Încep să se întrevadă Oscarurile din 2021

A face previziuni în 2020 pentru 2021 este o sfidare la adresa bunului simț.

Aveți răbdare cu mine, însă, și o să vă explic cum mi-am permis-o pe aceea din titlu.

De ceva ani, urmăresc cu interes anumite site-uri care prognozează nominalizările la Oscar, modificându-le în funcții de reacțiile criticilor sau publicului sau de evenimente care ajută ori subminează șansele unui film sau ale unui artist.

Pentru anul viitor, un titlu care se regăsește în mod constant pe aceste liste este The Trial of the Chicago 7, scris și regizat de Aaron Sorkin.

L-am văzut și afirm că, dincolo de ce spun pandiții cinematografiei, are toate ingredientele care îl recomandă.

Povestea este a procesului unor așa-ziși instigatori la proteste violente în 1968, cu ocazia lansării unui candidat democrat la președinție și în plin Război din Vietnam. Evenimentul a depășit simplul cadru legal și a devenit o scenă pe care s-au înfruntat concepții și atitudini diferite, referitoare la politică, societate și fina linie între acțiune civică și revoluție.

În momentul de față, America fierbe fix din aceleași motive, așa că avem contextul ideal.

Apoi, formatul este unul drag Academiei – drama de tribunal, pe care Sorkin regizorul o construiește canonic și fără greșeală, uzând de un montaj ultra-alert și de secvențe retrospective organic inserate, și căreia Sorkin-scenaristul îi dă o vigoare senzațională, oferind actorilor un material dramaturgic atât de inteligent și amuzant, încât ți-e mai mare dragul săi îi urmărești și cumplit de greu să îi compari.

Dacă e o categorie la care sunt dispus să pun prinsoare cu capul, atunci aceasta e a scenariului original. Aaron Sorkin nu-i doar ca și nominalizat, dar mai e și printre favoriți.

În privința distribuției, reiterez ce am spus și la Parasite, cu intensitate sporită – e nevoie de categoria specială a unei nominalizări colective, pentru că The Trial of the Chicago 7 este, în ultimă instanță (joc de cuvinte, ha!) spectacolul grandios al unificării unor talente diferite.

De curând am auzit că producătorii filmului au decis ca toți cei cu șanse relevant să fie înscriși la secțiunea actor secundar, o alegere inspirată și care evită inutilele discuții despre cine e mai cu moț și cine păcălește timpii de ecran (în engleză există expresia ”category fraud”).

Eddie Redmayne și Joseph Gordon-Levitt nu par a fi printre candidați, deși au prestații meritorii, Michael Keaton e un pic îngroșat (și la propriu, și la figurat), însă Sascha Baron Cohen, Frank Langella, Mark Rylance, Jeremy Strong, Yahia Abdul-Mateen II au potențial să acapereze lista nominalizaților, cum nu s-a mai întâmplat de la On the Waterfront încoace.

Dacă e să gândesc în stil specific al Academiei, cel mai probabil onorurile vor merge către Cohen, pe care îl ajută noua diatribă din ipostaza de Borat, și către Abdul-Matten II, în contextul mișcării Black Lives Matter, dar și pentru că are un moment de o profunzime cutremurătoare.

Nu-mi știrbesc credibilitatea mergând mai departe cu previziunile, dar vă mai spun doar atât:

The Trial of the Chicago 7 este atât de bun, încât mi-a cimentat speranța în…

… democrație.

… libertatea de exprimare.

… echilibru, chiar în condiții de părtinire.

… unitate în diversitate.

… filme bune, indiferent ce pandemie bântuie prin lume.

Hai c-om trece noi și peste asta!

Pelé îl pune în fund pe Stallone

Tot o aniversare (de ieri, 23 octombrie) m-a împins să scriu despre filmul de față.

De data aceasta a lui Edson Arantes do Nascimento, cunoscut mapamondului drept Pelé.

Recunosc, deși sunt trecut de multișor de pubertate, ca fotbalist îl știu doar din retrospective, în special cele de demult al Eurosportului, pe care le devoram ca și pe documentare, însă aparține unei ere mitice, pe care oricine cu un dram de pasiune pentru acest sport o cunoaște.

Ca dovadă, am o discuție simpatică la care am fost martor în tramvai, între doi băieți de liceu, care dezbăteau aprins cariera și palmaresul lui Pelé, pe care le aflaseră din noi versiuni ale jocului FIFA, unde, spre lauda producătorilor, există echipe și crâmpeie din fotbalul de demult.

Așa mi-am adus aminte și de un film pe care l-am văzut pentru prima dată ca adolescent, în miez de zi liberă (era ceva grevă sau sărbătoare hotărâtă de curând de guvern).

Se intitulează Victory și se petrece în mare parte într-un lagăr german de prizonieri de război, în care câțiva dintre aceștia, în frunte cu Michael Caine, își umplu timpul jucând fotbal.

Unul dintre comandanți (interpretat cu obișnuita-i prestanță de Max von Sydow), cunoscător al jocului, are ideea de a organiza un meci între nemți și echipa cosmopolită a captivilor, însă superiorii plusează în scopuri propagandistice, plănuind un spectacol pe stadionul plin din Parisul ocupat.

Regizat corect din punct de vedere tehnic și inspirat din punct de vedere sportiv de John Huston, pelicula nu îmi stârnise vreun interes deosebit, însă vine un moment în care apare un jucător de culoare, care jonglează cu mingea cu o abilitate deosebită și îl pune pe Sylvester Stallone în fund, exact cum o făcea Ronaldo cel dintâi cu mulți dintre portarii care i-au ieșit în cale.

Acesta era Pelé, iar de acolo atenția mi-a fost așa de prinsă, încât n-am mai driblat-o nimic din jur.

Ca film de război și lagăr, Victory mai presupune și o latură narativă despre evadare și Rezistență, dar aceasta doar întregește acumularea afectivă pentru meciul de final, care, la vremea respectivă, mi-a smuls la fel de mult entuziasm precum înfruntarea de cricket din Lagaan.

Poate cel mai frumos aspect al acestui film este perfecta osmoză dintre starurile de cinema și cele din fotbal.

Michael Caine e solid ca lider de echipă, iar Stallone amuzant prin bombăneli și, ca american, predestinat să stea în poartă, în timp ce cohorta de foști profesioniști într-ale balonului include, alături de Pelé, nume atât de mari, încât e o plăcere să enumăr câteva: Bobby Moore (căpitanul Angliei, câștigătoare la Cupa Mondială din 1966), Osvaldo Ardiles (membru al naționalei Argentinei la Cupa Mondială câștigată în 1978), Kazimierz Deyna (membru al marii echipe a Poloniei anilor ’70), Paul van Himst (fost național și selecționer belgian).

Filme despre fotbal s-au mai făcut, iar unele sunt mai originale (Shaolin Soccer) sau mai simpatice (Bend It Like Beckham) sau mai consistente intelectual (The Damned United).

Dar senzație mai pură că fotbalul este, într-adevăr, sportul-rege cu greu se poate găsi.

O știre care merită consumată acum!

Pentru că acum câteva zile marele cineast rus Nikita Mihalkov a împlinit 75 de ani, cei de la TVR 2 luat decizia demnă de laudă de a difuza două dintre creațiile sale.

Prima, pe care îl puteți urmări sâmbăta aceasta (24 octombrie) și cealaltă (31 octombrie), este Sibirskiy tsiryulnik (Bărbierul din Siberia), pe care o amintesc fără a o recomanda în mod deosebit, pentru că, deși este fastuoasă și beneficiază de o distribuție eterogenă și distinsă (Oleg Menshikov, Julia Ormond sau Richard Harris), n-are direcție sau prea multă substanță.

Pentru cea de-a doua, pe de altă parte, nu mi-ajung cuvintele în a o lăuda. Nu doar că Oci Ciornie (Ochi negri) este de o complexitate care se relevă treptat și retrospectiv și are o diferențiere superbă a tonurilor cromatice (precum atingerea penelului unui James McNeill Whistler), însă ni-l și oferă pe Marcello Mastroianni într-unul dintre marile sale roluri.

Exuberanța volubilă și vag neserioasă a Italiei se combină cu poezia intensă și nevrotică a Rusiei într-o poveste despre dragoste, dar și despre natura adevărului filtrat de amintire.

Uitați-vă la versiunea tânără a lui Mastroianni, apoi la cea bătrână și invers.

Îi urmărim oare fluxul memoriei sau al imaginației?

Cu un surâs pe sub mustața-i emblematică, Nikita Mihalkov nu ne ajută, ci ne obligă să ne construim propria versiune de răspuns.

Așa cum face orice mare artist.

The ‘Nam in Black and White

Există momente în viața unei societăți când se cască o prăpastie în însăși substanța ei, iar erupția rezultată lasă cenușă în spirite și tăciuni în suflete.

Dar din această magmă încinsă creatori diverși își iau materia primă și plăsmuiesc opere relevante, menite a rezista chiar și după ce are loc cicatrizarea tectonică.

Pentru americani, Războiul din Vietnam este un astfel de cataclism. Nu o să mă refer aici la vasta filmografie remarcabilă pe care a generat-o, ci doar la două creații, pe care le despart destui ani, dar pe care le apropie personalitățile puternice ale cineaștilor prin mintea cărora au fost filtrate.

Prima dintre acestea este Full Metal Jacket, deja film-cult, în special grație primei treimi, în care, cu viziunea-i întunecată, dar nu lipsită de umor, Stanley Kubrick ne prezintă dezumanizarea și robotizarea unui grup de tineri care urmează să servească drept carne de tun în conflictul pe care SUA s-au încăpățânat să-l piardă.

Într-adevăr, bucata în care ne delectăm cu insultele ofițerului jucat de R. Lee Ermey, etalon pe care l-au urmat mulți de-atunci (vezi rolul lui J.K. Simmons din Whiplash) este cea în care uriașul regizor este în deplină stăpânire a artei sale. Cele două scene nocturne și luminate albăstrui-hipnotic sunt la egalitate cu tot ce-i mai bun în cariera sa, însă n-aș repudia atât de ușor partea conflictului armat propriu-zis.

Dacă facem abstracție de multitudinea de omologi/concurenți de vază, în comparație cu care lui Full Metal Jacket îi mai scade din impactul noutății belicoase, tensiunea e la cote înalte, iar vitriolul kubrickian e bine și chiar subtil infiltrat.

Cea de-a doua incursiune în ‘Nam este Da 5 Bloods, apărut chiar în acest an de pomină 2020 și care vine pe filiera negritudinii care străbate întreaga operă a lui Spike Lee.

Așa de multe își propune regizorul-scenarist, încât e de mirare că unele îi mai și ies: recuperarea contribuției soldaților americani de culoare în acest război, traumele trecutului și urmelor lor în prezent, antinomia datorie-lăcomie, suspans de western, violență quentintarantinoniană, satiră la adresa lui Trump, săgeți către și dinspre francezi (în rolul de serviciu, Jean Reno, mai rotofei și mai spumos ca oricând), Black Lives Matter avant la lettre, psihanaliza relației tată-fiu și altele pe care le veți sesiza și voi.

Povestea îi urmărește pe cinci veterani de culoare, care se întorc în jungla vietnameză pentru a regăsi rămășițele unui camarad căzut în luptă, dar și pentru un purcoi de lingouri de aur.

Mai uitați-vă încă o dată la enumerarea de mai sus și bănuiesc că o să vă dați seama a priori că filmul scârțăie din toate încheieturile și că i se văd cusăturile exact ca la tentativele mele de a repara manual articole vestimentare.

Îl țin să nu cadă, însă, umorul și inteligența care la Spike Lee par a îmbătrâni ca vinul, precum și figura dominantă a lui Delroy Lindo.

Deja putem vorbi despre Da 5 Bloods ca despre un deschizător al sezonului Oscarurilor de la anul, iar acest impozant actor este în centrul discuției. Ce-i drept, partitura care îi revine e atât de îngrămădită cu reacții, încât pare prototipul unui aspirator de astfel de premii, însă interpretul le duce ca un Atlas damnat și se afundă în ele cu intensitatea unui tragedian.

N-are cum să scape nominalizarea, iar filmul, deși greu de descurcat ideatic, are toate ingredientele corecte politic să mai înhațe câteva, nu în ultimul rând pentru că ne oferă una dintre ultimele apariții pe ecran ale lui Chadwick Boseman, Pantera Neagră care ne-a părăsit prea devreme.

Nasol pentru oameni, dar excelent pentru cinematografie, Războiul din Vietman se alătură unei triste și ilustre galerii de conflagrații pe care mă bucur că nu le-am trăit aievea.

Facies Christi

După un generic prelung, menit a releva faptul că un film european reușit este rodul unei colaborări transnaționale, ceea ce este îmbucurător, Corpus Christi se deschide cu darul cel mai important pe care îl face spectatorilor:

Figura protagonistului, interpretat de Bartozs Bielenia.

Munchiană la început, va atinge o beatitudine pe care ar fi zugrăvit-o însuși Fra Angelico, dar și schimonosiri cutremurătoare, demne de penelul unui Hieronymus Bosch.

Între aceste borne psihice, va parcurge stări care sunt combinații de două sau trei ale celor șase emoționale din Inside Out.

Regizorul Jan Komasa nu se zgârcește cu prim-planurile și ne lasă să examinăm prelung tezaurul de microexpresii ale actorului.

Suită de situații care i le generează compun o poveste care nu e neapărat nouă – un tânăr proaspăt eliberat de la o școală de corecție are aspirații preoțești și, într-un impuls de moment, își asumă această ipostază într-un sătuc îndepărtat, unde metodele-i duhovnicești neortodoxe (hopa, mi-a scăpat!) deznoadă traumele multora dintre membrii comunității.

Nu lipsesc momentele de suspans sau de perturbare a harului, mai ales că sutana nu astupă pornirile care îl băgaseră în belele odinioară.

Firul narativ e mai mult o succesiune de momente de impact, uneori cu un tâlc aplicabil în viața reală, alteori atingând pateticul, filmate și editate cu migală, într-un stil naturalist, ferit însă de morbul acela al duplicării realității, de care suferă atâtea produse ale cinematografiei românești.

O fi și-ăsta un motiv pentru care au înhățat mult râvnita nominalizare la Oscarul pentru film internațional.

Nu lipsesc niște săgeți politice, deoarece figura primarului (simpatic și un pic odios, Leszec Lichota) este amuzant de familiară și arhetipală, mai ales că am și avut alegeri de curând.

Distribuția ține pasul cu extraordinara performanță a lui Bielenia, iar Aleksandra Konieczna, în rolul mamei, are meritul de a sublima cel mai mult reacțiile faciale, lăsându-le întotdeauna inteligibile.

Corpus Christi este despre credință, despre ritualuri, despre durere, despre mântuire, despre damnare, despre datorie, despre evadare.

Dar, mai presus de toate, este o mărturie asupra incredibilei valori documentare și estetice a chipului omenesc.

Istoria nu se poate schimba, dar se poate miștocări

Pentru o perioadă, o stradă importantă din Craiova a purtat numele lui Ion Antonescu.

Acum s-a revenit la vechea denumire, așa că pot opina că bucata de timp respectivă a corespuns unui zenit al cultului pentru acestui vremelnic lider al României, pe care mulți cetățeni contemporani îl consideră un mare patriot.

Un individ cu unele calități organizatorice, dar cu idei și o personalitate la fel de dezagreabile ca ale comuniștilor care i-au urmat.

Am un simplu argument:

Când era profesoară de română, în prima săptămână de școală a unei noi serii gimnaziale, mama le cerea elevilor să aducă la clasă câte o carte, preferabil cât mai neobișnuită.

Când apărea una care chiar întrunea această caracteristică, o lua câteva zile acasă și mi-o arăta și mie.

Așa am avut ocazia să frunzăresc un manual de alfabetizare pentru adulți din perioada antonesciană.

Era plin, ticsit chiar, de citate ale Mareșalului.

Cumulate, erau o combinație de ortodoxism apăsat, fascism și exaltarea românismului.

Ca unul care se călăuzește, cât mă lasă natura-mi umană, după principiul sine ira et studio în abordarea istoriei, experiența respectivă mi s-a părut o mărturie neprețuită a unei epoci.

Pe regizoarea jucată de Ioana Iacob în Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, însă, ar fi dezgustat-o profund.

Monomania și zbaterea ei se învârt în jurul realizării unui spectacol de stradă, care să redea cât mai sugestiv ocuparea Odessei de către trupele române și atrocitățile comise asupra populației evreiești din zonă, componentă a Holocaustului autohton pe care mulți, de atunci și de-acum, au negat-o și o neagă.

Pentru că filmul lui Radu Jude este despre onestitate, o să încep prin a vă spune că rar mi-a fost dat să fiu agasat în așa hal de un personaj principal.

Poate doar Django din pelicula eponimă a lui Tarantino să se ridice la acest nedorit nivel.

Nu știu dacă a fost actrița, sau partitura, sau vocea, sau atitudinea, sau lecturile alea placide sau idila aia inutilă, însă a o urmări n-a fost ușor și nici plăcut.

Poate și de aceea, când Alexandru Dabija, care e haios tare ca interpret, (deloc un accident, vezi Aferim!), o învăluie în dialectica-i mieroasă și politicianistă, am ținut cu el permanent.

Altminteri, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (evident, îl pun cu copy-paste) e un film excelent când se îndură să lase tezismul livrat ca o prelegere la o parte și își îngăduie să fie subtil și amuzant.

Durerile facerii spectacolului au o savoare cu nimic mai prejos față de a unor comedii hollywoodiene de marcă, precum Bowfinger, unele personaje secundare sau episodice sunt adorabile (al lui Alex Bogdan e cu atât mai încântător, cu cât e mai insultător), iar prezentul și ai lui ies la fel de șifonați precum trecutul și ai lui.

Și deși primele câteva zeci de minute par un talmeș-balmeș metatextual, totul evoluează coerent, către reprezentația propriu-zisă, care te lasă răvășit, așa cum își propune, fără a fi zgârcită cu momentele spumoase.

Nimic din ce-am spus mai sus n-ar funcționa, dacă Îmi este indiferent daca în istorie vom intra ca barbari (copy-paste, desigur) n-ar fi tehnic fără cusur. Față de reconstituirea de epocă din Aferim!, pare că aici Radu Jude s-a jucat pe la Muzeul Militar din București și printr-o piață din centru și aia e. Dar nu, camera se deplasează când e nevoie, imaginea e clară, sunetul așijderea, iar montajul e de înaltă clasă.

Ca și la Miami Bici, ăsta e rezultatul unei colaborări cu străini care știu meserie. Cum îmi permit să compar filmul de față cu acea porcărioară amuzantă?

Exact cum Radu Jude a putut să se joace cu un mit național de care unii se agață cu dinții și ghearele sau cum Harry Potter îi rostește numele lui Voldemort.

Înțelegând că sclavia începe din minte.

Iar adevărul ne va elibera.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro (apropo, ia intrați să citiți comentariile)

Mizeria și fascinația politicii (un cvartet)

Sezonul toamnă-iarna va înregistra o sesiune de alegeri locale în Romania, unele prezidențiale în SUA urmărite de toată planeta, precum și încă o rundă mioritică, de data aceasta parlamentară, așa că vă propun un patrulater de filme bune care au ca subiect politica, pentru imunizare împotriva iluziilor (în cazul votanților) sau deprindere de vreun truc sau două (în cazul candidaților sau echipelor lor).

Primary Colors – poveste modificată pe ici, pe colo, a campaniei primare care l-a condus pe Bill Clinton către candidatura la Casa Albă, văzută prin prisma unui tânăr naiv și idealist, care înghite treptat hapul amar al contactului cu mizeria politicii. În rolul principal, mieros și charismatic, John Travolta are una dintre cele mai bune prestații ale carierei, iar regia e a unui profesionist al lucrului cu actorii (Mike Nichols), care fac o treabă excelentă, cu mențiuni pentru Larry Hagman (J.R. din Dallas!) și Kathy Bates. Dintre toate filmele prezentate aici, pe acesta l-am văzut cel mai demult, așa că unele detalii s-au mai estompat, însă există o scenă atât de sugestivă spre final, încât nu o voi uita niciodată. Dacă ai aspirații de politician, uită-te în oglindă și răspunde-ți: Sunt în stare de așa ceva?

In the Loop – o satiră dezastruos de comică despre un subiect altminteri de plâns – mașinațiunile de o parte și de alta a Atlanticului, menite a obține aprobarea forurilor internaționale și a opiniei publice pentru o invazie într-o țară din Orientul Mijlociu (aluzie străvezie la foarte realul și tragicul război din Irak), precum și încercările unor funcționari și politicieni cu un dram de conștiința de a o opri. Toate personajele sunt caricaturale, toate au replici la care te prăpădești de râs, însă, din distribuția care include câteva nume cunoscute (și care mi-au trezit nostalgii), e imposibil să nu-l remarci pe Peter Ciapaldi, în rolul combinatorului de culise, cu o spurcăciune a vocabularului irezistibilă (din cele 135 de utilizări ale cuvântului ”fuck”, 86 îi aparțin) și cu niște referințe literare delicioase. De remarcat că insignifianța geopolitică a britanicilor e tratată la fel de onest precum ipocrizia americanilor.

The Ghost Writer – rămânem în Albion, cu un thriller de atmosferă, mai degrabă decât de acțiune, realizat cu mână sigură de Roman Polanski, despre un jurnalist specializat în biografii, care acceptă să îl asiste pe un fost prim-ministru în scrierea (sau rescrierea) memoriilor. Când acestuia din urmă îi cade cerul în cap și e pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității (ceea ce mulți i-ar dori modelului din viața reală, Tony Blair), protagonistul începe să descopere amănunte compromițătoare și periculoase (pentru el) din trecutul premierului și al apropiaților. Deși nu se întrebuințează prea mult în rolul principal, Ewan McGregor e mulțumitor în rolul celui care pornește după bani și sfârșește prin a căuta adevărul; Pierce Brosnan, pe care mulți nu și-l amintesc decât din postura schematică și emblematică de James Bond, face uz de ținuta-i impozantă, dar lasă loc și de nuanțele necesare suspansului. Un moment emoționant este mărturia unui bătrân pe care toți îl cred senil, dar care poate nu e așa. Cel care îl joacă nu este nimeni altul decât Eli Wallach (Urâtul din nemuritoarea peliculă a lui Sergio Leone), într-una dintre ultimele sale apariții pe marele ecran.

The Ides of March – o versiune mai întunecată, mai adusă la zi și un pic mai teatrală, curat regizată de George Clooney, care confirma astfel abilitățile din Good Night, and Good Luck, a tramei narative din Primary Colors, adică a cvasi-neprihănitului care descoperă că un cuțit în spate de la apropiați e regulă în politichie, nu excepție (titlul e o cheie în sine). Ryan Gosling e în nota lui obișnuită de placiditate, care uneori îi servește (vezi Blade Runner 2049), alteori nu, însă Clooney, ca și Brosnan mai sus, dă bine ca figură publică, iar Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti sau Marisa Tomei au compoziții care întregesc o dramă sugestivă și intensă. Un aspect care se desprinde la o vizionare lucidă este că un candidat care vrea într-adevăr să câștige o cursă electorală are nevoie de o echipă profesionistă de consultanți și învârtitori de mesaje (traducere pruteniană a lui ”spin doctor”), bineînțeles, dacă reușește să găsească unii de încredere.

P.S. Pentru că e vorba despre politică, sper că nu vă așteptați să mă țin de cuvânt și să vă prezint doar patru filme, așa cum indică titlul.

Iată încă unul, pentru că merită:

Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto – o parabolă derutantă, când ești în mijlocul ei, dar foarte elocventă privită de departe, despre puterea care nu te lasă, chiar când vrei tu să o lași. Regia lui Elio Petri (care semnează și scenariul împreună cu Ugo Pirro) este voit halucinantă, iar interpretarea lui Gian Maria Volontè este ca un monument care se clădește și se năruie în același timp. Cu așa creații, să nu ne mirăm că Italia are cele mai multe Oscaruri pentru cel mai bun film străin.

Chemarea pământului

Cu toate cunoștințele de statistică pe care am încercat să le acumulez în ultima vreme, nu mă pot hotărî dacă rata de succes a cinematografiei iraniene în ceea ce mă privește e cea mai mare dintre toate ale mapamondului (peste Hollywood) sau e o iluzie generată de numărul mic (în valoare absolută) de producții ale acestei țări pe care le-am vizionat până acum.

Cert este că Ta’m e guilass (Gust de cireașă) de Abbas Kiarostami vine să susțină acest scor foarte înalt și să mă convingă că pe teritoriul ancestralei Persii există o înțelegere unic de profundă și echilibrată a naturii umane.

Antologiile de specialitate nu se sfiesc să prezinte elementul-cheie al lentei acțiunii a filmului, însă eu n-o s-o fac, pentru că a o desluși treptat este unul dintre darurile pe care autorul le face privitorului.

Spun ”autor”, pentru că Kiarostami regizează, scrie și editează, iar această multiplă ipostază se reflectă în aerul de operă completă a peliculei.

E lentă, pentru ca așa a vrut-o, e gravă, pentru că așa a vrut-o, e deschisă interpretărilor, pentru că așa a vrut-o, e dată peste cap la un moment dat, pentru că așa a vrut-o.

Unii pot considera că Ta’m e guilass e un manifest pentru viață, alții că favorizează mizantropia și chiar mai rău.

Alegerea e a fiecăruia, eu vreau doar să subliniez două aspecte tehnico-sociale, mai suculente decât existențialismul arid precum serpentinele pe unde au loc peregrinările vehiculului, esențial instrument narativ.

Scene care au loc în interiorul unei mașini există cu duiumul în lumea imaginilor mișcătoare, dar niciodată nu am simțit ca acum că tu, cel aflat de partea cealaltă a ecranului, ești acolo, alături de personajul principal sau de companionul vremelnic, căruia i se adresează cumplita și dilematica ofertă.

O mostră de magie a filmului, simplă, dar care te lasă mut, precum un truc de cărți pe care artistul l-a desfășurat în fața ochilor și minții tale, pe care crezi că ești foarte stăpân.

A doua chestiune pe care am remarcat-o, poate mai accesibilă ca descifrare, deși nici pentru aceasta nu bag mâna în foc, este celebrarea multiculturalismului Iranului, oficial supus unei ideologii teocratice unitare.

Pe lângă figura muncită de o mută suferință a șoferului, avem ocazia de a-i contempla și asculta pe un pe kurd, pe un afgan și pe turc. Fiecare dintre ei duce o povară, fiecare dintre ei se zbate pe această lume și fiecare dintre ei oferă o mică piesă din puzzle-ul vieții.

Priviţi cum se schimbă toate; astăzi ari tu pământul, mâine altul, după aceea altul și nu este nimic care să rămână neclintit. Toate se mişcă ca şi cum ar merge pe o cale: unul o pierde, iar altul o află.

Sunt vorbele unui creștin, dar un musulman sau un evreu sau un budist s-ar regăsi în ele.

Așa cum oricine se poate regăsi în Ta’m e guilass.

Înainte, înapoi, Apocalipsa-i peste noi

Când scriam despre Following, primul film al lui Christopher Nolan, și mă încerca uimirea în fața unei creații foarte bune, realizate cu un buget ridicol, mă întrebam și ce îi va ieși anul acesta cu Tenet, pentru care a avut la dispoziție un munte de bănet.

Răspunsul comprimat e că a făcut ce știe și îi place să facă – un exercițiu intelectual, spectaculos, de data asta nu foarte original și mai searbăd ca altele din extraordinaru-i portofoliu.

Tenet se învârte în jurul manipulării timpului, mare și inaccesibil vis al omenirii, iar aici Nolan pășește pe un drum cu mai mult asfalt decât se toarnă acum furibund, în prag de alegeri locale. Nu numai că avem nenumărate exemple din cinematografie, dar, în timpul vizionării, îmi rulau prin minte extraordinarul joc Braid sau romanul Timescape.

Din experiența mea cu această îndrăzneala de a îndoi curgerea inexorabilă a timpului am învățat ceva util – cu cât te chinui să înțelegi și raționalizezi conceptele, cu atât se înmulțesc hibele logice și te afunzi în paradoxuri, așa că, de la un punct încolo, cel mai bun lucru este să te relaxezi și să te abandonezi aventurii.

Care, în cazul lui Tenet, este generoasă și somptuoasă. Construită pe un schelet de James Bond sau Mission Impossible – un individ mega-rău cu bombă, un agent dibaci cu fapta și vorba, companioni haioși, o femme fatale pentru unii sau alții, tehnologii futuriste – pelicula livrează scene antrenante, spectaculoase și presărate cu umor, iar când suspansul se risipește lăsând locul resemnării de care aminteam, compensează prin amploarea mizanscenei.

Scenariul suferă de hiperexplicativitate (nu-l căutați în dicționar, eu am inventat cuvântul, acum, pe loc), dar norocul nostru e că replicile de genul ăsta trec repede și nu te expun și la patetisme, precum în Interstellar.

Actorii sunt în nota de calitate ridicată a producției, fără a se sinchisi de profunzime.

Că tot vorbim de timp în Tenet, mi-am dat seama cât am îmbătrânit, de am ajuns să îl urmăresc ca protagonist pe John David, fiul ajuns la maturitate al lui Denzel Washington. Așchia nu sare departe de trunchi și, deși nu ne copleșește cu un talent ca al tatălui, Washington ăl tânăr e deopotrivă de viguros și sarcastic, anunțându-se ca un posibil Bruce Willis al noii generații.

Robert Pattinson, care a început de jos, de jos de tot, știți voi cu ce, îl secondează simpatic, Elizabeth Debicki se descurcă în noianul de reacții la care o supune povestea, iar shakespearianul Kenneth Branagh n-are nicio problemă în reda accentul de rus, probă obligatorie la admiterea la actorie pe la englezi.

Nu în ultimul rând, pe post de Tom Hardy care fură atenția în Inception îl avem pe Aaron Taylor Johnson, care, în mijlocul exploziilor și du-te vino-urilor temporale, reușește să se facă remarcat prin atitudine.

Cu toate inerentele beteșuguri și zone bătătorite, Tenet te poartă prin preafrumoasa Italie, prin stilata Londră sau printre eoliene marine din Danemarca, te asurzește în mod plăcut cu explozii și coloana sonoră a lui Ludwig Göransson și, așa cum declara însuși cineastul, este cel mai bun argument să te înfofolești cu o mască, să te cuibărești într-un colț și să te întorci în cinematografe.

Pentru că întrunește noile categorii de diversitate și pentru că nimeni nu îi poate contesta reușitele tehnice, afirm cu glas plăpând că am deschis sezonul 2020-2021 al Oscarurilor.

Noi să fim sănătoși, că filme bune vin!

Turning darkness into light

Cartea din Kells este una dintre comorile Irlandei și ale omenirii și, împreună cu suratele din Linsfarne sau Durrow, este expresia unei perioade unice, în care arta plastică și cea a cuvântului au conviețuit într-o osmoză completă.

Filmul de animație The Secret of Kells, regizat de Tomm Moore și Nora Twomey, ia povestea realizării acestei capodopere a miniaturii medievale și o redă într-un mod suprarealist à la Marc Chagall – fără preocupare pentru realismul compoziției, dar cu forme în care regăsești o lume coerentă.

O alegere stilistică care vădește inteligență, pentru că în volutele și sinusoidalele imaginilor superbe se recreează chiar acele ilustrații de pe pergament, care te lasă mut de uimire când le vezi, pe viu sau reproduse.

Perioada în care este plasată această alegorie a creației și rezistenței prin cultură este a unei cumplite precarități, una în care comunități se încheagă în jurul mânăstirilor și se sting ca urmare a raidurilor vikingilor.

Pentru că Irlanda este ținutul unde istoria nu poate fi disociată de basm, fantasticul se infiltrează organic în firul narativ al filmului, un vag bildungsroman al unui băiat care descoperă magia vizualului și logosului, cu ajutorul unui cărturar înțelept, totodată maestru al artei înluminării.

Încântător vizual și auditiv de la un cap la altul, The Secret of Kells transmite și un mesaj pe care îl port și îl voi purta totul timpul cu mine în suflet. Nu îl simplific, ci vi-l prezint sub forma unui poem, la care se face aluzie și în creația animată, scris de un călugăr irlandez în limba-i de baștină cândva în secolul al IX-lea și tradus în engleză de Robin Flower.

The scholar and his cat, Pangur Bán

I and Pangur Ban my cat,
‘Tis a like task we are at:
Hunting mice is his delight,
Hunting words I sit all night.

Better far than praise of men
‘Tis to sit with book and pen;
Pangur bears me no ill-will,
He too plies his simple skill.

‘Tis a merry task to see
At our tasks how glad are we,
When at home we sit and find
Entertainment to our mind.

Oftentimes a mouse will stray
In the hero Pangur’s way;
Oftentimes my keen thought set
Takes a meaning in its net.

‘Gainst the wall he sets his eye
Full and fierce and sharp and sly;
‘Gainst the wall of knowledge I
All my little wisdom try.

When a mouse darts from its den,
O how glad is Pangur then!
O what gladness do I prove
When I solve the doubts I love!

So in peace our task we ply,
Pangur Ban, my cat, and I;
In our arts we find our bliss,
I have mine and he has his.

Practice every day has made
Pangur perfect in his trade;
I get wisdom day and night
Turning darkness into light.