Eurovisionul lui 2019

Rusia

Iată că a trecut şi Eurovisionul lui 2019, fără niciun incident, pentru că autorităţile israeliene au luat înţeleapta hotărâre să nu organizeze concursul la Ierusalim, cum declara câştigătoarea plină de voioşie anul trecut.

Melodiile mi-au provocat impresiile după cum urmează:

Malta – o melodie care merita o voce mai bună, însă latura grafică a concursului se anunţă a fi spectaculoasă.

Albania – Aoleooo! Câte inele! Ceva mistic, dar slăbuţ.

Cehia – Take That mai coloraţi la veşminte şi la fel de fazi (Tata: Măcar nu au bărbi).

Germania – Două surori de la taţi diferiţi, fără doar şi poate, care se constituie într-o pledoarie pentru ménage à trois (cred că am fost singurul care m-am gândit la asta, pentru că Germania n-a primit NICIUN punct de la public).

Rusia – Sergei Lazarev, protagonistul celei mai tari puneri în scenă pe care am văzut-o vreodată la Eurovision (se întâmpla în 2016), încercând să repete isprava în stil mai patetic şi îmbrăcat în alb, ca Dima Bilan, doar, doar, o avea mai mult noroc.

Danemarca – Melodie minimală acceptabilă (sau folosită ca pauză de toaletă).

San Marino – Na, na, na-uri şi laringită.

Macedonia de Nord – aceleaşi oglinzi ca la Sergei Lazarev, dar folosite cu mai puţin stil; melodie proţăpită, era şi cazul să apară una.

Suedia – Din nou, interpret este un vajnic urmaş al lui Erik cel Roşu, dar asta e de fapt o laudă la adresa multiculturalismului suedez; doamnele care îl acompaniază la final fac toţii banii.

Slovenia – nu ştiu cum poate să reziste el, când ea îl fixează cu privirea şi cântă cu o voce de o monotonie înfricoşătoare.

Cipru – semi-porno cu Svarovski şi latex, în sfârşit ceva manelistic, aşa cum îmi place mie; avem şi dansatori Zorro, cea ce face kitsch-ul şi mai simpatic.

Olanda – voce bună, dar chiar să câştige nu îl văd (dar s-a întâmplat), deşi melodii ca asta am mai auzit cu duiumul.

Olanda

Grecia – Costume de Katy Perry, fără o voce la acelaşi nivel.

Israel – evreii, economi cum îi ştim, se asigură că nu mai dau bani şi la anul pentru organizarea Eurovisionului, dar nu pot să se facă de râs trimiţând un cântăreţ slab.

Norvegia – melodie de anii ’90, salvată din marea mediocrităţii de vocalizele spânului.

Marea Britanie – Neam cu Olanda la calităţile vocale, dar se mai şi mişcă pe scenă.

Islanda – Cântec cu personalitate, chiar dacă la ani lumină de gusturile mele, a unor puştani satanisto-punko-comunişti; în sfârşit, ceva să-ţi rămână în minte.

Islanda

Estonia – Melodie uitabilă.

Belarus – Cea mai tânără concurentă, fapt reflectat în caracterul apăsat adolescentin al melodiei.

Azerbaidjan – Interpretul e slab, dar găselniţa cu roboţii are premiul suprem pentru inventivitate la această ediţie a Eurovisionului.

Franţa – tezisme interesant livrate.

Italia – E greu să ignori ţinuta cocalaristică a interpretului, însă melodia are ritm şi acel ceva care prinde la public, mai ales după mesajul ală la care au sărit toţi depresivii reali sau închipuiţi.

Serbia – melodie proţăpită de relaxare.

Elveţia – Aoleoo! Cât roşu! Ştiţi bancul ală cu imposibilitatea manelelor în Ţara Cantoanelor? Nu mai e de actualitate, pentru că helveţii au demonstrat că pot să abordeze şi aşa ceva şi într-un mod chiar foarte agreabil, dar, hei, ăstea-s doar gusturile mele.

Australia – Statuia Libertăţii cu un decolteu neobrăzat, nişte triluri minunate şi un spectacol scenic irezistibil. Se pare că australienii au început să înţeleagă cum se vine la Eurovision.

Spania – nici mai mult, nici mai puţin decât Torero al lui Chayanne.

Bucata dedicată punctajelor n-a avut nimic special (mai puţin momentul câmd comentatorul român a spus că mergem la „Polanda”), însă mini-recitalul Madonnei mi-a confirmat ce mi-a spus un amic care a fost la un concert al ei în Bucureşti:

Nu mai ştie să cânte, dar o ţin din calculator.

Ne vedem la anul în Amsterdam, să vedem printre ce fumuri se mai cântă şi pe-acolo.

Italia

Eurovision 2019 pe Twitter

Acea agora virtuală numită Twitter nu s-a dezminţit în privinţa umorului nici cu ocazia Eurovisionului din 2019, deşi poantele au fost parcă mai agresive ca altă dată, după cum puteţi citi mai jos:

Is it an Eurovision tradition for the presenters to be cringey?

Extra points for having the balls to sing on the eye of Sauron (despre Albania).

Is there any truth in the rumour that based on recent poll results that Russia will get 130% in the UK public vote?

Denmark. Apparently the failed stockbroker look is de rigeur.

North Macedonia kind of reminds me of airplane food, bland and quite shite.

Belarus is such a poor country their staging is literally just the boxes they brought their shit over in Eurovision.

Lucius Malfoy out there living his best life after letting go of Voldemort (despre Franţa).

Everyone hoping on the Italy meme. Now, now, guys, we all know you’re suicidal, but save it for when your country does shit in the votes.

Looks like Serbia got that jewellery from Wokanda.

Get to the bloody voting, I’ve £25 on Grande Bretagne NIL Points.

And the twelve bombs go to Palestina.

Someone in Russian cyber-hacking bureau is in for the gulag.

UK last in the Eurovision Song Contest . Time for a referendum on Songexit I reckon.

I don’t even like Eurovision, why did I get so invested?

Nobile pervertiri

Trec rapid peste deja obişnuita observaţie referitoare la ineditul care caracterizează concertele de la Filarmonica „Oltenia” Craiova şi intru în subiect ex abrupto.

Ce mi-a fost dat să ascult de data această se poate înscrie în sintagma pe care am folosit-o drept titlu.

Să începem cu acel Valse de Maurice Ravel. Da, a fost un vals, fără doar şi poate, am recunoscut multe dintre acele sunete specifice, curgătoare, care îmi încântă începutul de an, însă compozitorul s-a şi jucat cu ele, le-a denaturat artistic, le-a deturnat uneori direcţia, astfel că audiam ceva familiar şi necunoscut deopotrivă.

A urmat Concertul în Re major pentru mâna stângă, bucata de spectacol care mi-a oferit cele mai profunde revelaţii, facilitate de interpretarea solistei la pian Lena Vieru-Conta.

Aşa cum o arată şi numele, această compoziţie aruncă oricărui artist al clapelor provocarea de a utiliza doar mâna stângă. Fiind destul de aproape de scenă, am putut urmări cu mare atenţie deplasările acesteia pe toată claviatura, prilej care mi-a adus aminte de studiul asupra frumuseţii mâinilor din Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. Dar la fel de impresionantă era imaginea mâinii drepte, pe care muziciana o ţinea pe coapsa aferentă, iar eforturile de a nu-i permite să intervină lângă surata activă mi-au apărut ca un miraculos triumf al voinţei.

În partea a treia şi cea mai lungă a concertului, linia ideatică pe care am dezvoltat-o mai sus a căpătat dimensiuni şi mai ample, prin suita Tablourilor dintr-o expoziţie ale lui Modest Musorgski în aranjamentul aceluiaşi Maurice Ravel, care, mărturisesc cu umilinţă, nu îmi era cunoscut până în acea seară decât ca autor al faimosului Bolero, pe care Jayne Torvill şi Christopher Dean au făcut istorie la Sarajevo în 1984.

Multe dintre bucăţile muzicale pe care ni le oferea orchestra filarmonicii, sub bagheta lui Eric Lederhandler, aveau începuturi similare, dar care apoi virau înspre orizonturi nebănuite.

Însă, în niciun moment nu am avut senzaţia că ascultam operă fragmentată, ci una care, ca şi Uniunea Europeană care îşi serbase de curând aniversarea, era caracterizată de o unitate în diversitate.

Proiectul european este unul de succes, în ciuda criticilor oneste şi, mai ales, a celor răuvoitoare, însă cred că acolo unde chiar şi politica eşuează, muzica reuşeşte.

Pe 26 mai merg la vot şi la filarmonică

Nu ştiu cum e prin alte părţi, dar, în Craiova, ziua de 26 mai 2019 are o configuraţie minunată.

În acea zi au loc alegerile pentru Parlamentul European, la care vă îndemn să mergeţi cu mic, cu mare, care aveţi drept de votare!

Şi ce poate fi o mai frumoasă expresie a ce înseamnă Uniunea Europeană decât un concert în care valorile noastre naţionale sunt parte a unui întreg care reuneşte altele de pe tot continentul?

În seara aceleiaşi zile, la ora 19:00, poposeşte la Craiova concertul Vive la Musique! din cadrul Turneului Internaţional Stradivarius, ediţia 2019, care propune fuziunea între muzică şi dans într-o formulă care îmi face sufletul să vibreze (cuvânt ales cu schepsis, după cum veţi vedea) de plăcere.

Spectacolul îi va reuni pe violonistul Alexandru Tomescu (pe care l-am mai ascultat şi cu o altă şi similară ocazie), pe harpista Delphine Benhamou şi pe actorul Lari Georgescu.

Acesta din urmă, craiovean de origine, dar în prezent interpret al Teatrului Naţional din Bucureşti, va susţine o reprezentaţie de dans contemporan în timp ce cei doi virtuozi vor reda melodii care par desprinse din patrimoniul comun al Europei: Balada de George Enescu, 6 dansuri româneşti de Béla Bartók, Cygne, Fantaisie op. 124 şi Introduction et Rondo Capriccioso de Camille Saint-Saëns, Pas encore de Sabina Ulubeanu (piesă compusă special pentru acest turneu) şi Tzigane de Maurice Ravel.

Harpă şi vioară, România şi Franţa, bărbat şi femeie, muzică şi dans, unitate în diversitate, nu-i aşa?

Pe 26 mai, haideţi să ajutăm Uniunea Europeană să îşi continue această menire şi să ne delectăm cu operele sale!

Frumuseţea nu-i doar una

Cândva, la un alt concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, am ascultat o compoziţie care îşi propunea (şi reuşea) să comprime istoria muzicii clasice în doar câteva minute. Atunci mi se desăvârşea convingerea că în secolul al XX-lea, de la cuminţenia grandioasă a barocului sau exaltarea romantismului, trecem într-o eră mai nevrotică.

Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Aram Haciaturian a fost o demonstraţie extinsă a acestei trăsături. Nu puţine au fost momentele când imi imaginam această bucată muzicală drept coloana sonoră a unui film de Hitchcock.

Chiar şi manifestarările stării de flux a solistei Simina Croitoru îmi susţin spusele. Ca orice virtuoz care s-a perindat pe scena Filarmonicii din Craiova, şi ea s-a lăsat pătrunsă de aria pe care o interpreta alături de orchestra dirijată de neobositul Gian Luigi Zampieri. Însă, spre deosebire de Mălina Ciobanu, care prelua unduirile sonore ale lui Brahms, Simina Croitoru a avut încă dintr-un început un arsenal gestual căruia i-aş spune chiar convulsiv, însă în deplină concordanţă cu notele compoziţiei lui Haciaturian.

Domnul V., cel mai mare cunoscător în materie de muzică clasică pe care îl cunosc, îmi alimentase dorinţa de a merge la acest spectacol spunându-mi:

Iulian, neapărat să te duci să asculţi Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Aram Haciaturian, să vezi cât de frumos este!

Acum, după audiţie, pot spune că da, este frumos.

Însă nu este frumos precum un Brad Pitt, ci mai degrabă ca un Jack Nicholson, adică pitoresc, impozant şi imposibil de uitat.

Restul programului desfăşurat pe scena Filarmonicii din Craiova a inclus un bis simpatic, pe care publicul i l-a smuls Siminei Croitoru şi trei opere compuse de Johannes Brahms: „Nänie”, cantată pentru cor și orchestră, op. 82; „Schicksalslied” („Cântecul destinului”) pentru cor și orchestră, op. 54; „Gesang der Parzen” pentru cor și orchestră, op. 89.

Având în faţa ochilor şi răsunându-i în urechi forţele reunite ale orchestrei filarmonicii şi corului aceleiaşi instituţii (coordonat de Pavel Şopov), am constatat (încă o dată), la câtă amploare poate ajunge muzica.

Până să ajung la filmul la care se bulcesc atât de mulţi, Avengers: Endgame, nu mă sfiesc să spun că deja am simţit gustul grandorii.

Între experienţă şi candoare

Dacă măsurăm avuţia sufletească şi prin volumul de sunete armonioase la care ne expunem, atunci se cheamă că m-am îmbogăţit simţitor după concertul lui Plácido Domingo Jr. & friends.

Mental, m-am ferit cât am putut de inevitabila comparaţie între vocea protagonistului acestui spectacol şi cea a ilustrului său tată. Am remarcat însă că Plácido Domingo Jr. îşi dezvăluie pe deplin calităţile în duete şi că are o energie nebănuită din punct de vedere al jocului scenic.

Comparaţia în voia căreia m-am lăsat, însă, a fost aceea între Irina Polivanova şi Laura Bretan.

Pe de o parte, soprana, ucraineancă şcolită la Moscova şi hârşită pe diverse scene ale lumii, a dovedit o deplină stăpânire de a tehnicilor vocale specifice operei, precum şi acea expresivitate pe care acest gen muzical o împrumută de la teatru.

De cealaltă, tânăra care a uimit o lume întreagă şi a câştigat inimile românilor (deşi, din păcate, nu şi pe ale unor juraţi de Eurovision cu urechile înfundate) a prezentat o candoare adorabilă, atât ca manifestări gestuale, cât şi muzicală. Erau momente când înghiţea un pic în sec, când tracul participării la un concert de o asemenea anvergură răzbătea din spatele figurii ingenue, însă şi altele când glasu-i de serafim făcea să vibreze Sala Polivalentă şi sufletele celor care o populau în acel moment.

În vag spirit zen, o să-mi tulbur singur starea de visare anamnezică în care m-am transpus, făcând un joc de cuvinte previzibil:

Amazing Grace a fost momentul ei de graţie.

Experienţa şi candoarea sunt deseori rivale.

Nu şi de această dată.

P.S. Însoţitor la acest spectacol mi-a fost un adolescent, pentru care participarea la un astfel de eveniment era o premieră.

Când orchestra Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, condusă de dirijorul Marius Hristescu, ne oferea arii din opere celebre, precum Carmen de Bizet, cu acea limpezime a percepţiei pe care numai cei tineri, cărora lumea li se deschide în faţă, o au, a exclamat:

De câtă coordonare e nevoie pentru a face muzică!

Pe drumul de întoarcere, cu pasu-mi alert, am depăşit o pereche fiică-mamă, care veneau, neîndoios, de la acelaşi concert. Cea tânără gesticula şi vorbea plină de entuziasm:

Ai văzut? Cum se îmbină toate acele instrumente, ca să creeze muzică!

Grecia şi lumea toată

Inedit este cuvântul care ilustrează activităţile Filarmonicii „Oltenia”Craiova la fel de succint şi pregnant precum frizele Parthenonului redau încleştările dintre centauri şi lapiţi.

Noul prilej de a constata aceasta a fost concertul desfăşurat în cadrul Galei Rotary pentru excelenţă în Educaţie, organizat de Rotary Club Craiova în colaborare cu Rotary Club Anatolia Thessaloniki, eveniment care ne-a oferit o călătorie în inegalabila Grecie.

Itinerariul a debutat cu un dans tradiţional (realizat de Asociaţia Irini din Craiova), care, cum altfel, m-a trimis cu gândul la acea scenă din finalul cinematografiei intitulate Zorba the Greek, în care Anthony Quinn (pe care mulţi l-au considerat grec după acel rol, deşi a fost mexican) şi Alan Bates transformă sirtaki-ul într-un ritual al descătuşării.

Periplul muzical care a urmat a fost un melanj de creaţii ale unor compozitori precum Mikis Theodorakis, Georges Moustaki, Stavros Kougioumtzis, Manos Hatzidakis sau Dionisis Savvopoulos, dar şi melodii celebre, precum Hijo de la luna sau Time to Say Goodbye.

Escortă ne-a fost orchestra Filarmonicii din Craiova, completată de Corul „Cantabile” din Atena, ambele dirijate de Theodoros Orfanidis şi avându-i în frunte pe soprana Sonia Theodoridou şi pe tenorul Ioannis Lakis.

Călătoria auditivă a avut o suită ameţitoare de momente sublime, precum o călătorie în spatele unui Hermes grăbit să transmită mesaje între zei. Ascultând-o pe Sonia Theodoridou (da, Cami, ai avut dreptate), am înţeles cum trebuie să se fi auzit o sirenă în urechile marinarilor lui Odiseu, şi eu simţind nevoia să mă leg de scaun, ca şi cum aş fi vrut să o ascult de-a pururi.

Cum să nu fiu încântat încă de la primele momente ale Ta paidia tou Peiraia (Copiii din Pireu), care mi-a facilitat rememorarea superbei interpretări a Melinei Mercouri din Pote tin Kyriaki?

Iar când a cântat Sara pe deal (într-o română aproape perfectă), superb acompaniată de pianista Aikatherini Liata, am simţit că mă topesc de-a dreptul.

Modulaţiile vocale ale ilustrei soprane au fost potenţate şi de tăria plăcută a glasului tenorului Ioannis Lakis, precum şi de acordurile acelui instrument aparte numit buzuki, ale cărui coarde erau mângâiate de Dionysious Kotsopoulos, iar rezultatul a constat aplauze prelungi, care au necesitat (din doar) două bisuri din partea soliştilor şi a orchestrei, deşi publicul ar mai fi vrut unul.

Şi încă unul.

Şi încă unul.

Grecia a oferit lumii multe, într-ale materiei, dar mai ales ale spiritului.

Pentru asta:

Efcharistó, Elláda!

Un nume mare descinde în Bănie

Nu pot să nu încep acest articol fără un pic de satisfacţie rătăcioasă la adresa craiovenilor care au migrat prin diverse părţi mai înstărite ale lumii şi care, auzind despre câte un eveniment cultural din Bănie, strâmbă din nas de parcă le-ar mirosi a peşte stricat.

Sunt curios ce-ar mai zice acum, când mă văd în postura de a vă anunţa că
Plácido Domingo Jr. vine în Craiova pe data de 20 aprilie 2019, la ora 20:00, la Sala Polivalentă din Craiova (care, odată cu Mamma Mia! mi-a demonstrat că poate fi exploată sonor fără neajunsuri), în cadrul spectacolului Plácido Domingo Jr. & friends.

După cum bănuiţi, interpretul este fiul celebrului Plácido Domingo, care a avut acel triumvirat colosal cu Luciano Pavarotti şi José Carreras. Şi, adaptând un proverb românesc, „ce naşte din tenor mare cântă frumos”,
Plácido Domingo Jr. are o voce deosebită, pe care, culmea, nu şi-a folosit-o mulţi ani, dedicat fiind vocaţiei de compozitor, până când însuşi tatăl său l-a îndemnat să o facă.

Iar acum, după succesul de pe alte meleaguri, Plácido Domingo Jr. vine pentru prima dată în România şi nu doar la Bucureşti (aviz cohortei masive a celor pe care i-am amintit în primul paragraf), ci şi la Craiova, în cadrul acestui eveniment organizat de Filarmonica „Oltenia” Craiova, împreună cu Primăria Craiova şi Consiliul Local.

Şi nu vine singur, ci însoţit de alţi artişti, ale căror pedigree-uri sunt care mai de care.

Pe Laura Bretan o ştiţi de la Vocea României şi de la Eurovisionul de România din 2016, Irina Polivanova e o soprană şcolită la Conservatorul din Moscova (abia aştept să o ascult şi să-mi aduc aminte de o scenă magnifică din jocul Syberia), Alin Stoica este tenor al Operei Naţionale din Bucureşti şi câştigător al prestigiosului premiu „Luciano Pavarotti”, iar Vali Boghean e un muzician din Republica Moldova, care, pe lângă faptul că are voce, mai cântă şi la (ţineţi-vă bine!) trompetă, saxofon, flaut, tilincă, caval, cimpoi, clarinet, chitară clasică sau bass şi (într-adins l-am lăsat la final, pentru că am o pasiune specială pentru acest instrument) la duduk, care v-a făcut să lacrimaţi când vedeaţi Gladiator.

Interpreţii şi Orchestra Filarmonicii „Oltenia” din Craiova se vor găsi sub bagheta dirijorului Marius Hristescu, al cărui stil relaxat, dinamic şi hâtru mi-e deja cunoscut de la Concertul de Anul Nou din 2019, despre care v-am povestit pe larg aici.

Spectacolul va fi prezentat de Evelina Păuna.

Biletele costă 100 de lei (zona VIP) sau 50 de lei (în tribună) şi pot fi achiziţionate fie online, de pe www.eventim.ro, fie de la agenţia de bilete a Filarmonicii „Oltenia” Craiova, din Calea Unirii, nr.16, de luni până vineri, între orele 10:00 şi 18:00.

În valea tristeţii

Încă o seară de vineri, încă o experienţă muzicală la Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Şi, ca de fiecare, dată, a existat şi ceva inedit, care mi-a catalizat o revelaţie.

Capul de afiş al acestui spectacol avându-l ca dirijor pe Răzvan Luculescu a fost Concertul în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 85 de Edward Elgar, care l-a adus în mijlocul muzicienilor din orchestra craioveană pe solistul Robin Michael din Marea Britanie, interpret la violoncel.

Şi cum şedeam eu şi ascultam mi-a dat seama că, pe unde l-am auzit, violoncelul mi s-a părut întotdeauna un instrument care evocă şi trezeşte tristeţe.

Nu cred că îmi fabric singur o amintire când spun că şi trările lui Robin Michael erau în consonanţă cu ideea aceasta, trăire vizibilă mai ales în momentele solo. Confirmări îmi sunt multe dintre figurile membrilor orchestrei, altă dată exprimând încântarea sau nostalgia, după cum v-am mai povestit. Acum, dinspre scenă spre public curgea tristeţe, nu năvalnic, ci dozată în aşa fel încât să invite la contemplare.

Aşa mi-am adus aminte de violoncelul lui Yo Yo Ma şi modul cum însoţeste unele dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale culturii universale, cele din Crouching Tiger, Hidden Dragon al lui Ang Lee. De aici, mintea a ricoşat spre alte filme triste, dar şi spre episoade ale propriei vieţi.

Am obiceiul să-mi rotesc privirea prin sală, aşa că îndrăznesc să spun că nu eram singurul care parcurgeam acel liniştit catharsis.

Concertul de Elgar a fost flancat de plăcuta Uvertură „Hebridele” de Felix Mendelssohn-Bartholdy şi de Simfonia nr. 2 în Re major, op. 73 de Johannes Brahms. Referitor la aceasta din urmă, am înţeles pe deplin ce spunea un domn mai în vârstă şi fin cunoscător al muzicii clasice:

Brahms e un compozitor greu.

Împreună, cele trei părţi ale spectacolului m-au condus către următoarea profesiune de credinţă:

Şi chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei tristeţii,

Nu mă tem,

Căci tu eşti cu mine.

Tu, muzică.

P.S. Pentru că am scris aceste rânduri chiar în ziua de 1 aprilie, nu se cădea, monşer, să vă las cu un gust mai degrabă amar, aşa că, inspirat de amuzantul discurs de la bis al lui Robin Michael, care şi-a mărturisit originea scoţiană şi a făcut mişto de englezi şi de Brexit, vă spun un banc:

Un copil cu tatăl lui la un concert cu solist violoncelist:

Tatiiii, după ce termină nenea ală de tăiat cutia aia mare, mergem şi noi acasă?

Primăvara vine pe triluri de clarinet

Nu mă dau expert, dar n-am cum să nu afirm că, după o suită constantă de concerte, capacitatea-mi de a fi surprins se mai bătătoreşte. Însă n-am ajuns încă la placiditate, pentru că spectacolele Filarmonicii „Oltenia” din Craiova mai au mulţi aşi ascunşi în manşetele muzicienilor.

Unul dintre aceştia a fost Emil Vişenescu, în dubla sa ipostază de dirijor şi solist la clarinet şi performanţa de a se achita de ambele sarcini în mod încântător.

Dar să o luăm cu începutul. Acesta, spre deosebire de alte dăţi, nu a mai fost o pregătire indulgentă pentru bucăţile mai consistente de mai târziu, ci a funcţionat mai degrabă ca un gong, menit să îndrepte atenţia şi spatele: Uvertura Operei Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart, care, ca o reminiscenţă a concertului din săptămâna anterioară, m-a trimis din nou cu gândul la capodopera cinematografică a lui Milos Forman.

A urmat momentul de graţie, când Emil Vişenescu, în calitate atât de conducător al orchestrei, dar şi de prim membru al ei, a ilustrat conceptul de multitasking mai abitir ca orice manual de management. A fost ceva deosebit să urmăresc cum din pasiunea interpretării la propriul instrument trecea în cea de dirijor (mult îngreunată de poziţia pe scenă) şi invers, totul culminând cu acele câteva ocazii când rolurile se contopeau, iar interacţiunea cu orchestra din care el însuşi făcea parte se producea prin intermediul unor gesturi subtile, dar elocvente.

Melodia pe care şi-a manifestat superbul talent de clarinetist şi pe cărările căreia i-a călăuzit pe muzicienii Filarmonicii din Craiova a fost una plăcută, deliberat aleasă, cred, să aibă un aer primăvăratic, în ton cu explozia cromatică şi căldura care încep să ne înconjoare: Introducere și Tema cu variațiuni pentru clarinet și orchestră de Gioacchino Rossini.

Tot ca un imn închinat anotimpului renaşterii naturii a fost şi bisul smuls de publicului craiovean solistului, o bucată muzicală pe care acesta a prezentat-o ca fiind compusă de Marţian Negrea drept replică la o poezie de Lucian Blaga (vezi mai jos). Aceasta frumoasă intertextualitate mi-a confirmat că distincţia bonomă pe care o citeam pe chipul lui Emil Vişenescu era o expresie a personalităţii artistice a acestuia.

Finalul concertului m-a găsit din nou asaltat de Beethoven. Un Beethoven un pic mai blând de data aceasta – Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60. Bineînţeles, aceasta blândeţe trebuie luată relativ. Chiar dacă nu aş fi fost la curent cu programul concetului, tot aş fi ştiut că dau iar piept cu muzica acestui titan încă din momentul intrării în sală, când am văzut două tobe mari tronând în partea din spate a orchestrei.

Din caier încălcit de nouri
toarce vântul
fire lungi de ploaie.
Fluşturatici fulgi de nea
s-ar aşeza-n noroi,
dar cum li-e silă –
se ridică iar
şi zboară sa-şi găsească
cuib de ramuri.
Vânt şi-i frig –
iar mugurii
prea lacomi de lumină
işi zgulesc acum
urechile în guler.

(Martie de Lucian Blaga, Poemele luminii, 1919)

Muzica este poezia auzului.