vârsta a doua spre a treia (e greu să îl consideri pe Grant bătrân de-a binelea, nu?) și se văd prinse într-un joc macabru, menit a le pune la încercare credința și chiar umanitatea.

Filmul scris și regizat de Scott Beck și Bryan Woods nu are ambiții de complexitate și vizează în primul rând să fie un mecanism de disconfort și, mai apoi, de fiori.

Primul dintre obiective este mult mai bine atins. Prelegerile și exercițiile socratic-manipulatoare pe care le desfășoară Hugh Grant pune neuronii mai mult la încercare decât partea a doua, care trece pe tărâmul unui grotesc familiar.

Hugh Grant uimește prin rol, dar nu neapărat prin manifestare. De fapt, mai bine de jumătate din reacțiile sale sunt cele pe care i le știm de când lumea – zâmbete aparent încurcate, grimase de om care a comis o gafă sau posturi fizice un pic stânjenite. E fascinant să vezi că lucruri care te amuzau odinioară devin odioase în alt context. Mai ales că actorul, care nu-și reneagă nici impecabila dicție britanică, dublează totul din când în când cu niște priviri oțelite, dar revelatoare asupra personalității sale deviante.

Discuțiile despre Heretic se învârt în jurul prestației sale, dar ar fi o nedreptate să le ignorăm pe Sophie Thatcher și Chloe East, care, pe măsură ce supliciul teologic și fizic se întețește, dezvăluie alte și alte dimensiuni emoționale.

Fără să revoluționeze cinematografia și fără să dea religia cu susu-n jos, Heretic este o producție antrenantă, care ilustrează două lecții importante.

Primo, cu nebunii nu te joci. De cum îi vezi manifestându-se, fugi rupând pământul. Cum îi recunoști? Atenție la politețea care lasă să răzbată micro-agresiuni pasiv-agresive. Acolo e semnalul de alarmă.

Secundo, e bine să te gândești și la altcineva decât la propria persoană.

Că sunteți creștin, ateu sau agnostic, asta e dincolo de religie.

E ceea ce ne face și ne păstrează oameni.

Emilia, fii bărbată!

Se pare că 2024 este anul musicalurilor cu teme social-progresiste.

Avem Joker: Folie a Deux, care i-a iritat pe mulți cu cântările.

Avem Wicked, în care binomul zână bună – vrăjitoare rea este răsturnat muzical cu susul în jos.

Avem Emilia Perez, în care un transsexual este jucat de un transexual pe bune, iar toată tevatura e plină de numere muzicale cu subiecte grave, oricât de improbabil ar părea.

O avocată din Mexic care e nevoită să trudească pentru ca șeful să aibă parte de toate meritele acceptă o ofertă puțin spus neobișnuită – să îl ajute pe un temut șef de cartel să devină femeie, așa cum a râvnit toată viața.

Însă, așa cum lupul își schimbă părul, dar năravul ba, urmează o suită de întâmplări care relevă vasta psihologie feminină pe trei direcții bine conturate, dar și încearcă să exorcizeze demonii violenței care macină Mexicul de atât amar de vreme.

Și, când te aștepți mai puțin, se cântă și se dansează în contrapunct.

Pare o aiureală, o combinație de Pedro Almodovar și Quentin Tarantino și Bob Fosse, la care s-ar înhăma un student exagerat de ambițios de la regie cinematografică, nicidecum un cineast hârșit și deja septuagenar, precum Jacques Audiard.

Însă îi iese, pentru că Emilia Perez are, așa cum au subliniat mulți, o onestitate dezarmantă.

Nu e vreo apologie a transsexualilor sau vreo predică despre puterea mântuirii prin mai știu eu ce fapte bune.

E despre oameni în care pulsează trăiri diverse.

Pentru a le reda, era nevoie de intepretări nu reușite, ci memorabile, iar filmul le are.

Karla Sofia Gascon este o ea care a fost el. De aceea, ambiguitatea personajului eponim este asigurată și, bineînțeles, se poate argumenta că nu e mare filosofie să te joci pe tine însuți/însăți (greu cu identificarea asta de gen), așa cum s-a vorbit despre Haing S. Ngor în The Killing Fields sau despre Harold Russell în The Best Year of Our Lives.

Dar, ca și în celelalte cazuri, condiția umană favorabilă partiturii nu este decât punctul de început pentru dezvăluirea unor stări și atitudini care sevesc filmului ca întreg.

Trecutul violent și masculin este acolo, în noua ființă a Emiliei Perez, iar această eternă luptă pentru clarificarea personalității ei este admirabil redată de Karla Sofia Gascon.

Selena Gomez împărtășește cu Ariana Grande din Wicked pasul îndrăzneț dinspre show-biz spre cinematografia consistentă, pe care îl face cu același aplomb și cu aceeași surprinzătoare abilitate. E lesne să o trecem în plan secund față de partenerele de ecran, dar personajul său are complexitate și nuanțe multiple.

Deși titlul filmului ne orientează spre ea/el sau cum va fi nevoie să zicem în viitor, adevărata lui stăpână e avocata lui Zoe Saldana, pe care o știm mai ales auditiv, drept apriga Neytiri din seria Avatar.

Aici, la superba-i voce răgușită se adaugă două cute faciale foarte expresive, precum și o energie răvăsitoare a cântecelor, cele mai de efect dintre ele centrându-se pe marea de aspirații și dezamăgiri, de oroare și speranță care îi clocotesc în suflet.

Din câte am înțeles, și ea va concura la rol secundar, așa că, nici n-au fost anunțate deja nominalizările la Oscar, că mă și văd sfâșiat între a chibița pentru dedicarea ei din Emilia Perez sau pentru pițiponceala adorabilă a Arianei Grande în Wicked.

Oricum, POT să tragă adepții familiei tradiționale câte semnale SOS vor, Emilia Perez țintește la mult AUR la premiile Academiei de la anul.

Și parcă văd că membrii numitei instituții iar o să vrea să îi dea peste nas proaspătului reîntors la Casa Albă.

Vrăjitoarea din Oz

Știam că Dune: Part Two va fi un jucător la Oscarurile din 2025.

Însă nu îmi imaginam că va apărea un film care va atenta cu tupeu la toate categoriile tehnice unde producția lui Denis Villeneuve părea stăpână: imagine, decoruri, costume, efecte speciale sau montaj.

Acesta este Wicked și are o genealogie aparent complicată – este ecranizarea unui musical celebru de pe Broadway, care este ecranizarea laxă a romanului omonim al lui Gregory Maguire care, la rându-i, reinterpretează clasica creație literară a lui Frank L. Baum și filmul aferent din 1939.

Povestea de aici ne spune o parte a devenirii unei tinere vrăjitoare verzulii pe nume ei Elaphaba în detestabila figură pe care o știm din basmul de căpătâi, precum și, în subsidiar, evoluția celei care va deveni zâna bună Glinda.

Aici, însă, protagonista nu e personajul negativ, dimpotrivă, este cea pusă în situația de îndura marginalizarea și hula celorlalți, iar omoloaga ei luminoasă este o mică pițipoancă ipocrită și nu foarte răsărită la minte.

Evident, o doză copioasă de corectitudine politică.

Însă Wicked se salvează de impresia neplăcută a tezismului apăsat cu două mari calități.

Prima este relația ambivalentă dintre cele două eroine.

Rivale la început, ajung prietene și chiar și când alegerile ideologice le despart, pare că legătură sufletească dintre ele va supraviețui.

Cea de-a doua calitate a filmului este realizarea fabuloasă, orchestrată de Jon M. Chu cu o pricepere suprinzătoare pentru un regizor care avea doar producții ușurele până acum în portofoliu.

Totul e încântător, de la cromatica și arhitectură, care o preiau și dezvoltă pe cea a ilustrului predecesor, la desăvârșita coregrafie a numerelor muzical-dansante.

Pentru cei cu auz ascuțit într-ale englezei, scenariul abundă și în diverse invenții lingvistice delicioase.

Dar Wicked nu și-ar depăși condiția de mega-videoclip cu mesaj progresist și vag adolescentin, dacă n-ar beneficia și de niște interpretări deosebite.

Cynthia Erivo știa deja cum se compune un rol de asemenea factură, tot ea fiind și militanta-cântăreața din Harriet. Plină de vigoare și expresivitate, pare totuși un pic contrânsă de cerințele de virtute ale partiturii.

De cealaltă parte, Ariana Grande e pur și simplu adorabilă. Exagerat de cochetă, snoabă, narcisistă și intrigantă, ar fi odioasă în mod schematic, dacă nu i-ar imprima personajului și un dram de inimă, precum și o energie molipsitoare.

Până în ultima treime a filmului, când marile relevații și evenimente se concentrează asupra Elaphabei, Galinda (vedeți voi cum se ajunge la Glinda) e adevărata protagonistă, e acea prezență pe care o aștepți și o savurezi.

Remarcabil este că această confiscare a simpatiei și atenției spectatorilor nu e o simplă extensie a condiției de vedetă mondială a muzicii. Ariana Grande are niște abilități muzicale pe care le folosește cu cap și unele expresive pe care le folosește cu și mai mult cap.

Sper să o văd printre nominalizatele de Oscarurile de la anul (la actriță în rol secundar, preconizez), ba chiar cred că mi-am găsit una dintre favoritele pentru care o să chibițez.

Apariții meritorii au și Jeff Goldblum, simpatic escroc (probabil vă imaginați ce rol are) și Michelle Yeoh, care demonstrează o disponibilitate actoricească deosebită (deja validată de premiile cu duiumul pentru Everything Everywhere All at Once), manifestată aici de capacitatea de a trece pe nesimțite de la un aer binevoitor la unul amenințător.

Când s-a terminat Dune: Part Two, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.

Și când s-a terminat Wicked, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.

Io votez cu Ralph Fiennes!

Gata, știu cu cine votez!

Cu Ralph Fiennes, să ia într-un final Oscarul, pe care și-l adjudecă definitiv cu rolul din Conclave.

De fapt, nu cred că se poate nimeri vreun film mai adecvat acestei perioade electorale decât această poveste a procesului alegerii unui nou papă, asemănător mașinațiunilor unui congres de partid politic, dar asezonat cu chestiuni de credință și etică.

Protagonistul e cardinalul însărcinat organizării acestui conclav, iar munca pe care o depune cu abnegație îl pune în fața unor descoperiri tenebroase și a unor crize de conștiințe dureroase.

Ca interpretare, Ralph Fiennes e expresia preciziei infinitezimale care caracterizează întregul film.

Când e autoritar, când e apăsat de îndoieli, când e surprins, când e mușcat de viermele ambiției, când e dezamăgit. Totul e perfect dozat, totul e perfect potrivit prezenței scenice pe care i-o știm de atât timp.

Îl ajută și faptul că Edward Berger (responsabil și pentru Im Westen nichts neues) îi acordă prim-planuri cam pe toată durata peliculei.

Conclave este, însă, chiar mai mult decât rolul demiurgic al lui Fiennes. Cu documentare vrednică de o producție BBC, regizorul induce suspansul prin cadre a căror simetrie poate fi măsurată cu rigla unui Pitagora, cu decupaje ale unui croitor de pe Savile Row sau cu un joc al luminilor și umbrelor ca de Caravaggio.

Coloana sonoră are aceeași stilistică precum cea din precedenta sa producție, însă, dacă acolo alternanța asta de liniște cu sunete disparate și stridente mi se părea agasantă, aici îi servește impecabil pentru a spori tensiunea unui film în care nimeni nu aleargă, nimeni nu se agită, dar toți complotează.

Dominant ca un suveran pontif, Ralph Fiennes este înconjurat de un întreg colegiu de prestații actoricești remarcabile – Stanley Tucci, John Lithgow și Isabella Rossellini, care, prin câteva momente scurte, dovedește că e fiica ilustrei ei mame nu doar prin înfățișare, ci și prin talent.

La un moment dat în Conclave, în cadrul unei ședințe electorale ad-hoc, unul dintre cardinali se vaită că au de ales răul cel mai mic.

Eminențele voastre, noi, urmașii carpato-danubiano-pontici ai Romei unde vă aflați, știm cum e de vreo trei decenii încoace.

Așa că nu vă mai jeluiți atât.

Acum mă scuzați, mă duc să mă înscriu în Academia Americană de Film, să pot să votez pentru Oscarul lui Ralph Fiennes.

Eternitatea e numai una

Știam că în Gladiator II nu o să regăsesc tragismul titanic al lui Russell Crowe.

Știam și că în Gladiator II nu o să regăsesc muzica sfâșietoare sau înălțătoare a lui Hans Zimmer.

Mă așteptam însă ca realizatorii acestui al doilea film să aibă înțelepciunea să se distanțeze de primul, dacă să nu taie definitiv cordonul ombilical, atunci să îl subțieze măcar într-atât încât să nu ne oblige la paralele care nu ar fi favorabile prezentei pelicule și doar să identificăm aluzii pe ici, pe colo.

Însă abordarea lor a fost taman pe dos.

Gladiator II se folosește copios de predecesor, până la a-i folosi imagini, însă scenariul pe care îl propune la rându-i nu are gravitate, nu are încărcătură emoțională, nu îți lasă timp să admiri sau să detești pe cineva.

Gladiator a fost ca o tragedie de Eschil, citită în original.

Gladiator II e ca o tragedie de Eschil repovestită pentru uz didactic.

Altminteri, filmul de față are lucruri de oferit.

La o etate mai avansată decât a unui Joe Biden sau Donald Trump, Ridley Scott încă poate pune în scenă niște scene meșteșugite de luptă sau să sugereze spații antice cu decoruri și costume abil exploatate.

E mai puțină migală decât în Napoleon, despre care insist să spun că e un film mai bun decât e îndeobște catalogat, dar e mai mult dinamism.

Având tehnologie și mijloace sporite, regizorul și-a pus și mai abitir imaginația la treabă.

Rinoceri, maimuțe, rechini și cel mai periculos animal din toate, omul, umplu arena și se dedau la practici sanguinare.

Nici distribuția nu e de lepădat.

Soarta lui Paul Mescal era pecetluită de la început în a fi în umbra maiestuoasă a lui Crowe, însă nu doar că are un fizic de invidiat (unde s-au mai văzut pectorali filmați din profil?), ci îi este exploatată acea capacitate de a înmagazina și transmite furie tăcută, așa cum bine îl caracterizează Macrinus alias Denzel Washington la un moment dat.

E aceeași furie ascunsă din marele său rol din Aftersun, aici dublată de posibilitate de a exprima prin smardoială.

S-a vorbit, bineînțeles, de modul cum hoțomana ipostază a lui Denzel Washington fură mințile celorlalte personaje și scenele celorlalți interpreți.

O face, într-adevăr, dar nu ajutat de scenariu, străveziu, așa cum spuneam, ci mai degrabă de imensa capacitate de a broda manifestări pitorești chiar și pe cele mai mărunte gesturi.

Joseph Quinn și Fred Hechinger fac și ei ce pot ca răi ai poveștii, Pedro Pascal e adecvat figurii soldatului obosit de viață, obosit de moarte, iar prezența lui Connie Nielsen era menită să ne conecteze cu trecutul, însă e mult prea lacrimogenă și patetică în exprimări.

Mai mișcat am fost de fugitivele apariții ale lui Derek Jacobi, aproape nonagenarul actor shakespearian, a cărui longevivă carieră i-a cuprins și pe Laurence Olivier, și pe Kenneth Branagh.

Cea mai umană figură a filmului este vindecătorul Ravi (Alexander Karim), care reușește să recreeze în interacțiunile cu Paul Mescal acea minunată prietenie dintre Russel Crowe și Djimon Hounsou din Gladiator cel dintâi.

What we do in life echoes in eternity.

Cu Gladiator, Ridley Scott a intrat în eternitate.

Iar eternitatea e numai una.

Domnule Coppola, ați ajuns prea târziu

Rar mi-a trecut prin fața ochilor vreun film care să fi fost precedat de mai multe critici decât Megalopolis al lui Francis Ford Coppola.

Am înțeles atunci cum de Cardinalul Richelieu era interesat să îi cunoască pe cei vorbiți de rău.

Au ceva merite, din moment ce sunt ponegriți așa, spunea el.

Acum că am vizionat filmul, pot înțelege stigmatele care îi se atribuie, dar n-am cum să nu menționez și anumite calități.

Sub titlu scrie mai de-o șchioapă ”O fabulă”.

E un amănunt important, care îi dă cineastului relativa libertate de a proceda cum crede în a-și compune mesajul, contând pe un acord tacit cu privitorul în privința obiectului lui.

Aici e o mare problemă.

Megalopolis încearcă o paralelă între decăderea Romei și cea a civilizației contemporane (identificate foarte incorect politic cu America, dar, hei, Coppola a trăit perioada când așa se credea).

Paralela devine uneori un melanj, așa că abundă referințele la personaje și apucături din Roma antică.

Dacă le știi, e un deliciu să le identifici.

Personajul jucat de Adam Driver e numit Cezar Catilina, adică un ambițios combinat cu un revoluționar.

Fiica lui e Iulia (Nathalie Emmanuel) și, mai ales la început, e o exhibiționistă, precum fata lui Augustus, de care s-a luat Ovidiu și s-a pomenit la Pontul Euxin.

Cel al lui Giancarlo Esposito e Cicero, care, la un moment dat, tună și fulgeră împotriva lui Catilina de la tribună, leit modelul său din antichitate.

Jon Voigt poartă numele de Hamilton Crassus III, e putred de bogat, dar e decrepit precum împăratul Claudius, lăsându-se dus de nas de Wow Platinum (da, chiar ăsta e numele personajului) al lui Audrey Plaza, o combinație de Messalina și Agrippina.

Shia Labeouf e Caligula cu altoi de Nero.

Iar exemple ar mai fi.

Însă cea mai deșteaptă și reușită transpunere a universului romanilor de odinioară în acest illo tempore modern al lui Coppola este secvența Vestalei, care cântă o melodie de-aia profundă și lentă de adolescentă în căutare de identitate, în timp ce se cer donații pentru ca ea să-și continue stilul de viață virginal.

Cum spuneam, o încântare să identifici toate acestea în Megalopolis.

Repet, dacă le știi.

Coppola, având scuza vârstei, poate, uită că, dacă e o problemă în prezent, e că oamenii nu mai citesc și n-au de unde să guste toate trimiterile lui intelectuale.

Hai că de monologul lui Shakespeare (interesant declamat de Adam Driver) or mai fi auzit, dar cele mai multe sunt inaccesibile.

De aici și o parte din aversiunea față de această peliculă.

Care, într-adevăr, are și scăderi evidente.

Nu suscită atașament emoțional.

E mai mult stil decât substanță.

Are momente lipsite de noimă.

Et cetera, cum spuneau romanii înșiși.

Cel mai grav este că Megalopolis a venit cu vreo două decenii întârziere.

Și nu zic asta, uitându-mă numai la efectele speciale care ar fi rupt pe la trecerea în noul mileniu, dar acum par ieftinele.

Nu, ideologia, aia cu tâlc cum o fi ea, e depășită.

Stimate domnule Coppola, cu tot respectul pe care vi-l port, apreciez că ne spuneți că vizionarii lipsiți de umanitate și bufonii plini de demagogie nu trebuie lăsați să modeleze societatea.

Dar, dacă nu vă chinuiați să îi puneți peruca aia ridicolă în cap lui Gary Oldman în Dracula și vă ocupați de alegoria asta, ca să iasă ca Apocalypse Now, poate că aveam o șansă în plus să nu îl avem pe portocaliul de Donald Trump la Casa Albă (a doua oară, nota bene!) și pe îngălatul de Elon Musk ca domnul Taie și spânzură în administrația lui.

Și nici nu vă falimentați degeaba.

Oscar scrie pe ei

Anora e un film pe care scrie Oscar apăsat și în felurite moduri.

Permiteți-mi să îmi argumentez afirmația.

Protagonistă jucată cu copleșitoare dedicare de Mikey Madison are dualitatea cinism-sensibilitate a lui Jane Fonda din Klute și lipsa de inhibiții a Emmei Thomson din Poor Things, precum și ceva din caracterul adorabil al Juliei Roberts în Pretty Woman sau abilitățile lingvistice ale lui Viggo Mortensen din Eastern Promises; mult Oscar la mijloc.

Scenariul lui Sean Baker are ceva din hazul lui Tarantino, acela de a arăta față deloc glorioasă, dar amuzantă a membrilor din zonele mai declasate ale societății, ceva din talentul fraților Coen de a imagina replici savuroase rostite cu maximă seriozitate de personaje pe care nu ți le-ai imagina în veci vorbind așa și ceva din umorul nemilos al lui Martin McDonagh; Oscaruri cu nemiluita.

Regia aceluiași Sean Baker compune o bucată de dezmăț dezlănțuit, precum Scorsese în The Wolf of Wall Street, pentru ca apoi să treacă la o frenezie gen Frank Capra, totul realizat în acel stil cu camera de mână, care te vâră aproape de trăirile personajelor, precum o face îndeobște Paul Greengrass; Oscar pursânge.

Montajul e aiuritor de alert, dar tot timpul coerent, ca în Black Hawk Down; material de Oscar.

Dincolo de incredibila Mikey Madison, toată distribuția, de la vlădică la opincă, joacă de parcă ar fi mâncat jăratec, chiar și cei care apar câteva minuțele; mobilizare generală de Oscar.

Anora e un basm, dar și o frescă socială, e înălțător uneori, dar te și coboară cu picioarele pe pământ; așa cum se cuvine la Oscaruri.

Lumea în care se desfășoară filmul e o Americă în care personajele trec de la engleză la armeană și rusă în noi timpi și trei mișcări (ba și pocesc un pic de franceză la un moment dat), un spațiu multicultural unde e loc pentru toți, și pentru beizadele rusnace, și pentru racheți cu inimă bună; o lume pe placul Oscarurilor, mai ales că la Casa Albă vine unu’ taman pe dos.

Anora e plin de curve și idioți și ridicoli, îi recunoști și te recunoști în ei, e miștocăreală, dar și compasiune față de apucăturile omenești; Oscarurile răsplătesc astfel de oglindă onestă sau măcar sugestivă.

A nu se înțelege din toate cele de mai sus că pelicula lui Sean Baker e ca o ciorbă încropită de o gospodină pricepută din ce-a mai găsit prin frigider după o suită de paranghelii.

Nu, Anora e un film proaspăt și original, pe care o să-l găsiți peste tot la Oscarurile de la anul.

Să nu ziceți că nu v-am spus.

Și macabrii au sentimente

Dintre toți marii regizorii cu care a fost blagoslovită cinematografia de-a lungul timpului, Alfred Hitchcock e unul dintre superstaruri.

Aura sa nu e conferită doar de filme, ci și de propria persoană.

Așa că omul care a realizat atâtea pelicule merita o pelicula a lui.

Această se intitulează simplu Hitchcock și prezintă perioada din timpul realizării legendarului Psycho, cu zbaterile regizorale aferente, dar și cu o micuță criză maritală.

Aici pătrundem oarecum pe tărâmul corectitudinii politice și revizionismului care aruncă uneori Hollywoodul în derizoriu.

Acum, însă, linia e fină.

Alma, soția de o viață a lui Hitchcock, a avut într-adevăr un rol de eminență cenușie în producția multor creații ale soțului, mai ales în perioada filmelor mute sau vorbite britanice.

E discutabil dacă influența-i a fost atât de mare în cazul de față, însă, în scopuri de divertisment și morală feministă, acest film regizat de Sascha Gervasi e agreabil.

Contribuie la asta un scenariu cu multe momente de duh, îngreunat totuși de acele suprarealiste interacțiuni ale lui Hitchcock cu Ed Gein, personajul real care a inspirat figura angelic-coșmărească a lui Norman Bates.

Nu contează, pentru că Anthony Hopkins este așa cum îl știm – colosal. Machiat bine și burdușit cât să recreeze statura corpolentă a marelui regizor, actorului îi mai scapă câte o declamație în stilul pe care i-l cunoaștem prea bine, dar când vine vorba de manierismele corporale și faciale ale maestrului suspansului, e o încântare să-l urmărești.

Având de redat o figură mai puțin mediatizată, Helen Mirren are mai mult spațiu de manevră și înglobează în personajul său multe din cele ale lui Glenn Close din The Wife, dar și o subtilă criză de vârsta a doua spre a treia feminină (da, există și așa ceva), precum și un spirit managerial acut, în ton cu ideologia generală a filmului.

În rolurile secundare avem interpretări reușite, precum cele ale lui Scarlett Johansson ca Janet Leigh sau Toni Collette drept Peggy, secretara indispensabilă și răbdătoare, iar cunoscătorii influentei capodopere Psycho vor fi răsplătiți cu diverse trimiteri și aluzii.

Și, pentru că e sezonul răcelilor, să ne aplecăm asupra sfaturilor medicale ale lui Hitchcock însuși:

Am remediul perfect pentru durerea în gât: taie-l.

Angoasă chic

Parisul este cel mai frumos oraș din lume.

Râde inima în mine de fiecare dată când un crâmpei al lui apare în vreun film.

Însă acum mă văd pus în situația de a spune că, deși Cleo de 5 a 7 vrea și să aducă un omagiu pitorescului inegalabil al acestui loc, cel mai puternic mesaj al peliculei e altul și ar fi putut fi ilustrat și în Berlin sau New York sau Băilești (da, poate am exagerat cu ăsta din urmă).

Cleo (Corrine Marchand) este o starletă care e muncită de grija că are cancer.

În așteptarea rezultatelor unei biopsii hotărâtoare, încearcă să își umple timpul cu diverse capricii: să cumpere lucruri care nu neapărat îi plac, să se fasoneze alături de textierii melodiilor cu care are succes la radio, să meargp la vrăjitoare, să caute alinarea în brațele amantului sau să bârfească și să hoinărească alături de o amică.

Toate aceste se defășoară în cadrul unui periplu parizian alb-negru de toată frumusețea, în care orașul e surprins în era sa imediat postbelică, atunci când nu era încă sufocat de turiști.

Pe parcurs, mofturoasa Cleo învață să privească lumea în culori mai puțin roz, dar, cumva, mai sănătoase.

Cum și cine o ajută pe protagonistă să se scuture de pițiponceli nu vă spun, ca să descoperiți singuri.

Însă Agnes Varda merită laude perpetue, atât ca regizoare, cât și ca scenaristă, pentru o transformare subtilă, aranjată narativ în mod specific cinematografic, dar sugestivă și chiar înălțătoare.

Nu ar trebui să ne preocupe greutățile vieții, ci a învăța să le înfruntăm cu demnitate.

Și să avem pe cineva care să ne țină de mână în acele momente.