Macăr unul să nu fugă

Unul dintre conflictele ideologice din ce în ce mai apăsate ale vremurilor noastre se învârte în jurul conceptului de corectitudine politică, pe care unii o duc pe culmi de absurditate, dându-le apă la moară celor care o resping cu totul.

În atare condiții, aproape că uităm că este un ideal generos, născut dintr-o nevoie reală, pe care un film nemaipomenit intitulat Intruder in the Dust o ilustrează fără greșeală.

Este ecranizarea romanului eponim al lui William Faulkner, care spune povestea, inedită la acel moment (1948 pentru carte, 1949 pentru film), a unui negru din Oxford, Mississippi, acuzat că ar fi împușcat un alb și apărat de un grup de oameni inimoși, printre care un tânăr nealterat pe deplin de rasism, un avocat cu o conștiință vie și o bătrânică cu un enorm bun simț.

Regizat de reputatul Clarence Brown, cineast multiplu nominalizat la Oscar, Intruder in the Dust impresionează pe mai multe paliere.

În primul rând, aerul autentic al cadrului în care are loc dezlegarea misterului. Filmată chiar în orașul natal al lui Faulkner, urbe sudistă până în măduva oaselor, narațiunea beneficiază de aportul personajului colectiv al localnicilor, care relevă un adevăr surprinzător și tulburător.

Că linșatul negrilor, comis direct de niște apucați albi, era un veritabil sport, care atrăgea spectatori din toată regiunea.

Cam așa au loc și se perpetuează ororile: un sâmbure de violență, într-o mare de indiferență și chiar curiozitate.

A doua mare calitate a filmului este întruparea personajelor care îl populează.

Dintru început, remarcăm figura tânărului (Claude Jarman Jr.) în care rasismul n-a prins rădăcini atât de adânci, încât să nu lase loc și decenței, precum și pe a negrului (Juano Hernandez) impozant și încăpățânat, care e liber și se comportă ca atare.

Interesant este că, pe măsură ce înaintăm pe firul deznodării misterului, apar noi și noi personaje care se atrag și ne mențin vie atenția.

Un exemplu grăitor este al șerifului care, inițial, părea pionul tipic, dar care are câteva momente care nuanțează impresia generală despre natura umană pe care ți-o lasă Intruder in the Dust, aceea că oamenii nu sunt suprafețe plate, ci poliedre care, puse în situații diferite și privite din unghiuri diferite, dezvăluie caracteristici diferite.

Nu în ultimul rând, este fascinant cum filmul refuză să se grăbească. Tensiune există din belșug, însă, precum personajul lui Juano Hernandez, ritmul acțiunii este molcom, fără a fi lent. Așa ni se oferă ocazia să savurăm mostre de virtuozitate regizorală, precum scena din închisoare, a cărei importanță narativă e egalată, dacă nu chiar depășită, de modul cum e compusă și redată.

Asta ca să nu mai vorbesc despre bătrânica temerară, care croșetează și ține la respect un întreg oraș care simte gustul sângelui.

Printre nenumăratele momente memorabile ale acestui film este și cel în care unul dintre personaje enunță acest mic adevăr etern, care a ajutat omenirea să depășească atâtea stadii de barbarie și care o va ajuta în continuare, inclusiv cu flagelul corectitudinii politice desfigurate și puse în slujba ipocriziei:

Măcar unul să nu fugă, atunci când toți ceilalți o fac.

Avatarurile lui Hercule Poirot

Între cărți mai grele sau mai mari, strecor uneori câte o pauză de suspans, pentru a relaxa anumiți neuroni și a-i desfăta pe alții.

Meniul de data aceasta a constat în volumul Asupritul și alte povestiri (The Under Dog and Other Stories) de Agatha Christie.

Cu excepția celei care dă și titlul, mai lungă nițel, istorisirile unor crimuțe diverse sunt scurte, dar antrenante, îți sucesc mintea când te aștepți mai puțin, iar protagonist ubicuu este acel detectiv fermecător de pedant, Hercule Poirot.

Manierele și înfățișarea sunt o reușită așa mare a scriitoarei, încât pot să uit cazurile cele mai sordide sau inedite pe care le rezolvă, dar n-o să-i uit vreo replică sau vreo inițiativă ciudată inițial, dar logică la deznodământ.

Așa m-am pomenit rememorând ce actori am avut ocazia a vedea întruchipându-l pe Hercule Poirot de-a lungul timpului.

Cel dintâi, prin prezența scenică, este fără doar și poate David Suchet în longeviva serie televizată Poirot. Capul ca de ou, statura mărunțică, gesturile măsurate, accentul francofon, așadar toate tușele binecunoscute sunt la locul lor.

Până la apariția sa, titlul de suprem Poirot îi aparținuse lui Peter Ustinov, care, deși pare a avea trăsături un pic masive pentru acest rol, este ajutat de imensul talent actoricesc, dar și lingvistic (era un veritabil poliglot).

O apariție singulară, dar remarcabilă, a fost a lui Albert Finney (nominalizat la Oscar pentru această interpretare) într-un Orient Express ticsit de nume mari ale cinematografiei. Hercule Poirot al său este unul mai nervos decât de obicei, dar, dacă știți ce se întâmplă în această poveste clasică a Agathei Christie, știți și de ce.

Cea mai recentă întrupare al lui Hercule Poirot este a lui Kenneth Branagh. Actor cameleonic par excellence, marele shakespearian este parcă prea aspru față de imaginea clasică a detectivului belgian, deși pitorescul mustăților este incontestabil.

Ce au în comun toate aceste avataruri ale lui Hercule Poirot este că își folosesc cu succes acele mici celule cenușii.

Așa cum ar fi frumos să o facă tot omu’.

Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì!

Se dă un film – Matrimonio all’italiana.

Se dau și ZECE întrebări:

E fabulos de comic?

Sì.

E suprinzător?

Sì.

E înduioșător?

Sì.

E Sophia Loren minunată?

Sì.

E Marcello Mastroianni minunat?

Sì.

E cuplul lor delicios?

Sì.

E Vittorio de Sica un mare regizor?

Sì.

E cinematografia din Cizmă inegalabilă?

Sì.

E mama numai una?

Sì.

E Italia cea mai frumoasă țară din lume?

Sì.

Un calcul simplu ne spune că:

Matrimonio all’italiana e un film de ZECE con congratulazioni!

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Acum puțin timp a plecat dintre noi Christopher Plummer, unul dintre actorii care a pus umărul la dominația universală a Hollywood-ului ca fabrică de vise, aspirații și evadare.

Numeroase titluri de ziar îl asociază cu rolul căpitanului Von Trapp din The Sound of Music și lesne de înțeles de ce: să fii parte dintr-o capodoperă e curat pașaport pentru posteritate.

Însă cărările mele cinefile s-au intersectat deseori cu ale lui Christopher Plummer.

A fost un reținut, dar expresiv Ruyard Kipling în The Man Who Would Be King.

Ca Iron Antipa, a reușit performanța să se remarce din acea distribuție fabuloasă din Jesus of Nazareth a lui Franco Zefirelli; urmăriți-l doar când dansează Salomeea!

Alunecos și simpatic, a contribuit la ascensiunea Juliei Ormond în Young Catherine.

A fost un Tolstoi bonom în The Last Station, când, la 80 de ani (!!!) a primit întâia nominalizare la Oscar din longeviva-i carieră, semn că merită să nu te lași niciodată de treabă și de pasiune, pentru că recunoașterea vine ea la un moment dat.

Nu în ultimul rând, a dominat, chiar și prin apariții episodice și prin absență, trama narativă detectivistică din Knives Out.

Iar acum, ca omagiu, să vorbim nițel despre ultimul său mare rol, cel din All the Money in the World.

Povestea de culise este una de legendă în sine.

Inițial, această poveste a răpirii nepotului magnatului J. Paul Getty și a refuzului acestuia de a plăti răscumpărarea îl avea în distribuție pe un Kevin Spacey machiat în ultimul hal.

Căzut în dizgrație din cauza unor scandaluri sexuale, a fost înlocuit cu Christopher Plummer, care și-a îndeplinit partitura pe repede înainte, iar rezultatul mă îndreptățește să cred că, în cinematografie, soarta lucrează pe căi nebănuite, dar miraculoase.

Filmul, deși competent regizat de un alt veteran al ecranului, Ridley Scott, nu și-ar fi depășit condiția de thriller fracturat logic, cu vagi accente satirice, dacă nu ar fi beneficiat de prezența augustă a lui Plummer.

Acțiunea are ritm pentru că primește injecții de tensiune sau umor când lucrurile par să treneze, dar personajele, și implicit interpretările, sunt schematice (Michelle Williams e blazată tot timpul) sau cad în mlaștina clișeelor (Mark Wahlberg și chiar Timothy Hutton). Singur, Romain Duris drept Cinquanta răpitorul reușește să se distingă, fiind mai interesant decât adolescentul luat pe sus și folosit drept pricină de extorcare.

Senzația de déjà vu bine ambalat dispare la fiecare apariție a lui Christopher Plummer.

Mogulul e odios, dar omul este imperial. Nu întâmplător, în secvența când Getty cel bătrân își plimbă nepotul pe aleile Villei din Tivoli a împăratului Hadrian (Italia, cea mai frumoasă țară din lume!), Plummer pare parte integrantă a peisajului.

Impozant, chiar și în cele mai respingătoare momente ale personajului, Plummer, în etate de 88 de ani la acel moment, dovedește că talentul n-are vârstă.

Cu un Kevin Spacey caricatural, All the Money in the World ar fi fost o simplă notă de subsol în marea aventură a cinematografiei.

Christopher Plummer îi asigură, însă, nemurirea.

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Odisee tactilă

Dintre categoriile de la Oscar există una care pare, de obicei, populată cu titluri ultra-mediatizate – filmul de animație.

Însă, strecurate printre realizări ale unor studiouri consacrate, se găsesc uneori creații deosebite, nu doar prin proveniență, ci prin idee sau execuție.

Așa am descoperit minunatul The Secret of Kells sau haiosul Les triplettes de Belleville, iar pe această listă aparte va intra și J’ai’ai perdu mon corps.

O mână scapă dintr-o morgă.

Da, o mână leit personajul din The Addams Family.

Da, o mână, adică o palmă umblătoare pe cele cinci degete ale sale.

O mână care pornește într-o Odisee a cărei Ithacă și Penelopă ni se dezvăluie pe măsură ce, pe lângă aventurile-i picarești-grotești, ni se înfățișează și momente din viața posesorului.

Filmul este brutal, dar nu în sens neplăcut.

Este o brutalitate necesară, atât pentru a genera emoții fruste, cât și pentru a contribui la un amestec foarte complex de elegie și tristețe, de tragedie și frumusețe.

Deși liniile narative au tonalități sau perspective spațiale diferite și ai impresia că urmărești două povești distincte, existe mici detalii care le leagă și le încheagă.

Ca regizor și co-scenarist, Jérémy Clapin reușește e să înnoade tradiția romantismului cu a suspansului, ambele direcții în care cinematografia franceză a excelat întotdeauna (vezi La jetée). Chiar finalul, ambiguu până la ermetic, pare adecvat, pentru că îi lasă fiecăruia libertatea și responsabilitatea unui verdict.

Pentru mine, J’ai’ai perdu mon corps n-a fost numai o experiență audio-vizuală, ci și una mnezică.

Au fost momente când, urmărind pățaniile mâinii, am privit-o pe una dintre ale mele, am savurat miracolul acestui inegalabil instrument al ființei umane și mi-am dat seama că am cam uitat să folosesc cremă hidratantă în ultima vreme.

Așa mi-am adus aminte și de o scenă de la începutul romanului Colț Alb de Jack London, în care un vânător amenințat de frig și de o haită de lupi își privește mâinile cu duioșie.

Așa mi-am amintit de misterioasele palme imprimate pe pereți de peșteră de omul preistoric, dar și de gluma pe care un prof hazos din facultate ne-a spus-o pe tema asta.

Așa mi-am adus aminte și de ce a spus unul dintre concurenții de la emisiunea lui Virgil Ianțu, Câștigă România:

Ce ai în suflet, în cap și în vârful degetelor nu-ți poate lua nimeni.

Fundațiile monumentului (Deborah Kerr)

Actriță de o grație desăvârșită, Deborah Kerr a avut o carieră care se confundă cu Epoca de Aur a Hollywood-ului și aparține unei ilustre și triste galerii, a oamenilor de film remarcabili (Richard Burton, Peter O’Toole, Alfred Hitchcock sau, mai recent, Amy Adams sau Glenn Close) care, în ciuda unui puhoi de nominalizări, nu au câștigat niciodată un Oscar.

Aș petrece mult timp rememorând fiecare rol deosebit al său, însă acesta din The Innocents îi relevă în mod suprem talentul imens.

Inspirat din povestirea The Turn of The Screw a lui Henry James și sursă de inspirație la rându-i pentru The Others al lui Alejandro Amenabar, filmul regizat de Jack Clayton o urmărește pe o guvernantă a unor orfani dintr-un conac englezesc un pic izolat, care observă treptat imagini stranii, comportamente stranii și apariții stranii.

Superbă ilustrare cinematografică a romanului gotic al secolelor trecute, The Innocents îi bifează canoanele din punct de vedere audio-vizual (umbre, zgomote, ferestre deschise), însă îl depășește cu mult în ceea ce privește latura umană.

Aproape fiecare cadru o urmărește pe Deborah Kerr, iar interpretarea pe care o vedem este magia artei actorului în două manifestări fundamentale.

Pe de o parte, vedem transformarea din entuziasm sfios și maniere indulgente înspre o mai pronunțată asprime, hotărâre și chiar un dram de duplicitate. Nimic strident, evoluția este lină și niciodată definitivă.

Pe de altă parte, deoarece filmul nu trenează și nu slăbește ritmul suspansului și al ororilor reale sau închipuite, panoplia de reacții ale protagonistei este atât de vastă, încât s-ar putea face un catalog al expresiilor figurii omenești doar cu chipul său.

Cei doi copii, jucați de Pamela Franklin și Martin Stephens, întregesc prin înfățișările și prestațiile excelente ambiguitatea acestei pelicule, la al cărei scenariu a contribuit și Truman Capote.

Indiferent cum îl apuci, The Innocents îți fuge printre degetele înțelegerii ca o nalucă.

Îl poți recepta exclusiv prin prisma supranaturalului, dar nu e suficient.

Îl poți recepta exclusiv prin prima psihologicului, dar nu e suficient.

Mai ales că poți bifurca atenția – ori spre guvernantă, ori spre copii.

În oricare dintre aceste cazuri, pentru cinefilul care nu își reprimă emoțiile și știe să le savureze, The Innocents este un deliciu.

Care mă întoarce iar la vorbele nemuritorului Will:

There are more things in heaven and earth, Horatio,

Than are dreamt in your philosophy.

De ce Dumbo nu este rasist (pe înțelesul stângiștilor de două parale)

Una dintre știrile care mi-au crescut temperatura corpului, fără să am Covid, a fost decizia celor de la Disney de a elimina de pe conturile de utilizatori-copii a filmului de animație Dumbo (1941), pe motiv că încurajează stereotipiile rasiale.

Pelicula a stârnit încă de demult o astfel de controversă (îi vizează pe acei păsăroi haioși negri), însă mă mir că nimeni nu a observat că avem de-a face de fapt cu o minunată alegorie a integrării și depășirii unei condiții speciale.

Povestea este cam așa:

Elefănțelul eponim se naște cu o malformație, niște urechi mari, care îl bagă în tot felul de buclucuri și îl expun la marginalizare, pe care o depășește cu ajutorul înduioșătoarei afecțiuni materne, a unui șoricel de tot hazul și a păsăroilor mai sus amintiți.

Stai așa!

Adică mitul aversiunii elefanților față de rozătoare se transformă aici într-o simpatică prietenie?

Ce frumos!

Să ne referim la păsăroi acum. Sunt construiți având în minte niște personaje de culoare (inclusiv marii trubaduri rătăcitori ai blues-ului din Delta Mississippi-ului), dar rolul lor în economia acțiunii este decisiv.

După ce îl iau inițial în derâdere pe elefănțel, îi înțeleg durerea de a fi dat la o parte și îl ajută să își transforme beteșugul într-o calitate.

Ce frumos!

Stereotipiile care mai reies din Dumbo vizează tagma clovnilor, dar după ce ne-au oferit Heath Ledger și Joaquin Phoenix, nu cred că mai doare pe nimeni asta, sau gașca de elefănțoaice (adică tot ai lui, nota bene!) urâcioase și bârfitoare.

Ahaaaa! sar feministele de trei coți în sus.

Haida de, să nu-mi spuneți că n-ați avut de-a face niciodată cu asemenea specimene!

Dacă vă încăpățânați să susțineți sus și tare că nu, ori ați trăit în hrubă până acum, ori sunteți de rea credință.

Ce?

V-am jignit?

Vă poftesc să mă reclamați la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Între timp, eu mă duc să mai văd o dată Dumbo, care e o capodoperă de animație.

Vezi și numai pentru scena aia onirică, greu de egalat chiar și după atâta amar de timp.

Generații eșuate

Cel mai bun prieten al unui băiat este mama lui.

Cinefilii vor recunoaște această replică și vor surâde cu un fior.

Într-un registru ironic, se poate aplica și unui film românesc care a avut succes peste hotare din același motiv cu care eu, unul, nu mă pot mândri cu niciun chip: i-a impresionat pe străini cu viața noastră nasoală.

Dacă stilistic și tehnic Poziția copilului păcătuiește precum multe producții care l-au precedat sau i-au urmat, are totuși o trăsătură prin care se distinge și reușește să se scuture de aerul de creație de pluton.

Multe pelicule autohtone prezintă mizeria societății de tranziție postdecembriste cu voluptate și fac din ea aproape o glumă, însă filmul lui Călin Peter Netzer este odios de la un cap la altul.

Culmea ironiei este că printre puținele momente de respiro se numără interacțiunile pasiv-agresive dintre soacră și noră, încărcate de adversitate în sine.

Oi fi eu bărbat și pot extrage amuzament din astfel de dueluri, dar cert este că doar atunci mi-am permis niște zâmbete.

În rest, numai senzații de neplăcere sau revoltă au însoțit mecanismul corupției și pilelor pe care o mamă posesivă îl pune în mișcare, ca să-l ferească pe fiul dereglat la rându-i de consecințele penale ale unui accident în urmă căruia s-a pierdut o viață de om.

Critica socială e foarte acidă. Există multe scene și replici al căror scop nu este decât a contura o clasă socială de noi îmbogățiți care se ajută unii pe alții în a eluda legea.

Dacă tabloul corupției la nivel de instituții nu e vreo noutate, disfuncționalitatea la nivel de familie este ilustrată aici mai sugestiv ca oricând.

Oamenii ăștia merg până în pânzele albe, numai să nu facă plodul pușcărie, dar nu sunt în stare să își adreseze unul altuia o vorbă bună.

În mijlocul acestei urzeli de defecțiuni emoționale domnește Luminița Gheorghiu.

La început, figura ei pare plată, dar, treptat, adaugă straturi, straturi de dimensiuni psihologice. Eforturile ei nu sunt numai expresia unei penitențe a unei generații de părinți care s-au concentrat pe făcut bani și își află mântuirea în progenituri, ci și manifestarea unor impulsuri invers oedipiene.

Urmărind-o cum redă toate aceste reacții, nu m-am putut abține să nu mă gândesc cum un astfel de talent colosal ar putea lua Hollywood-ul pe sus, dacă, parafrazându-l pe Călinescu, cinematografia românească ar avea sprijinul unei limbi universale.

Ca să mai alung din gustul amar pe care mi-o lăsa trama narativă și urâciunea personajelor, încercam să îi găsesc Luminiței Gheorghiu un echivalent în lumea mare a filmului și am reușit.

Frances McDormand.

Aceeași asprime a trăsăturilor și aceeași uimitoare capacitate de a trece de la o stare la alta fără să vezi cusătura actoricească.

Roluri bune secundare fac și două interprete pe care am avut plăcerea și onoarea de a le urmări pe scena Teatrului Național din Craiova – Natașa Raab și Cerasela Iosefescu – precum și Adrian Titieni, sfâșietor și mult diferit de aerul taciturn din Bacalaureat.

Bogdan Dumitrache (cutremurător în Pororoca) este cam încorsetat și prea agresiv să fie credibil în rolul fiului, iar Florin Zamfirescu sau Vlad Ivanov n-au provocări pe măsura capacităților.

Sunt convins că, văzând Poziția copilului, mulți părinți își vor fi spus cu satisfacție:

Al meu n-o ajungă niciodată așa!

Să sperăm.

Avem deja destule generații eșuate în România asta pe care ne încăpățânăm să o iubim.

O fraudă cu rezultat bun

Probabil că, români fiind, deci adversari hotărâți ai fraudelor, vă nedumerește titlul.

S-o luăm, așadar, cu începutul.

La Oscarurile din 1981, Raging Bull al lui Martin Scorsese pierdea în fața lui Ordinary People al lui Robert Redford, spre necazul multor contemporani, iar posteritatea continuă să păstreze pică acestui rezultat.

Pe undeva, e de înțeles. Filmul în care Robert De Niro face un rol grandios, poate cel mai mare al carierei, are ceva puternic, demiurgic, chiar și în damnarea protagonistului.

Pe de altă parte, pelicula lui Redford e mai reținută în manifestare, deși caznele psihologice la care se supun personajele nu sunt cu nimic mai prejos ca intensitate.

Membrii unei familii cu posibilități pecuniare ridicate (titlul e ironic, bănuiesc că nu involuntar), formată din mamă, tată și fiu mai mic îndură durerea mai mult sau mai puțin mută de a fi pierdut pe fiul/ fratele cel mare într-un accident nautic, precum și deteriorarea relațiilor dintre ei.

Fiecare are felul său de a fi și de a suferi.

Donald Sutherland, acest extraordinar actor pe care nominalizările la Oscar l-au ocolit în mod inexplicabil timp de decenii, este împăciuitor și moale.

Mary Tyler Moore se baricadează în spatele unei apetențe pentru distracții mondene.

Timothy Hutton e adolescent, e închis în sine, e ros de remușcări și inhibiții, are probleme de relaționare, are ceva istoric de afecțiuni psihiatrice, mai pe scurt, e dat peste cap rău de tot.

Observați că despre acesta din urmă am cele mai multe de spus?

Nu e o întâmplare, pentru că pe el îl urmărește acțiunea în primul rând.

El este cel care suferă o transformare psihanalitică, cu ajutorul unor foarte bine țintite provocări introspective din partea lui Judd Hirsch, întruchiparea psihologului ideal de echilibrat și onest, în fața căruia te deschizi ca o floare încăpățânată.

Deși un pic didactice, discuțiile dintre cei doi au intensitate dramatică și savoare, iar dacă filmul ca întreg poate părea un pic prăfuit din punct de vedere al aerului terapeutic pe care îl propune, merită menționat că, la vremea sa, a fost un deschizător de drumuri într-ale cinematografiei care îl confruntă pe spectator cu spectrul propriilor angoase.

Timothy Hutton a câștigat un Oscar binemeritat, la categoria cel mai bun actor într-un rol secundar.

Iată frauda despre care vorbeam.

Importanța sa în această dramă este, în cel mai rău caz, egală cu a adulților, iar dacă Mary Tyler Moore a fost nominalizată ca actriță în rol principal, atunci s-ar fi cuvenit să îl găsim pe lista masculină aferentă.

Curată ilustrare a conceptului de ”category fraud”, care a mai generat și alte anomalii, precum nominalizarea lui Al Pacino ca actor secundar în The Godfather (ceea ce l-a enervat foarte rău) sau victoria lui Mahershala Ali la aceeași secțiune pentru Green Book, când și unul, și altul sunt protagoniști cu acte în regulă.

În cazul de față, există un beneficiu în această manevră electorală.

Nominalizat ca actor principal, Timothy Hutton s-ar fi văzut în postura de a concura cu Robert De Niro, iar din acest duel unul dintre ei ar fi pierdut.

Iar faptul că a fost evitat un deznodământ care le-ar fi scăzut unuia dintre ei onorurile care li se cuvin pentru creații de neuitat e, privind retrospectiv, una dintre rarele ocazii când Oscarurile au fost echitabile.

Uite că există, deci, și fraude cu rezultat bun.

Să nu facem din asta un obicei, totuși.

Arivistul și muribunda

În comparație cu belelele naționaliste care au urmat, perioada în care Imperiul Austro-Ungar a ținut mai multe popoare central și est-europene într-un echilibru precar este privită cu nostalgie.

Nostalgie accentuată și de faptul că a generat muzica nemuritoare a valsurilor, precum și rafinamentul balurilor cu doamne elegante și domni spilcuiți.

Ca umil ucenic al muzei Clio, știu că acestea sunt iluzii pe care le conferă depărtarea în timp, însă, chiar și așa, tot am tresărit când pe genericul de început de la Oberst Redl s-a auzit Marșul Radetky, a cărui vivacitate încheie Concertul de Anul Nou de la Viena și ne dă speranță să purcedem în necunoscutele unei noi mișcări de revoluție a Pământului.

Mi s-a părut ceva sarcastic la a-l folosi atunci și acolo.

Rapid am aflat și de ce, iar calitățile peliculei lui István Szabó m-au convertit la iconoclasmul elegant pe care îl manifestă.

Povestea este a personajului eponim, colonelul Redl, și a ascensiunii sale în rândurile armatei austro-ungare spre amurgul monarhiei dualiste.

Ambiția de a reuși și de a se afirma nu e o trăsătură rară în istorie, dar expresia de aici are nuanțe foarte elocvent surprinse.

Redl este galițian, adică din cea mai rău văzută provincie a imperiului.

Redl are sânge evreiesc, iar antisemitismul, deși deloc fățiș, se manifestă inclusiv în acest conglomeratul multinațional cu pretenții de toleranță.

Redl este homosexual, iar asta e inacceptabil într-un mediu cazon.

Nu e de mirare astfel că Redl este dornic, este scrupulos, este exagerat de loial unor idealuri muribunde și că, mai presus de toate, se simte în permanență nelalocul lui.

Toate aceste ambivalențe sunt redate strălucit de Klaus Maria Brandauer, ale cărui imense disponibilități actoricești îmi erau deja cunoscute din Mephisto.

Ba chiar îndrăznesc să spun că, deși acel film este considerat vârful colaborărilor dintre Szabó și Brandauer, iar interpretarea acestuia din urmă are acolo mai mult teren de desfășurare, Oberst Redl este o realizare mai echilibrată și mai subtilă.

Ce ne oferă Brandauer este practic un impecabil studiu de caz asupra acelei senzații de inadecvare pe care o descrie foarte ilustrativ Meg Jay în Supernormal.

Adăugăm la asta fastul costumelor și al decorurilor și rezultă acea minunată exploatare creativă a istoriei prin care cinematografia atinge atât universalul, cât și particularul.

Tot cinematografia este și cea care răstoarnă percepții încetățenite.

V-am pomenit deja de Marșul Radetky, iar asta se aplică și figurii Arhiducelui Franz Ferdinand, a cărui asasinare la Sarajevo a declanșat Primul Război Mondial. Aura de martir și de părere de rău cu care l-a învăluit posteritatea sunt puternic zdruncinate, însă, de aerul antipatic pe care i-l conferă Armin Mueller-Stahl, un mare actor de compoziție, de neuitat în Shine sau Eastern Promises.

Sper să mai aud Marșul Radetky în multe zile de 1 ianuarie de acum încolo.

Știu că îmi va plăcea la fel de mult.

Dar o să și zâmbesc puțin amar, aducându-mi aminte de Oberst Redl.