Miorița pe care o voiam

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Într-un orășel

Mândru englezel,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale,

Trei turme de miei,

Cu un cioban,

Foarte ortoman,

Îi Hugh Jackman.

Și nu e ca păstorul ăla celebru din motive deloc plăcute pe care l-a văzut multă lume din tren între Roșiori și Videle, ci unul arătos și foarte cultivat care, în fiecare seară le citește cu glas tare romane polițiste, neștiind că turma lui de oi mândre și cornute, în frunte cu miorița laie bucălaie, le ascultă cu grijă și bagă la cap.

La un moment dat, baciul nostru cade răpus precum Nechifor Lipan, așa că oițele bârsane purced în investigație, ajutându-l pe polițistul cam tontălău al orășelului să dea de cap infamei crime care implică bani și un testament cu surprize.

Aceasta este ideea de la care pornește The Sheep Detectives, una care m-a cucerit instantaneu acum luni bune, când am aflat că, după aproape trei decenii, o să aflu, într-un final, cum s-a soluționat Miorița aia care mi-a mâncat zilele la admiterea la liceu.

Sccenariul semnat de Craig Mazin și Leonie Swann, inteligent și cu o morală mai înălțătoare decât fatalismul din balada noastră populară, este întrebuințat cu mare spor de regizorul Kyle Balda, care își folosește experința din păstorirea unor filme de animație precum Minions, ca să integreze efectele speciale ale mioarelor cu lumea cea reală, cu brazi și păltinași, preoți, munți mari, paseri, lăutari, păsărele mii și stele făclii.

Pe lângă o distribuție reușită în carne și oase, din care se distinge Nicholas Braun ca polițistul doar aparent la fel de prost ca Garcea și care e înnobilată de prezența Emmei Thompson, gurițele nu le mai tac oilor cu lână plăviță, împrumutând timbre vocale adecvate, precum ale Juliei Louis-Dreyfus (Elaine din exagerat de adulatul Seindfeld), Bryan Cranston (Water White din periculosul de adulatul Breaking Bad) sau Sir Patrick Stewart (Căpitanul Jean-Luc Picard din justificat de adulatul Star Trek: The Next Generation).

Profesorii de română cu fler au o șansă nesperată să predea Miorița într-un fel care să le și placă elevilor.

După lectură, să bage imediat o vizionare de The Sheep Detectives.

Baciul ungurean și cu cel vrâncean merită să meargă la ocnă pentru ce-au făcut, nu?

Ultimul cartuș

Deși acela n-a fost stricto senso primul său, rol, John Wayne și-a făcut intrarea în marea poveste cinematografiei odată cu Stagecoach în 1939.

La distanță de aproape patru decenii, în 1976, părăsea lumea noastră și filmului prin ultima sa apariție pe marele ecran, cea din The Shootist.

În mare, e același John Wayne pe care actorul s-a străduit să îl impună posterității – dur, onest, nu lipsit de umor, capabil de afecțiune reținută și implacabil cu dușmanii.

Ce este remarcabil aici este că Wayne, altminteri foarte atent la imaginea sa publică (vezi peruca sau oxigenul tras pe ascuns după crâncenele probleme la plămâni), nu ezită să se prezinte ca un cowboy care are cancer și care e pe moarte.

Exact situația sa din acel moment.

Povestea din film cam asta e: după ce primește cumplitul diagnostic de la un doctor care îi e prieten, un fost șerif celebru se stabilește într-un mic oraș de provincie, ca să își ducă acolo ultimele zile și să își regleze niște conturi mai vechi.

Pe parcurs, se atașează de văduva care îi e gazdă și devine mentor pentru fiul acesteia, care îl admiră necondiționat.

Regizat corect de Don Siegel, în stilul acelei decade, fără aerul glorios din filmele lui John Ford, unde Wayne și-a clădit monumentul, The Shootist nu e palpitant, dar compensează prin forța interpretărilor.

Unii spun ca aceasta ar fi cea mai bună a lui John Wayne. Eu, unul, consider că în cazul său nu se poate vorbi de un singur rol mare, ci de un veritabil opus, care, privit ca întreg, e unic în istoria celei de-a șaptea arte.

În interacțiunile pe care Wayne le conduce așa cum numai el a știut, i se dă replică cu mult stil și gravitate de către Lauren Bacall, cu sinceritate și fragilitate de către James Stewart (paralelele nostalgice cu The Man Who Shot Liberty Valance vor fi inevitabile) și, surpriză, cu foarrte mare intensitate de către un tânăr și expresiv Ron Howard, care își făcea astfel ucenicia învățând de la cei mai mari.

Prestații secundare ca durată, dar marcante ca prezență au și Harry Morgan (simpaticul colonel Potter din M.A.S.H.), precum și Richard Boone, care e cowboyul brutal și lipsit de maniere, perfect contrapondere a lui John Wayne.

Dincolo de subiectul delicat al luptei cu această boală nemiloasă, The Shootist este un testament vrednic de o legendă.

Și nu lipsesc împușcăturile, de asta să nu vă faceți griji.

Dans funest

Este ziua de Paște, așa că îmi urmez tradiția de mă apleca asupra încă unui film care are legătură cu semnificația acestei sărbători.

Este vorba despre Salome, care, după cum îl arată și titlul, are în centru acel episod pe care nu mă sfiesc să-l numesc enigmatic în care fiica vitregă eponină a regelui Irod Antipa îi dansează acestuia atât de ademenitor, încât acesta îi oferă orice își dorește.

Iar ea, incitată de mama sa, Irodiada, cere capul lui Ioan Botezătorul pe o tipsie.

Deși Salomeea nu apare numită în Biblie, tradiția a identificat pe acea tânără cu acest nume, iar figura sa a rămas asociată cu relele care survin din utilizarea farmecelor femeiești asupra vulnerabilității masculine.

În pelicula din 1953, realizatorii se joacă un pic cu modul cum o receptăm îndeobște pe această dansatoarea funestă.

Salomeea de aici a fost trimisă de mama ei de mică la Roma, ca să scape de dereglat de concupiscentul ei tată vitreg.

Acolo s-a transformat într-o tipă râzgâiată, iar când e pe cale să încheie o casătorie nepermisă cu un roman de rang înalt, împăratul Tiberius (eronat prezentat ca urmaș al lui Iulius Caesar, de parcă Augustus nici n-ar fi existat) o trimite, pe românește spus, la mă-sa acasă.

Pe drum se apropie de un chipeș ofițer, care nu e străin de învățămintele unui profet pe nume Iisus, iar acasă se vede prinsă în intrigile mamei și avansurile regelui, toate pe fondul tulburărilor sociale produse de predicile aprinse ale lui Ioan Botezătorul.

Evident, totul trebuie să ducă spre deznodământul pe care îl știm, de aici și slăbiciunea scenariului, care se reflectă și asupra unor interpretări.

Ca Salomeea, Rita Hayworth e decorativă, fiind practic un fotomodel pentru superbele rochii pe care le tot schimbă pe parcursul filmului, iar încercările de a-i muta peronalitatea către evlavie sunt simpliste.

Momentul ei de grație vine la secvența dansului, în care ne aduce aminte că și-a început cariera în acest domeniu.

Poate că unduirile ei nu suscită aceeași atracție luciferică precum omoloaga Isabel Mendes din Jesus of Nazareth al lui Zeffirelli, dar efortul artistic și atletic are coerență și e captivant în sine.

Altminteri, excelenții Charles Laughton și Judith Anderson (de neuitat ca doamna Danvers în Rebecca) par exagerați de teatrali, deși calitățile lor îi salvează in extremis de ridicol, iar Stewart Granger dă impresia că i-ar fi trebuit mai mult timp să proiecteze acele înalte calități morale necesare partiturii.

Regizat cu competență de William Dieterle (The Story of Louis Pasteur, The Life of Emile Zola), Salome e produsul aceleiași perioade hollywoodiene care ne-a oferit fastuoasele Ben-Hur sau The Robe, însă nu se poate măsura cu acestea.

Ca și personajul eponim, e doar o notă de subsol în istoria cinematografiei.

Dar și din notele de subsol putem afla câte ceva, nu?

Femeia într-o ureche, bărbatul după ureche

Acum ceva ani, de ziua mea, i-am scos la băut pe niște prieteni din diverse cercuri sociale.

Un cuplu urma să-și pună pirostriile la scurt timp după aceea, dar un alt tip din grup tocmai divorțase.

Acesta din urma tuna și fulgera, fără opreliști de limbaj, împotriva instituției căsătoriei, spre văditul disconfort al celor dintâi.

Recunosc, nu am făcut nimic să dezamorsez situația asta, ba chiar am întreținut-o un pic, delectându-mă cu fețele și reacțiile tuturor.

Poate de aceea nu am părerea ambivalentă despre The Drama pe care am văzut-o la multă lume.

Eu, unul, am savurat filmul de la un cap la altul și nu mi s-a părut că și-ar pierde suflul sau direcția spre final.

Viitorii însurăței din peliculă au cam tot ce și-ar putea dori, dar, participând la acel joc stupid al dezvăluirilor care pune în mișcare și belelele din Complet necunoscuți, iese la iveală un secret al ei care dă totul peste cap, mai ales capul lui.

Ar fi o mișelie din partea mea să spun mai multe factual, dar o nu o să trec sub tăcere aprecierea faptului că revelația în cauză e suprinzător de îndrăzneață cu o chestiunea foarte dureroasă, mai ales pentru americani, iar modul cum este tratată este inteligent și complex.

Inteligent este, de altfel, tot scenariul lui Kristoffer Borgli (care semnează și o regie o idee cam dezlânată, asta pot să recunosc), pentru că merge pe sârma aia subțirică între disconfort și amuzament și, din nou mă opun ideii generale, nu cade deloc de-acolo, ba chiar ajunge la final cu brio.

Deși par înlănțuite doar pentru a smulge efect sau râsete, trăirile personajelor sunt, în fapt, chiar foarte naturale.

Aici e un adevăr deloc plăcut cu care se confruntă personajele și, totodată, noi, spectatorii:

Nu acționăm conform unei personalități foarte clar definite, ci și ca pure reacții la ce ni se întâmplă. Iar acolo ni se vede caracterul sau, mai precis, incompletitudinea lui.

The Drama n-ar fi, pardon, atât de dramatică, dacă n-ar beneficia de niște interpretări a-ntâia.

Robert Pattinson venea deja mântuit de stigmatului lui Twilight, dar tot mai impresionat cu accentul lui britanic și aerul tulburat și indecis, care involuează spre tâmpenii tot mai mari de-a lungul filmului.

Însă, fraților, pe Zendaya asta care a venit la o premieră îmbrăcată ca un robot sclipicios chiar nu o credeam în stare să joace în halul ăsta de bine!

Mai ales că personajul ei este cel mai întortocheat și complex dintre toate. Ca să-i iasă, era nevoie de o combinație a naibii de grea de candoare, remușcare și furie reprimată, care îi ies impecabil.

Cei doi tronează deasupra unei distribuții foarte pe problemă, din care nu pot să n-o evidențiez pe Alana Haim, una dintre preferatele proaspătului triplu oscarizat Paul Thomas Anderson. Are și ea niște momente, de înțelegi de unde vine melodia aia a lui Mărgineanu, ”Femei, femei, e plină lumea de nebune”.

Intenție vs. faptă, onestitate vs. armonie, bărbați vs. femei.

Greu de împăcat, amuzant de urmărit când intră în clinciuri.

The Drama e un studiu de caz pentru terapie maritală.

Sau pricină de gâlceavă în cuplu.

Ceva bun tot iese.

Rădăcini adânci

Frunza-acestui pom, ce crește
Răsădit din Răsărit,
Gând de taină ispitește
Desfătând pe instruit.

Oare una e ființa
Despărțită-n sine-apoi?
Ori sunt două cu dorința
De-a fi una pentru voi?

Întrebări atât de grele
Cu cinstit răspuns le-nfrunt:
Nu-ți spun cântecele mele?
Unul, însă dublu sunt.

(Johann Wolgang von Goethe, Gingo biloba, traducere: Ștefan Augustin Doinaș)

O poezie mai mult decât sugestivă pentru rolul pe care acest copac îl joacă în Silent Friend.

Un Yggdrasil impunător în grădina botanică a unui universități germane cu o istorie îndelungată și martor tăcut și înțelegător al trei povești despre cum oamenii încearcă să înțeleagă plantele și să se înțeleagă unii pe alții.

Prima este în secolul al XIX-lea, când femeilor de-abia li se deschiseseră ușile învățământului superior, și acelea în scârbă.

A doua este în anii ’70 ai secolului XX, perioadă de mari căutări ideologice și identitare ale tinerilor.

A treia este în secolul al XXI-lea, mai precis la declanșarea pandemiei de Covid-19, când un profesor chinez invitat să predea la această universitate germană se vede prins acolo într-o singurătate aproape deplină.

Cineasta Ildiko Enyedi ne mută atenția și emoțiile de la o poveste la alta, nelăsând niciuna să capete întâietate, astfel ca meditația complexă pe care ne-o propune să prindă rădăcini adânci.

Știința este excelent pusă în slujba lirismului, deși uneori merge cam departe cu proslăvirea inteligenței sui generis a plantelor (vezi cazul mușcatei din fereastră, nu piesa, ci personajul mut din povestea de ani ’70).

Dar orice exces ideatic e scuzabil, până la urmă autoarea are idei și așa înțelege să le transpună, iar poezia imaginilor compuse la fel de meticulos precum în On Body and Soul e o încântare în sine, mai ales că stilistica fiecărei perioade e impecabil marcată vizual (alb-negru pentru secolul XIX, granulat pentru mijlocul secolului XX și claritate de iPhone în secolul XXI).

Interpretările se integrează acestui ecosistem cinematografic, iar cosmopolitismul distribuției e un factor aparte în a argumenta că suntem toți legați printr-un miceliu nevăzut, chiar dacă există bariere de limbă, cutume sau granițe.

A fost o plăcere să-l revăd pe Tony Leung Chiu-wai, brăzdat un pic de ani, dar cu aceeași expresivitate reținută, însă ar fi nedreptate să nu îi punem pe același plan cu el pe Luna Wedler, Ezo Brumm, Marlene Burow, Sylvester Groth sau pe Lea Seydoux, care reușește să-și facă simțită prezența doar de pe niște ecrane.

Am citit undeva că prima proiecție a acestui film a fost chiar pentru arborele de Gingko biloba care îi e protagonist.

O mostră de dedicare sublimă și ușor ridicolă.

Dar e și un semn că Ildiko Enyedi a crezut cu tărie în opera pe care a creat-o, iar asta e ceva ce respect.

Mai ales că am crescut cu Revedere a lui Mihai Eminescu, care ne spune același lucru:

– Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.

– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

LAPD acționează în noir

Așa cum îmi place să merg pe malurile Senei pe lângă standurile buchiniștilor, îmi place și să cotrobăi în tezaurul uitat al cinematografiei.

Îm ambele situații am deseori norocul de a descoperi mici giuvaieruri care nu și-au pierdut valoarea în ciuda anilor și uitării care le acoperiseră până atunci.

Cea mai recentă descoperire încântătoare din lumea filmului este He Walked by Night, un noir scurt, dar captivant întru totul, regizat de Alfred L. Werker și Anthony Mann.

Pelicula e definită de regulă ca docudramă, căci pornește de o poveste reală și își propune să redea eforturile poliției din Los Angeles de a prinde un asasin în serie, care e inteligent și total lipsit de scrupule.

Ancheta e construită cu mare precizie, dar narațiunea, altminteri foarte consistentă procedural, nu e exclusiv spusă din punctul de vedere al oamenilor legii, ci îl urmărește și pe tâharul cel impacabil și înzestrat intelectual, jucat cu reținere întunecată de Richard Basehart, pe care ni-l aducem mai degrabă aminte prin rolurile mai luminoase din Il bidone sau La strada ale lui Fellini sau ca Ishamel în Moby Dick al lui John Huston.

Aici întrupează un personaj atât de neînduplecat și înzestrat, încât transmite un disconfort similar cu acela al unui Hannibal Lecter, fără artificiul canibalismului.

Grație acestei interpretări formidabile, cursa între el și poliție devine pasionantă și culminează cu o secvență intensă, care demonstrează că Hollywoodul știa încă din 1948 să iasă din butaforie și să se aventureze cu stil în spații reale.

Aș vrea să pot avea încrederea în organele legii pe care o inspiră He Walked by Night.

Aș vrea să cred că printre polițiștii de azi mai sunt oameni dedicații prinderii celor care comit fărădelegi.

Tehnologia au la dispoziție din belșug.

Perseverență, rigoare și cap le mai trebuie.

Am deschis sezonul Oscarurilor din 2027

Cu Project Hail Mary, nu e prima dată când omul cinematografic se avântă în spațiu.

A mai făcut-o în expediții precum Gravity sau Interstellar sau The Martian, ba chiar ne putem duce înapoi la origini cu 2001: A Space Odyssey sau Solyaris, ba chiar ne putem referi la Le Voyage dans la Lune ca la proto-istoria acestei preocupări fictive.

Ryan Goslin însuși a mai fost astronaut, dar era mult prea serios în First Man și de asta nu avut prea mare impact.

Nu și aici, unde e senzațional.

Cu toți antecesorii pe care îi are și care ar trebuie să atârne greu, Project Hail Mary impresionează că te ia în expediție ca și cum ai fi novice și te expune la acel simț al uimirii care însoțeste cea mai neastâmpărată pornire a ființei umane.

Și nu se putea găsi un companion mai potrivit decât Ryan Gosling, care nu e doar un actor înzestrat și deja experimentat, ci și un om generos, iar asta răzbate din toate reacțiile sale din film, din toate planurile narative și prim-planurile vizuale.

Îl vedem făcând ce au făcut Amy Adams în Arrival sau Tom Hanks în Cast Away sau Brad Pitt în Ad Astra și totuși mintea numai la el ne e.

La el și la zâmbetul său liniștitor, pe care mi-l aduc aminte din zarva de pe scena de la Oscaruri, când cu încurcătura dintre La La Land și Moonlight.

Toată lumea se agita încoace și încolo, numai el observa totul de pe margine, cu surâs în colțul gurii.

Mă feresc să spun prea multe despre ce se întâmplă în Project Hail Mary, pentru că, deși probabil vor fi răsuflat deja destule din poantele de pe Internet, cel mai frumos lucru este devenirea personajului, iar asta e ceva ce trebuie descoperit pas cu pas.

Vă spun doar că pelicula regizată de Phil Lord și Christopher Miller are efecte speciale reușite, deși nu revoluționare, un scenariu inteligent și amuzant, o Sandra Huller impunătoare și o coloană sonoră antrenantă și de o diversitate fabuloasă.

Și, așa cum personajele noastre se aventurează în necunoscut, o fac și eu declarând ritos că o să regăsim Project Hail Mary la Oscarurile din 2027.

Dacă n-o fi așa, atunci omenirea chiar se duce de râpă.

Sezon de Oscar 2026 – Epilog

În noaptea aceasta se vor decerna Oscarurile din 2026, așa că vă aștern în față deja tradiționalul cocktail de previziuni și preferințe pur personale:

Cel mai bun regizor – nu prea cred că are cine să-l bată aici pe Paul Thomas Anderson, care pe lângă faptul că e în spatele filmului favorit la statueta supremă (One Battle after Another), are și avantajul faptului că a mai fost nominalizat de o cătățime de ori și n-a cîștigat niciodată până acum.

Cel mai bun actor în rol principal – până la un punct, Timothee Chamalet parea că aleargă spre victorie detașat față de pluton, dar l-a mâncat undeva să se dea în spectacol în fel și chip, totul culminând cu declarațiile ale stupide despre operă și balet, așa că acum favorit a devenit Michael B. Jordan, ceea ce n-are cum să deranjeze, căci dualitatea lui perfect dozată lui e pilonul principal al extraordinarului Sinners.

Cea mai bună actriță în rol principal – categoria unde câștigătoarea se cunoaște încă de la începutul sezonului, adică Jesse Buckley, care domină Hamnet și care, din câte am auzit, a improvizat toate reacțiile din ultima jumătate de oră aceea a filmului, acea bucată care poate mișca și o stâncă.

Cel mai bun actor în rol secundar – o lungă perioadă de timp, părea că Stellan Skarsgard se îndrepta spre acel tip de Oscar care recompensează un rol mare, dar și o carieră îmbelșugată, însă acum a pierdut suflu față de Sean Penn; personal, înclin spre actorul scandinav, pentru că Penn are deja Oscaruri, însă personajul acestuia din urmă din One Battle after Another e deranjant de amuzant, așa că las lucrurile să își urmeze făgașul.

Cea mai bună actriță în rol secundar – aud că acum în pole position ar fi Amy Madigan din Weapons, mai demult ar fi fost agitata Teyana Taylor din One Battle after Another, iar Wunmi Mosaku, superbă în Sinners, a câștigat recent la BAFTA, așa că facă-se voia Academiei, deși eu unul îi acord o distincție specială Ingăi Ibsdotter Lilleaas, discretă și emoționantă în Sentimental Value.

Cel mai bun scenariu original – blues, vampiri și cultura din Delta Mississippiului, bașca discuțiile alea tensionate și savuroase din pragul ușii, toate fac din Sinners laureatul magna cum laudae al acestei secțiuni, mai ales că în felul ăsta primește un Oscar și Ryan Coogler, omul din spatele acestui film cu record de nominalizări.

Cel mai bun scenariu adaptat – acesta este o statuetă care îi va veni la pachet cu cea pentru regie lui Thomas Paul Anderson, care are șanse mari să ia chiar tripla cu One Battle after Another.

Cel mai bun casting – o categorie nou înființată, despre al cărei deznodământ mi-e greu să mă pronunț, pentru că am văzut patru dintre cele cinci filme nominalizate și toate au distribuții excelente pentru ce își propun; bănuiesc că se dă încă o luptă după alta între cele două pelicule favorite ale sezonului, deja le știți.

Cea mai bună imagine – aici m-aș opri asupra poeticului Train Dreams, pentru că un film de o așa profunzime merită un dram de recunoștință din partea tuturor.

Cel mai bun montaj – în afară de Sentimental Value, despre care nu știu de ce e aici, restul nominalizatelor au argumente solide să câștige, iar dacă ar fi după mine, aș da un premiu ex aequo lui F1 și Marty Supreme.

Cel mai bun sunet – aici e între șcrâșnetul roților din F1 și scrâșnetul caninilor din Sinners.

Cele mai bune efect speciale – Avatar: Fire and Ash n-a mai avut influență să intre la cel mai bun film, dar aici e rege.

Cele mai bune decoruri – aici mă îndur să dau ceva și lui Frankenstein, despre care repet că e filmul cu onoruri exagerat de mari sezonul acesta.

Cele mai bune costume – tot Frankenstein pare favoritul, dar eu sunt tot cu gândul la rochia aia roșie a lui Jesse Buckley din Hamnet.

Cel mai bun machiaj – se întâmplă chestii prin Sinners care n-ar avea efect fără un machiaj specific, așa că statueta să meargă între meseriașii de acolo.

Cea mai bună coloană sonoră – am tropăit și aplaudat de nenumărate ori la Sinners, așa că e limpede că Oscarul merge către Ludwig Goransson, deși merită menționat că atmosfera din One Battle after Another e semnificativ potențată de modul apăsător în care Jonny Greenwood exploatează claviatura pianului.

Cel mai bun cântec – o să câștige Golden, ca reprezentant al suitei senzaționale din KPop Demon Hunters, dar să nu ocolim incredibila voce a lui Miles Caton cu I Lied to You din Sinners sau elegia lui Nick Cave din Train Dreams.

Cel mai bun film de animație – KPop Demon Hunters a cucerit un mapamond întreg, așa că statueta nu va veni decât ca o parafă a valorii sale entuziasmante.

Cel mai bun documentar – n-am văzut decât The Perfect Neighbour, care ar putea fi foarte bine laureat, în special pentru tragismul poveștii reale pe care o relatează, dar și pentru modul cum o face.

Cel mai bun documentar scurt – e greu de bătut durerea vie pe care ți-o provoacă All the Empty Rooms.

Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – a mai grea alegere dintre toate, căci aici se bat The Singers și Jane Austen’s Period Drama și mai e și Deux personnes échangeant de la salive în ecuație.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – nu știu, dar chiar nu știu ce să aleg între Papillon și The Girl Who Cried Pearls.

Cel mai bun film internațional – atârnă greu multiplele nominalizări pe care le are Sentimental Value, dar, în lumina a tot ce s-a petrecut în lume de când a apărut It Was Just an Accident, tot cred că filmul lui Jafar Panahi e cel mai important de la această secțiune.

Cel mai bun film – deși Sinners a recuperat enorm de mult teren în ultimele săptămâni, tot cred că va câștiga One Battle after Another, dar și de-o fi invers, nu o să am niciun motiv de supărare.

Să sperăm că nu va mai fi o bătălie după alta până în 2027 și singurele conflicte pe care le vom avea de gestionat vor fi controversele de la Oscarurile de atunci.

Avatarul unei povești

Povestea Annei Leonowens, englezoaica ajunsă profesoară a copiilor regelui Siamului și confidentă a acestuia, a înflăcărat mult imaginația colectivă, încă din secolul al XIX-lea, când numita și-a publicat memoriile.

Problema este că relatarea ei exact asta este – o poveste.

Autoarea a recunoscut, mai mult sau mai puțin fățiș, că a mai retușat lucrurile pe ici, pe colo, dar asta n-a contat pentru posteritate, care a transformat relația dintre ea și monarhul thailandez într-o veritabilă idilă care transcende barierele culturale și ierarhice.

Această denaturare, altminteri duioasă, ne-a oferit minunatele The King and I și Anna and the King, însă, înainte de acestea, a existat Anna and the King of Siam din 1946, care se apropie cel mai mult de o oarecare plauzibilitate istorică.

Narațiunea urmărește aceeași evoluție, însă acum protagonistă nu ajunge explicit să câștige afecțiunea romantică a regelui, ci încrederea în calitățile ei de dascăl, precum și în sfaturile ei referitoare la modernizarea țării.

De asemenea, sunt accentuate efectele benefice ale educației date de englezoaică prințului Chulalongkorn, viitorul rege și marele reformator al țării.

De aceea, dinamica personajelor și a relațiilor dintre ele este diferită de a celorlalte filme.

Impecabilă ca întotdeauna, Irene Dunne e o Anna Leonowens mai puțin colțoasă și mai stoică, iar în fața stăpânului țării e demnă, dar nu atotputernică.

Acum ajungem la un aspect al peliculei care, în lumina modernității, poate părea ridicol, dacă nu ofensator, mai ales pentru thailandezi.

Partitura regelui i-a revenit lui Rex Harrison. Da, ați citit bine. Profesorul Higgins sau Papa Iulius al II-lea a fost mai întâi Mongkut.

A aloca roluri de asiatici unor actori care n-au treabă cu acel continent era o practică frecventă în epocă la Hollywood (vezi The Good Earth), iar Harrison, cu chipul cu trăsături ușor alungite și sarcasmul din dotare, face o treabă rezonabil de bună în această ipostază.

Mai greu de digerat este figura lui Lee J. Cobb, cel mai coleric dintre cei Doisprezece oameni furioși ai lui Lumet, boit măsliniu pe față și cu o coafură discutabilă, încercând să pozeze drept primul ministru al Siamului.

Aceste accente ridicole sunt compensate de două personaje secundare feminine reușite – excelenta Gale Sondergaard ca Doamna Thiang, concubina decăzută, care nu mai trăiește decât prin ascensiunea fiului, și superba Linda Darnell drept rebela Tuptim.

Realizat cu fast de John Cromwell în dulcele stil clasic de studiu al anilor ’40 hollywoodieni, Anna and the King of Siam păcătuiește la fel ca The Keys of the Kingdom printr-o cădere în melodramă în ultima sa parte.

Până atunci, însă, este încă o pledoarie că bunul simț și conștiinciozitatea deschid uși chiar și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

Sezon de Oscar 2026 – Papillon

Cel mai frumos și complicat lucru la un sezon de Oscar este să te afli în situația de a nu ști ce să alegi la o anumită categorie.

Se întâmplă anul acesta și la secțiunea scurtmetraj animat, unde sublimul The Girl Who Cried Pearls își află un adversar egal întru toate în Papillon.

Sub acest titlu care trimite cu gândul la faimosul film cu Steve McQueen se regăsește o poveste tristă și superb realizată, inspirată vag de cea a lui Alfred Nakache, ilustrat înotător francez de origine algeriană și religie ebraică din perioada interbelică.

Bătrân fiind, îl vedem înfruntând valurile, iar cu fiecare scufundare rapidă, specifică stilului eponim, scoate la suprafață câte o amintire prin care reconstituim traiectoria vieții sale, de la înfruntarea fricii primordiale de apă la fiorii primii iubiri și tragedia Holocaustului care l-a despărțit de cei dragi.

Creația lui Florence Miailhe este realizată ca o pictură fluidă, în care spuma și valurile mării sunt elemente osmotice ale tranziției narative.

Am simțit puternice influențe ale lui Gaugain, în special din perioada sa tahitiană, precum și ale fauviștilor, în special Matisse, căci n-au fost puține momentele când am regăsit în siluetele proiectate pe fundal albastru faimosul său Dans.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că stilistica desăvârșită a scurtmetrajului nu deturnează narațiunea, ci o sprijină, tonurile devenind mai reci și mai apăsătoare, pe măsură ce ne cufundăm în amănuntele ei mai dureroase.

Există și voci în Papillon, dar nu sunt neapărat necesare.

Limbajul artei și al emoțiilor umane este omniprezent, precum marea cea mare din care venim și în care tânjim să ne întoarcem.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

The Perfect Neighbour

Deux personnes échangeant de la salive

All the Empty Rooms

Jane Austen’s Period Drama